Istorie III. 23

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

***

76. Despre 5 scrieri ale lui Nicolaus Cusanus

Vom cita din ediția lui Mihnea Moroianu, Ed. Polirom 2008[1].

Prima scriere: Dialogus de Deo abscondito duorum, quorum unus gentilis, alius christianus [Despre Dumnezeul ascuns – dialog între un păgân și un creștin] începe la p. 62.

Și discuția începe cu faptul că omul își închipuie că știe ceva[2]. După care creștinul îi spune păgânului că „nu se poate…găsi vreun adevăr în afara adevărului”[3]. După care îi subliniază faptul că Dumnezeu este „Adevărul de nerostit”[4] dar și „Unitatea absolută”[5]. Dumnezeu întrece toată existența[6] pentru că El este „unicul Început”[7].

A doua scriere se numește De querendo Deum [Despre căutarea lui Dumnezeu] și începe la p. 80. Care e o scrisoare către „un venerabil frate întru Hristos”[8].

„Per lumen glorie” = „prin lumina slavei”: o sintagmă din prima pagină a scrierii[9]. Care se referă la slava lui Dumnezeu. După care vorbește despre predica Sfântului Pavel în areopagul Atenei, din care trage concluzia că Pavel a vorbit despre Dumnezeu ca despre Cel care nu are asemănare în această lume[10].

Cusanus afirmă că „numai în lumina Lui este prezentă toată cunoașterea noastră, așa încât nu noi suntem cei ce cunoaștem, ci mai degrabă Dumnezeu cunoaște în noi. Iar atunci când urcăm până la o cunoaștere a Lui, deși El ne este necunoscut, cauza este că nu ne mișcăm decât în lumina Lui, care ni se infiltrează în spirit, așa încât în lumina Lui ne îndreptăm către El”[11].

Rămâne de văzut dacă autorul consideră lumina Lui necreată, cum ea este în fapt sau creată, așa cum susțin romano-catolicii până azi.

În p. 108 găsim sintagma „intellectualis luminis” [lumina intelectuală]. Dacă înțelege prin asta că lumina dumnezeiască e văzută cu mintea atunci spune adevărul. Dar dacă înțelege lumina ca putere de înțelegere a minții atunci nu se referă la lumina lui Dumnezeu, la slava Lui ci la rezultatele  înțelegerii minții umane.

Dar din aceeași pagină aflăm rezolvarea: autorul se referă la lumina dumnezeiască, pentru că „intelectul nostru [este] iluminat de lumina divină [divino lumine] a propriului său Început, în acord cu aptitudinea ei [a luminii] de a se infiltra”[12]. Însă nu știm cum consideră că e lumina dumnezeiască: necreată sau creată.

Pe Dumnezeul cel necunoscut, pe Făcătorul lumii, Îl putem cunoaște „decât dacă El ni se dezvăluie”[13]. Și nu putem să Îl căutăm pe El dacă El nu ne dă lumina Lui[14].

În p. 119, Dumnezeu e numit drept „Potențialitate absolută” și „Actualitate infinită”. Iar în p. 120 e citat Sfântul Dionisie Areopagitul, cu Ierarhia îngerească, fiind numit „ille divinorum altissimus contemplator, Dionisius” [acel foarte înalt văzător al celor dumnezeiești]. În timp ce azi, urmașii lui Cusanus, alături de protestanți, vorbesc despre Sfântul Dionisie ca despre un „pseudo”/ fals autor.

A treia scriere, De Genesi [Despre Geneză], ca și prima prezentată aici, e tot un dialog. Și începe la p. 128. Dialogul dintre Konrad și Nicolaus (autorul).

Și Konrad afirmă că „acolo…unde este coincidența dintre Început și Sfârșit este necesar ca și mjilocul să coincidă”[15].

Însă de ce trebuie să fie „necesar” acest lucru, atâta timp cât Dumnezeu e înțeles revelațional? De ce autorul mixează speculația cu revelația, dacă a afirmat că nu putem ști nimic despre Dumnezeu decât prin revelație? Pentru că în revelație, Dumnezeu e mărturisit ca Începutul și Plinirea lumii dar și ca Pantocratorul, ca Cel ce ține toate cele pe care le-a creat. Nu trebuie deci să presupunem că Dumnezeu e și mijlocul/ cuprinsul, pentru că știm cu siguranță acest lucru.

Până la p. 135 autorul a vorbit numai despre identitatea și unicitatea lui Dumnezeu dar nu și despre persoanele dumnezeiești.

În p. 141 Dumnezeu este „Ființa absolută” și „Identicul absolut”. În p. 147 Dumnezeu e „Maximul absolut, Care e inefabil și de neatins”.

În p. 155 amintește faptul că Sfinții Ambrozie, Vasile, Augustin și Ieronim au scris comentarii la Facerea. Și că Facerea e scrierea Sfântului Moise.

În p. 175 se vorbește prima dată despre Treime, Care „există în însuși Identicul absolut”, unitatea Dumnezeirii subsumând la Cusanus trinitatea persoanelor.

A 4-a scriere: Ydiota de sapientia [Neștiutorul despre înțelepciune]. Începe la p. 190. Tot scriere dialogică, între neștiutor și orator.

„Înțelepciunea e cea care dă gust”[16], spune neștiutorul. Iar sufletul e creat de Dumnezeu, tocmai de aceea „ființarea [sufletului] e mai conformă cu Înțelepciunea decât orice alt lucru neintelectual”[17].

În p. 218-219 Fiul este numit „Egalitatea Unității/ Ființării [Unitatis Equalitas/ Entitatis]”, pe când Sfântul Duh e „Conexiunea ce le unește pe toate [Connexio omnia connectens]”.

În p. 220-221 apare erezia lui Filioque: „Conexiunea [Sfântul Duh] purcede de la Unitate și de la Egalitatea Sa [Nexus procedit ab Unitate et Sua Equalitate]”.

A 5-a scriere: Ydiota de mente (Neștiutorul despre minte). Dialogică. Începe la p. 258 și dialogul se poartă între filosof, orator și neștiutor.

Din p. 263 aflăm că „și Platon picta din când în când” iar în p. 283 e amintită o afirmație a lui Hermes Trismegistos.

Cusanus numește aici mintea drept „o sămânță divină [divinum semen]”[18], el ascunzându-se sub chipul idiotului/ a neștiutorului.

Boethius e citat în p. 317. Iar endelechina din p. 320 a fost tradusă de Moroianu prin transliterarea cuvântului din limba greacă: entelehie[19].

Intellectibilitatem = intelectibilitate[20].

Reapare Filioque și în p. 368-369, 370-371.

*

77. 12 Mineie

Mineiul pe septembrie, ediția BOR 1984, este ediția a 5-a. Editat în timpul PFP Iustin și are 388 p.

Mineiul pe octombrie, ed. BOR 1929, este editat la Tipografia Cărților Bisericești, în timpul PFP Miron și reprezintă ediția a 3-a. Rege al României era Mihai I. Cartea are 416 p. Precuvântarea cărții e cea din 1846 și este semnată de „Neonil, Arhimandrit și Stareț Sfintelor Mânăstiri Neamțul și Secul, împreună cu tot Soborul”.

Mineiul pe noiembrie, ed. a 3-a, din 1927, a fost tipărit în timpul PFP Miron. Are 488 de pagini și la final avem un desen cu Biserica Domnească din Curtea de Argeș.

Mineiul pe decembrie, ediția a 6-a, a fost tipărit în timpul PFP Teoctist. În 1991, la Ed. IBMBOR și are 519 p.

Mineiul pe ianuarie, fără pagină de titlu, are 516 pagini. Revizuit de Arhiereii Valerian Râmniceanu, Sofronie Craioveanu și Melchisedec Piteșteanu.

Mineiul pe februarie, editat în 1893, are 295 de pagini. A fost corectat, „după textul original”, de Dr. Dragomir Demetrescu, Profesor la Facultatea de Teologie din București. Editat la Tipografia Cărților Bisericești, care a fost fondată în 1882.

Mineiul pe martie, tot din 1893, are tot 295 p.

Mineiul pe aprilie din 1893 are 267 de p.

Mineiul pe mai din 1893 are 273 de pagini.

Mineiul pe iunie din 1894 are 323 de pagini și a fost „corectat după textul original de către Prea Sânția Sa Gherasim Timuș, Doctor în Teologie [și] Episcop al Eparhieĭ Argeș”.

Mineiul pe iulie din 1894 are 375 de pagini și a fost corectat de Dr. Dragomir Demetrescu.

Mineiul pe august din 1894 are 363 de pagini și a fost corectat de către Constantin Erbiceanu, Profesor la Facultatea de Teologie din București. Erbiceanu era la acea dată și „directorul imprimeriei Cărților Bisericești”, la care s-au tipărit Mineiele.