Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 13 iunie 2013

Cuvânt la Înălțarea Domnului [2013]

PFP Daniel al Romaniei, 13 iunie 2013

Hristos S-a Înălţat !

„Mai mare dragoste decât acesta nimeni nu are,
ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”

(Ioan 15, 13)

Pomenirea eroilor în ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos a fost instituită prin Decretul-Lege nr. 1693 din 4 mai 1920 şi pusă în aplicare în Biserică de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea sa din 25 mai 1920.

Mai târziu, în timpul dictaturii comuniste, această tradiţie sfântă şi frumoasă românească a fost întreruptă, fiind reluată abia în anul 1990, după ce Biserica a primit libertatea de a se exprima şi a-şi reface tradiţia sănătoasă de cinstire publică a eroilor români. Astfel, prin hotărârile Sfântului Sinod din anii 1999 şi 2001 s-a revenit la tradiţia ca sărbătoarea Înălţării Domnului să fie consacrată ca Zi a Eroilor şi sărbătoare naţională bisericească.

Apoi, Legea 379/2003, privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, a proclamat Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, ziua Înălţării Domnului Iisus Hristos (art. 39). Din nefericire, deşi e sărbătoare naţională, aceasta rămâne totuşi o zi lucrătoare.

Biserica a ales sărbătoarea Înălţării Domnului ca zi de pomenire a eroilor pentru a ne învăţa că există o legătură tainică între Crucea suferinţelor, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos, pe de o parte, şi jertfa eroilor neamului, care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, pe de lată parte.  Hristos Domnul mai întâi a trecut prin jertfa Crucii şi apoi ne-a arătat bucuria Învierii şi slava Înălţării la ceruri.

Sărbătoarea Înălţării Domnului va fi şi hramul principal al Catedralei Mântuirii Neamului, a cărei edificare este în acelaşi timp o necesitate practică şi un simbol spiritual naţional, fiind dintru început închinată cinstirii după cuviinţă a eroilor români, care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pentru apărarea credinţei creştine – ortodoxe, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam sau din generaţie în generaţie a celor care s-au jertfit pentru apărarea credinţei şi a patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte şi mărturiseşte că iubirea este mai tare decât moartea.

Mulţimea pomelnicelor şi a parastaselor pentru eroii neamului a constituit şi constituie un puternic factor de cultivare a conştiinţei unităţii şi continuităţii noastre naţionale „din neam în neam”, adică din generaţie în generaţie.

Pomenirea eroilor români din toate timpurile ca şi cultul morţilor în general reprezintă acte de statornicie, continuitate şi unitate în cuget şi simţiri de-a lungul generaţiilor. Astfel, este semnificativ faptul că pomelnicul a stat la baza Cronicelor româneşti (exemplul sugestiv: Pomelnicul de la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ).

Iar Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfelnicia poporului român sunt admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român…”.

Aşadar, eliberarea noastră de orice stăpânire străină a fost trăită adesea ca experienţă a ajutorului şi a luminii lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. De aceea, imnul de biruinţă a iubirii jertfelnice asupra păcatului şi asupra morţii, „Hristos a Înviat”, troparul Sfintelor Paşti, a fost înscris, ca simbol de recunoştinţă, pe frontispiciul Mausoleului de la Mărăşeşti.

Mulţimea eroilor jertfelnici pe care cu smerenie şi recunoştinţă îi pomenim astăzi confirmă adevărul că poporul român a interiorizat Taina Crucii şi a Învierii şi a trăit istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al istoriei noastre şi ca program spiritual permanent. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin iubire jertfelnică noi ne-am apărat, am dăinuit şi am păstrat credinţa apostolică, unitatea şi demnitatea noastră de popor creştin ocrotit de Sfântul Apostol Andrei.

Astăzi, atât Statul cât şi Biserica, fac pomenirea eroilor, ostaşi şi luptători români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român.

În această zi de sărbătoare se cuvine ca mormintele eroilor români, din ţară şi din afara hotarelor ţării noastre, să nu rămână fără lumânări şi fără flori prin care ne exprimăm recunoştinţa şi iubirea ca rugăciune de pomenire mai tare decât moartea, adică legătura spirituală neîntreruptă cu eroii care şi-au dăruit viaţa lor în trecut pentru existenţa noastră de astăzi.

Totodată, cultivarea şi folosirea darului sfânt al libertăţii dobândite prin jertfa eroilor necesită o maturizare spirituală permanentă a conştiinţelor şi a inimilor, pentru a răspunde la întrebarea: ce am făcut sau ce facem cu libertatea noastră?

Valoarea reală a libertăţii noastre se măsoară potrivit cu mulţimea faptelor noastre bune, săvârşite în mod liber şi responsabil, pentru a creşte spiritual în iubire milostivă, în bunătate şi generozitate.

Dacă libertatea politică sau socială nu este unită cu responsabilitatea morală pentru apărarea vieţii şi demnităţii umane individuale şi colective, libertatea devine autodegradare. De aceea, Sfântul Apostol Petru, cunoscând bine pericolul permanent al pervertirii sau al degradării libertăţii omului îi avertizează pe creştini, zicând: „Nu folosiţi libertatea ca pe un acoperământ al răutăţii!” (1 Petru 2, 16).

Libertatea ca „acoperământ al răutăţii” sau „libertatea sinucigaşă” se vede astăzi mai ales în răul pe care societatea contemporană secularizată şi-l pregăteşte singură, uneori chiar prin legi impuse de parlamente, care duc la relativizarea valorilor morale fundamentale şi la subminarea familiei tradiţionale ca element natural al existenţei şi dezvoltării societăţii umane.

Vedem aşadar că libertatea, ca dar al lui Dumnezeu, pentru care au luptat şi au murit eroii neamului românesc, trebuie cultivată astăzi cu mult  discernământ şi responsabilitate sporită.

Pe lângă apărarea integrităţii teritoriale a ţării noastre trebuie apărată şi integritatea spirituală a sufletului poporului român, care în întreaga sa istorie a rezistat spiritual în timpul invaziilor barbare şi al stăpânirilor străine, păstrându-şi credinţa şi vieţuirea creştină.

Iată de ce avem mare nevoie de credinţă puternică, speranţă multă şi iubire sfântă, care se nasc din rugăciune şi se arată în fapte bune. Numai astfel vom cinsti cum se cuvine memoria eroilor care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Ne rugăm Mântuitorului Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat la cer, să reverse harul Său, al luminii şi vieţii veşnice, peste eroii neamului românesc, dăruindu-le lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar nouă, celor ce îi cinstim prin rugăciune şi fapte bune, să ne dăruiască puterea să păstrăm dreapta credinţă, să ne iubim poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi armonie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [92]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91.

***

Paraphrasing on the Apostle John, Symeon invites us to believe on full, that will be new heavens and new earth[1] and that will exist a general resurrection of the people[2] and that „the heaven and the earth and all ones from it, ie all creation will be renewed and freed from the bondage of corruption [Rom. 8, 21], and the things will share together with us of the brightness [lamprotitos] from there, and in the face in which on all of us will attempt the fire [to pir dochimasi], according to the Divine Apostle [I Cor. 3, 13], all so and the whole creation will be renewed through fire [dia piros anachenistisete]”[3].

But this fire, which transfigures the world, which transforms it, is none other than the divine light, which will cleanse and will prechange all creation, after how prechanges and deifies on the one who sees it in ecstasy.

From this we deduce, that Symeon unites in his theology the personal soteriology with the transfiguration of all creation and he considers the transfiguration of the world an extension, from part of God, of personal transfiguration, which takes place in the believers.

The determined role of the sight of light is understand on full only from eschatological perspective, for that the eternal life presupposes a permanent remaining in the divine light, a ours eternalization in the joy of communion with God.

The world will not have part of an end, of a its destruction in hollywoodian style, where all creation dissolves into a total chaos, but, according to symeonian theology, the world will be prechanged through the divine light, having part of a new beginning, of its reestablishment in the beauty, into which God had created from the beginning, ie being full of the divine light.

But the new beginning of the world will be everlasting, the eschatology not dealing with the final, in the sense of the last things which can be said about God’s creation, for that it would put point at a moment given, but of the last things which will initiate an eternal perspective, non-temporal of creation and of man.

The eschatology, from dogmatic point of view, in paradoxical mode, comprises under its cupola, as we know, both the realities of the second coming of the Lord, the prechanged of world and the resurrection of the dead, together of the last Judgment, but and the two kinds of eternity assumed: the eternal joy with God or the eternal misery in the company of demons.

But at Saint Symeon, the eschatology is not a problem just of those from future but is a reality on which you live it yet of now, in ecstatic mode, if you see the glory of God, which is just the real ambience and deifying of everlasting life.

Now, we will continue to present the variant of future of symeonian eschatology, for to return us, in the finale of this section, at the actual variant, ecstatic, through which we live already the eschatological reality of creation.

The actual creation, continues our Father, being as an obsolete vessel and speckled by our sins[4], „will be remelted and remodeled, and will be made shining [lampra] and unlike newer [chenotera asingcritos] than the one that is seen now”[5].

The divine light will produce the transfiguration of creation and of men instantaneous.

The renewed creation, says Simeon, will not be identical with the one before of the falling of man in sin, but with much more beautiful and divine on full, for that „all creation will be made, at a sign of God, not as it was brought at existence, material and sensible, but will be remade through a birth from new [ti palinghenesia], into a immaterial dwelling and ghostual, above all feeling”[6].

The palingenesis about which speaks Symeon will be an instantaneous divine work and it will consist in the transformation of world and of  man in transfigured existences, ghostual.

The pauline place from I Cor. 15, 51-52 supports the instantaneity of transfiguration of creation[7], without as this to mean a decorporalization of men or an abolition, aneantization of matter.

The transfiguration of the world and of men means just the transfiguration of matter, of entire existence, in so kind that we will inherit „the whole earth spiritual and ghostual…[as some which will acquire] incorporeal bodies [i asomata ta somata]…[and we will get to have] a feeling beyond of feeling [iper estisin en estisi]”[8].

The ghostual print of future world, transfigurated, is refound in the life of every Saint in part yet of now.

In the anterior sections we have called this state of living of the eternal life a quotidian life, a continuous living in the divine light.

The incorporeal bodies of transfigured world and the feeling above of feeling about which speaks Symeon are ecstatic prints of ghostual man, are the consequences of the cleansing of passions and of the sight of light, of continuous sanctification of our life.

And Symeon speaks here not about of eternal existence in light of all, but only of those which, still of now, have sanctified the life.

He does not elude the existence of contrary will to the one of God and the reality of Hell, but he sees in happy eternity a ghostual reality, of which will impart whoever have begun to impart of it, still on when they were in the flesh.

And the entrance in the eternity of communion with God presupposes the orthodox Baptism and living in the Church, through cleaning of passions, of the sight of God, of His eternal light.

The resurrection means for Symeon the achievement of the real state of to be alike to the Holy Angels[9].


[1] SC 122, The Ethical Discourses, I, 4, 1, p. 206 / Ică jr. 1, p. 125.

[2] Idem, The Ethical Discourses, I, 4, 3-5, p. 206 / Ibidem.

[3] Idem, The Ethical Discourses, I, 4, 5-11, p. 206 / Idem, p. 125-126.

[4] Idem, The Ethical Discourses, I, 4, 20-25, p. 208 / Idem, p. 126.

[5] Idem, The Ethical Discourses, I, 4, 25-27, p. 208 / Ibidem.

[6] Idem, The Ethical Discourses, I, 5, 10-13, p. 212 / Idem, p. 128.

[7] Idem, The Ethical Discourses, I, 5, 14-16, p. 212 / Ibidem.

[8] Idem, The Ethical Discourses, I, 5, 20-22, p. 214 / Ibidem.

[9] Idem, The Ethical Discourses, I, 5, 77, p. 218 / Idem, p. 130.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [65]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Omul care crede în avere și își pune toate speranțele în cele mundane va fi obligat să le părăsească:

Că sufletul lui [suflarea] încă s-a trece
Și s-a-ntoarce-n pământul său rece,
Și la z[i]ua [a]ceea îș[i] va pierde
Mintea toată ș[i]-averea-n ce [care] crede.

(Ps. 145, 9-12)

În schimb, cei săraci și sărmani Îl au aproape pe Dumnezeu:

Celor asupriț[i] destrâmbătate
Le face giudeț și dereptate,
Și flămânzilor trimite hrană,
Și golilor veșminte pre iarnă.

Domnul ce sloboade din obede [obezi]
Și orbului dă minte de vede,
Și pre cei căzuț[i] îi sprejinește,
Iar pre cei direpț[i] îi iubește.

Și ferește pre cine-i nemernic [străin],
Pre văduvă, sărac și cucernic.

(Ps. 145, 21-30)

Aceștia, cei ce sunt „cu inemă frântă” (Ps. 146, 10), au ajutor

Pre Dumnezău ce-au făcut pământul
Și ceriul, și marea cu cuvântul,
Și toate ce-ntr-însele să mișcă,
Domnul ce le-au făcut din nemică.

(Ps. 145, 15-18)

Cela ce-au pus stelelor măsură
Și numere [numără] [fie]careaș pre făptură.
Mare este Domnul de tărie
Și gândul Lui nime nu-i să-l știe. /…/

Și să-I cântaț[i] cântec cu dulceață
Celuia ce-au tins preste ceri ceață
Și gătează cu núorii ploaie
De sloboade pre pământ pohoaie,

Celuia ce crește pre munț[i] iarbă
Și otava ceea ce-i de treabă
Pentru oameni, să-ș[i] culeagă hrană,
Și vitelor s-aibă preste iarnă.

Celuia ce grijește de hiară [fiare]
Și de puii corbilor ce zbiară,
Cându-L strigă, urgisiț[i] de tată,
De-i hrănește cu mână-ndurată.

(Ps. 146, 13-16, 21-32)

Spectacolul celest are numeroase acte în versurile lui Dosoftei.

Tablourile cosmice, natura sălbatică și cea domestică sunt reproduse în ipostaze poetice care, la prima vedere, par că seamănă foarte mult între ele, însă toată măiestria stă în detalii, în nuanțele care se schimbă de la o desfășurare la alta de peisaje cosmice și terestre.

Pe de o parte, ni se sugerează că nu există inerția în contemplarea lumii, că întotdeauna vom avea un alt unghi de vedere și o altă perspectivă, cu alte sclipiri ale acelorași stele, pe care numai Dumnezeu le-a numărat, cu altă pânzărie de nori a „Celuia ce-au tins preste ceri ceață” (o aliterație care ne împânzește și auzul).

Iar pe de altă parte, această nuanțare care se petrece pe parcurs, în psalmi, ne lasă o impresie foarte specială, de dinamism și vivacitate, de mobilitate foarte mare a creației lui Dumnezeu.

Toate aceste tablouri formează o…relatare despre universul lui Dumnezeu în care nimic nu este static. Există o fluiditate, o curgere neîntreruptă a vieții, dar care nu subliniază acel panta rei[1] heraclitian, ci efervescența existențială, viața însăși care „zbiară” și prin „puii corbilor”.

Toate poetizările frumuseții universale sunt sublime, pentru începuturile poeziei noastre, iar Dosoftei a știut să transforme toate aceste precizări legate de nașterea și pronierea universului de către Dumnezeu în adevărate bijuterii poetice în care a încrustat podoabele cosmice.

Omul credincios „cugetează” așadar la mila lui Dumnezeu (Ps. 146, 38) și pe Domnul Îl „laudă-n desime” (Ps. 147, 2), adică adesea, pe Cel

Ce-Ș[i] trimite zâsa și cuvântul
De cutreieră-n sârg tot pământul.

Cela ce-Ș[i] dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna
Ca cenușa cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.

Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul [fierul]?

Cu cuvântul Său Domnul învață
De să răsâpesc și să dejgheață.

Și Duhul Său Dumnezău trimite
De să-ntorc într-apă ca mainte.

(Ps. 147, 11-24)

De data această avem un tablou de iarnă, o iarnă geroasă și grea, cu zăpezi dense încât ninsoarea cade ca o „negură” și deși omătul e alb „ca lâna”, pare „ca cenușa”.

Și zăpada curge din cer din abundență, la cuvântul lui Dumnezeu, ca cernută printr-o sită și ca spulberată peste pământ de o mână nevăzută: a Lui.

Ne amintește de Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă” (Iarna). Să nu fi tras deloc cu ochiul la psalmul lui Dosoftei?

Sesizam altădată și alte încercări, în literatura veche, de picturalizare a anotimpului hibernal, la Varlaam și Miron Costin[2].

Frumusețea lui Dumnezeu se contemplă și în fenomenele copleșitoare, chiar dacă nu sunt prielnice omului.

Eminescu mărturisea o încremenire de admirație asemănătoare: „Într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. […] Codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe, pe care numai Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă a lumei, înaintea ochilor uimiţi şi a inimei înfrânte” (Geniu pustiu)[3].

Grandoarea iernii e magnifică, chiar și atunci când îți îngheață inima de frig.

Fără îndoială că Dosoftei a văzut sloiuri și a simțit el însuși acel ger care face apele ca fierul, până când Dumnezeu trimite Duhul Său și desprimăvărează pământul, iar zăpezile și gheața „să-ntorc într-apă ca mainte”.

Această venire a Duhului și desprimăvărare poate fi înțeleasă și duhovnicește, ca dezgheț spiritual.

Toată creația înalță imne către Dumnezeu:

Laudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț[i] totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/

Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul.

Și le-au tocmit în veci să trăiască
Și din faptul lor să nu-ș[i] smintească.
Că precum le-a dat Domnul poruncă,
Din hotariul lor nu să mai urcă.

Lăudaț[i] pre Domnul, toț[i] bălauri
De pre pământ și zmei de prin gauri.
Lăudațî-l, fulgere și focuri,
Și smida ce cade-n toate locuri,

Omeții și ghețâle, și vântul
De turbură și-i face [împlinește] cuvântul.

Măguri, dealuri și lemne cu roadă,
Și chedrii toț[i], pănă-n cei de coadă,
Gadinile [animalele] și cu toată hiara,
Și dobitoc de prin toată țara.

(Ps. 148, 7-10, 15-30)

Heliade moștenea – vedem în Anatolida sau Omul și forțele – această concepție din vechime, despre structura imnologică a creației: „Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,/ În ziuă și în noapte etern preaînălțați-L! /…/

Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru/ Cu-a râului murmură, cu [v]uietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie!/ Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte/ Și cele mai profunde! /…/

Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalați profumul/ Spre ceruri ca tămâie./ Formați sublime-acorduri;/ Armonie d-arome. /…/

Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,/ Să lăudăm pe Domnul! /…/

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,/ La veghiele voastre glorificați pe Domnul /…/

Cântați, din aripi bateți, ființe svolătoare,/ Nălțați la ceruri imnul prin cântecele voastre;/ Voi, notători, asemeni jucați-vă în ape /…/ Vă înmulțiți și creșteți, glorificați pe Domnul/ În varii idiome, după natura voastră /…/

Pământe, trage danțul în cercul horei tale/ Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce/ Și rugă către ceruri ”…, etc.

Și împreună cu ele, și cu atât mai mult, omul, „tot omul” (Ps. 148, 33):

Cu timpene și psăltire
Să-I cânte de biruire

(Ps. 149, 13-14)

Lăudațî-L cu glasuri nalte
De bucine ferecate.

Lăudațî-L în lăute,
În psăltiri pre viersuri multe.

Lăudaț[i] pre toate locuri
Cu timpene și cu giocuri.

Lăudațî-L să răsune
În organe tinse-n strune.

Lăudaț[i] cu bune viersuri
De chimvale într-alesuri.

Lăudaț[i] și-L strigaț[i] tare
În țimbale de cântare.

(Ps. 150, 9-20)

Și lumea nu e numai lumină, ci și muzică, iar substanța ei este imnul.

Psalmii revelează esența poetico-armonică și imnică a universului.

Acolo unde este viață, este și fremătare a laudei și a bucuriei.


[3] Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 136.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno