Zi: 12 iunie 2013

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat!…

S-a înălțat, cu umanitatea Sa transfigurată, plină de slavă dumnezeiască, de-a dreapta Tatălui.

Și de aceea noi nu Îl mai percepem trupește pe Domnul ci duhovnicește, prin slava Lui.

Dar El S-a înălțat întru slava Lui, care e slava Treimii, nu pentru a ne părăsi, nu pentru a se disocia de noi, ci pentru a ne trimite pe Sfântul Duh, pe Mângâietorul lumii, ca certitudine îndumnezeitoare a iconomiei Sale pentru lume.

De aceea, Înălțarea Domnului e un pasaj spre coborârea Sfântului Duh, a harului Sfântului Duh în Biserica Lui.

Pentru că Fiul întrupat S-a înălțat de-a dreapta Tatălui, pentru ca slava Treimii, de la Tatăl, prin Fiul, întru Sfântul Duh să inunde Biserica și lumea întreagă la Cincizecime.

Și slava lui Dumnezeu inundă lumea de la Cincizecime încoace tocmai pentru că Dumnezeu S-a împăcat cu omul prin iconomia răscumpărătoare și mântuitoare a Fiului.

Pentru că Fiul lui Dumnezeu a restaurat în persoana Sa umanitatea noastră, a umplut-o de slavă, a îndumnezeit-o, tocmai de aceea fiecare mădular al Bisericii Sale primește de la El darul de a se face locaș al slavei Sale.

Și era nevoie ca toată iconomia Fiului pentru noi să se împlinească astăzi prin Înălțarea Lui, pentru ca, prin coborârea harului Treimii în noi, la Cincizecime, mântuirea și transfigurarea umanității să devină realități eclesiale universale, realități pe care le pot întrupa toți membrii Bisericii Sale.

Cu alte cuvinte, Înălțarea Lui e ultimul moment al iconomiei/ lucrării mântuitoare a Fiului pentru noi, prin care ne-a deschis cu totul umanitatea spre primirea slavei Sale.

De aceea, în Botezul nostru noi am trăit Cincizecimea noastră, umplerea noastră de slava lui Dumnezeu și toată viața noastră bisericească înseamnă viața în slava Lui.

Și viața duhovnicească e prezența slavei Prea Sfintei Treimi în viața noastră și nu doar a Sfântului Duh. Pentru că slava Treimii e comună tuturor persoanelor dumnezeiești și nu se separă datorită treimii persoanelor.

Noi vorbim despre pogorârea/ coborârea Sfântului Duh la Cincizecime nu ca despre o întrupare a persoanei Sfântului Duh în Sfinții Apostoli și în ceilalți membrii ai Bisericii de atunci ci ca despre o umplere a lor de slava Sfântului Duh, care e slava întregii Treimi.

Dar noi evidențiem pe Sfântul Duh în praznicul Cincizecimii pentru că slava Treimii se pogoară de la Tatăl, prin Fiul, întru Sfântul Duh, Sfântul Duh fiind „capătul lucrării treimice întors către lume” [Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 137].

Și noi Îl numim pe Sfântul Duh drept izvorâtor al harului în viața Bisericii pentru că întru El izvorăște harul Treimii și nu pentru că Sfântul Duh ar fi singurul posesor al harului/ al slavei/ al luminii dumnezeiești.

Ci slava Treimii e comună persoanelor dumnezeiești, e necreată și veșnică și ea se revarsă de la Tatăl, prin Fiul întru Sfântul Duh în Biserica Sa și în lume, pentru că slava Treimii e fundamentul întregii creații și al întregii existențe.

Și am devansat discuția spre Cincizecime, pentru că, așa cum spuneam, Înălțarea Lui trebuie privită în relație directă cu Pogorârea Duhului.

Evanghelia zilei [Lc. 24, 36-53] conține doar un verb referitor la praznicul de azi: anefereto [GNT, GOC, MGK, Lc. 24, 51], la imperfect pasiv, de la anafero.

Însă acest verb are ca sens primar înțelesul de a aduce, a oferi, a jertfi. De unde noi avem anafora.

Pentru că Cinstitele Daruri pe care le pregătim și le aducem înaintea Domnului sunt anaforaua noastră, adică aducerea/ jertfa noastră liturgică.

Pe acest sens al lui anafero a mizat Sfântul Chiril al Alexandriei, comentând sintagma jertfă de bună-mireasmă din Vechiul Testament, și a afirmat că Fiul întrupat S-a adus Tatălui drept jertfă de bună-mireasmă, prin care Dumnezeu S-a împăcat cu omul.

Că umanitatea Lui transfigurată e jertfa bine-primită a umanității în fața Tatălui.

Însă anefereto, într-un sens secundar, înseamnă și a se ridica cineva de jos.

De aceea sintagma de la Lc. 24, 51: „che anefereto is ton uranon” se traduce prin: „și Se ridica întru cer”.

În Biblia de la 1688 avem: „și Să suia în ceriu”.

Și am subliniat acest lucru, pentru că în Penticostarul grecesc, ca și în al nostru, numele praznicului de astăzi este I Analipsis tu Chiriu/ Înălțarea Domnului, substantivul analipsis/ înălțare, nederivând de la anafero.

Însă, deși se preferă analipsis/ înălțare în cărțile de cult și nu ridicare sau suire a Lui în cer, Înălțarea Lui înseamnă înălțarea Lui cu trupul și cu sufletul Său transfigurate, pline de slava Sa, în sânul Treimii și nu o ridicare a Fiului la Tatăl în care El Se dezbracă de umanitate.

Ci, dimpotrivă, El Se înalță cu trupul la cer, uimind Puterile cerești, lucru pe care îl subliniază slujba zilei. Căci „Îngerii se minunează [tavmazusin] văzând un om mai presus de ei” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 245/ ed. grecească online].

Adică Fiul lui Dumnezeu întrupat urcă mai presus de ei umanitatea Sa.

Însă Hristos Dumnezeu, așa cum spune și a 5-a cântare a Litiei Înălțării, a ridicat umanitatea noastră „mai presus de toată stăpânirea și puterea” [Idem, p. 247/ Ibidem], după ce a scos-o din Iad. Pentru că „fisin tu Adam” [firea lui Adam] se coborâse [catavasan] în Iad.

De aceea El S-a coborât la noi și S-a făcut om, pentru ca să ridice din Iad la cer umanitatea noastră.

Și a urcat-o plină de slavă, pentru că umanitatea lui Hristos s-a supus întru toate dumnezeirii Sale arătând prin aceasta care sunt consecințele adevăratei ascultări de Dumnezeu: umplerea noastră de slava Lui, îndumnezeirea noastră.

Adică ascultarea reală de Dumnezeu este transfiguratoare pentru firea noastră și nu e militărism.

Tocmai de aceea perspectiva dogmatico-canonică a vieții Bisericii e pentru a încuraja viața duhovnicească, pentru a proteja viața de sfințenie și nu pentru a o stârpi din Biserică.

Pentru că scopul nostru, al vieții creștine, e acela de a urma întru toate Domnului nostru și a ne umple, ca și umanitatea Lui, de toată bogăția slavei Sale și de toată cunoștința și harisma dumnezeiască.

Căci de aceea El S-a înălțat întru slava Tatălui: pentru ca să ne suie pe toți la Sine.

S-a înălțat pentru ca să avem minte înaltă, duhovnicească, să așteptăm toate ca venind de la El și să nu presupunem că rădăcinile Bisericii Lui sunt pe pământ ci în cer.

Noi avem apă pentru Botez. Avem ulei și mirodenii pentru Marele Mir. Avem pâine și vin pentru Euharistie.

Dar slava/ puterea/ lumina/ harul care sfințește toate și face ca să avem Sfinte Taine și să trăim viața lui Dumnezeu clipă de clipă e al Lui, vine din cer și ne înalță pe noi, cei ce locuim pe pământ, la cer.

Însă înălțarea noastră la cer, adică înduhovnicirea noastră, sfințirea noastră ca mădulare vii și conștiente ale Bisericii nu ne face oameni asociali.

În mod paradoxal, cel care se umple de slava Lui devine liant social, devine prieten al multora, părinte și văzător al sufletelor oamenilor, vindecător de patimi și de boli, cel care îi scoate pe demoni din oameni și care îi eliberează de neștiință, de necredință, de singurătate.

A nu fi ca lumea seculară, adâncită în confort și în uitare de sine înseamnă a fi duhovnicesc.

Adică scos, în mod interior, cu simțurile din păcate, din patimi, pentru că în tine viază harul lui Dumnezeu.

De aceea poți să fii, în același timp, în lume și mai presus de lume: pentru că având în noi slava lui Dumnezeu trăim mai presus de gândurile și de așteptările omului neluminat de har.

Și de aici modul diferit de viață și de gândire și de acțiune al creștinului, pentru că suntem conduși și învățați de Dumnezeu prin Revelație, prin Tradiție, prin viața Bisericii, în care e continuu slava Prea Sfintei Treimi.

Nu, Duhul Sfânt nu L-a înlocuit pe Hristos în viața noastră, ci L-a făcut și mai prezent în viața noastră!

Pentru că Duhul Sfânt L-a reliefat în adâncul nostru pe Hristos și pe Tatăl, pentru că Duhul Sfânt e nedespărțit de Fiul și de Tatăl.

Ci Fiul ni L-a făcut cunoscut pe Sfântul Duh, Cel împreună veșnic și fără de început cu Fiul și cu Tatăl, pentru ca să înțelegem că Dumnezeu e Treime și nu Doime.

Pentru ca să știm, cu adevărat, cine e Dumnezeul care a făcut lumea și o ține în existență: Prea Sfânta Treime.

Căci Sfântul Duh nu a devenit o prezență a vieții celor credincioși odată cu Cincizecimea ci prezența Lui și a Fiului a fost experiată încă de la începutul lumii dar nu în modul total exprimat ca odată cu mărturia pe care Fiul, în mod desăvârșit, a adus-o despre Treime.

De aceea, oricând auzim despre Tatăl sau despre Fiul sau despre Sfântul Duh, vorbindu-se aparte, nu trebuie să Îi înțelegem separat ci numai împreună.

La fel, a gândi despre Biserică și despre Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a gândi holistic. Ca despre o plinătate, ca despre o perspectivă universală.

Biserica nu se reduce la un veac sau la o națiune ci ea înglobează întreaga istorie și toate națiunile lumii convertite la dreapta credință.

Ea e una și aceeași dar e compusă din oameni care au trăit în toate veacurile și care au fost de multe etnii.

Și din această perspectivă, Împărăția lui Dumnezeu este Împărăția tuturor celor care s-au unit cu Dumnezeu în Biserica Lui, ca unii răscumpărați de Hristos prin Moartea și Învierea Lui și umpluți de slava Treimii.

De aceea trebuie să avem o viață care să rimeze cu cea a Sfinților Lui.

Pentru că viețile celor Sfinți sunt un poem cu multe versuri.

Și pentru ca să devenim un vers al lui Dumnezeu, în marele poem al sfințeniei, trebuie să avem același ritm, aceeași melodicitate, aceeași organicitate interioară cu cea a Sfinților.

Adică toate ale noastre trebuie să se lege, trebuie să fie legate și transfigurate de către slava lui Dumnezeu, pentru ca să fim frumuseți personale ale lui Dumnezeu.

După marele praznic al Învierii, care a durat între 5 mai și 12 iunie 2013, cel al Înălțării ține până vineri, 21 iunie 2013. Însă, deși al Cincizecimii este până pe 29 iunie 2013, fiecare duminică a Octoihului va fi o numărare de la Cincizecime/ Rusalii.

Toate duminicile de după Rusalii sunt numărate în funcție de praznicul fondator al Bisericii, pentru a se arăta că toată viața Bisericii are fundament dumnezeiesc, că de la Dumnezeu vine tot harul și toată binecuvântarea și că Biserica nu e doar o asociație umană, cu scopuri caritative ci o instituție divino-umană,  care e fundată pe harul Treimii și stă în el.

Tocmai de aceea lupta Bisericii, peste secole, de a se debarasa de învățăturile neconforme cu harul Treimii.

Pentru că învățătura Bisericii nu este indiferentă față de harul Treimii ci harul pecetluiește adevărurile și viața Bisericii.

Iar tot ce nu este de la Dumnezeu nu este statornic.

Iar a fi statornic din perspectiva lui Dumnezeu, singura și reala statornicie a întregii existențe, înseamnă a fi în relație veșnică cu El.

De aceea, trebuie să ne lipim de El, de Dumnezeul nostru treimic, prin harul Său și să nu dorim altceva decât dorește El.

Pentru că toate trec, numai El nu trece.

Toate se vor schimba, pentru că El le va schimba pe toate/ le va transfigura pe toate câte există, dar El același este și nu cunoaște schimbare.

Dumnezeu, Cel neschimbat și pururea-mișcător a toate, să ne dea și nouă să ne umplem de slava Lui cea neschimbătoare și să ne mișcăm spre Sine veșnic, alături de toți Sfinții și Îngerii Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!