Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Psalmul 136, în afară de faptul că este faimos și, cum spuneam și altădată, i-a inspirat lui Verdi o frumoasă și celebră arie (Corul robilor sau Va pensiero: „Arpa d’or dei fatidici vati,/ perché muta dal salice pendi?”, etc.[1]), a fost reprodus în versuri de către Dosoftei cu destulă măiestrie, încântând mai multe generații de poeți, de la Eminescu la Emil Botta și Nichita Stănescu.

Dosoftei reușește să ne ofere o probă de virtuozitate poetică, arătând că simte cu adevărat fiorul psalmului:

La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acoló șezum și plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm.

Și cu inemă amară,
Prin Sion și pentru țară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.

Și bucine ferecate
Lăsam prin sălci aninate,
Că acoló ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară

Să le zâcem viers de carte
Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul.

Ce nu ni se da-ndemână
A cânta-n țară streină.
De te-aș uita, țară svântă,
Atuncea să-mi vie smântă,

Și direapta mea să uite
A schimba viers în lăute!
Și să mi să prinză limba
De gingini, jelindu-mi scârba.

/…/

Tu, fată vavilonească,
Răul va să te tâlnească! /…/
Că țî să va-ntoarce darul,
Cum ne-nchini tu cu păharul.

(Ps. 136, 1-24, 35-36, 41-42)

Eminescu știa psalmul: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare” (Memento mori).

Și nu numai că îl știa, dar și asculta în codri glasul atârnat de vânturi al unei cântări care era aducere aminte de patria edenică: „În văi de vis, în codri plini de cânturi, / Atârnau arfe îngerești pe vânturi (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Ca şi cum îngerii şi-ar fi atârnat harfele în codri și pe vânturi, în fața oamenilor înstrăinați de patria cerească, pentru că nu se poate, cum zice și Dosoftei, „a cânta-n țară streină”.

Iar pământul este „țară streină” pentru Îngeri.

De aceea, țelul pentru cel credincios este acela precizat în psalmul următor: „Și-ntre îngeri Îț[i] voi cânta-n față” (Ps. 137, 3): în fața lui Dumnezeu, adică, între „lucori de îngeri” (Ps. 83, 30).

Primele versuri, mai ales, și acele verbe atât de bine alese pentru a exprima patetismul, „șezum și plânsăm”, au creat neașteptate rezonanțe peste timp.

Descoperim ecouri, cum spuneam, la Emil Botta („O Simplitate, un fum,/ în valea frumoasă unde șezum,/ iubito, ești umbră” (Vei fi judecată după legea florilor)) și Nichita Stănescu: „Noi doi, pădure, ce făcum?” (Pădure arsă, din vol. Sensul iubirii); „Ca şi cronicarul, zic: „Aicea, între vârste, şezum şi plânsem” (Antimetafizica).

Psalmul 138 expune concepția vetero și neo-testamentară despre preștiința și atotștiința lui Dumnezeu.

Există și aici versuri reușite, datorate în bună măsură hainei poetic-alegorice pe care o îmbracă discursul și semnificațiilor uneori greu de intuit, care o fac să pară – ca în multe alte cazuri – o poezie cvasi-ermetică.

Tradiția acestui tip de lirică s-a păstrat la noi foarte multă vreme, beneficiind și de faptul că, în modernism, „a medita […] asupra cuvântului poetic înseamnă a pune întrebări asupra cunoașterii și ființării absolute, lirica modernă devenind tot mai conștientă de ceea ce în profunzimile ei poezia a tins întotdeauna să fie: gnoseologie și ontologie[2].

Mai înainte de a fi creat viziuni poetice, Dosoftei are simțul cuvântului, el descinde poezia din cuvânt.

Pentru că și lumea a fost creată cu cuvântul

Poezia la scara poemului, cu viziuni ebluisante, alegorii și metafore, pornește de la descoperirea cuvântului poetic, a cuvântului care are orizont fanic, un atom care închide în sine, la rândul lui, o lume de semnificații și percepții.

Cuvintele sunt așadar, la el, așezate unele lângă altele ca nestematele/ podoabele care formează universul. El le-a scrutat etimologia și le-a cântărit greutatea, așezându-le în versuri după preț și strălucire.

Scenele cosmice au căpătat poeticitate prin punerea în abis a semnificațiilor, astfel încât urzirea de stele și undirea de valuri să nu aibă sfârșit.

Taina și frumusețea lor stă tocmai în faptul că au zare, dar și dincolo de zare.

Însă aceasta este o caracteristică a Scripturii, în care cuvintele însele sunt mări abisale.

A te apleca asupra cuvântului înseamnă a cădea într-o genune de gânduri și semnificații.

Astfel este și poezia lui Dosoftei, care scrie:

Tu mi-ai cunoscut târziul,
De-l tâlnești cu timpuriul.
Și Tu m-ai făcut, din tină
Luând cu svânta Ta mână.

Și nepriceput rămâne
Înțălesul Tău de mine,
Că Ți-i mare-nțălepciunea,
De nu poci să-i știu minunea.

Și de Duhul Tău n-am fugă,
Ca să scap să nu m-agiungă,
Nice de svânta Ta față
N-am în alte părți povață.

Cătră ceri de m-aș sui-mă,
Ești acoló, de m-ei ști-mă,
De-aș pogorî unde-i iadul,
Și de-acolo m-deșchiz[i] vadul.

/…/

Și-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aș teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.

Că-ntunericul s-albește
De Tine, când Te zărește.
Și noaptea să luminează
Ca z[i]ua, slobozând rază.

/…/

Ț-voi mărturisi-n minune
De strașnic și Te voi spune
De lucruri ce faci mirate,
’N sufletul mieu răsfirate.

(Ps. 138, 11-26, 33-48)

La Dumnezeu nu există întuneric, adică neștiință, și  El face din noaptea neștiinței zi „cu lumină fără samă” pentru cei care cred în El.


[2] Alexandru Condeescu, prefață la Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri, vol. I, Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 10.

Did you like this? Share it: