Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [65]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Omul care crede în avere și își pune toate speranțele în cele mundane va fi obligat să le părăsească:

Că sufletul lui [suflarea] încă s-a trece
Și s-a-ntoarce-n pământul său rece,
Și la z[i]ua [a]ceea îș[i] va pierde
Mintea toată ș[i]-averea-n ce [care] crede.

(Ps. 145, 9-12)

În schimb, cei săraci și sărmani Îl au aproape pe Dumnezeu:

Celor asupriț[i] destrâmbătate
Le face giudeț și dereptate,
Și flămânzilor trimite hrană,
Și golilor veșminte pre iarnă.

Domnul ce sloboade din obede [obezi]
Și orbului dă minte de vede,
Și pre cei căzuț[i] îi sprejinește,
Iar pre cei direpț[i] îi iubește.

Și ferește pre cine-i nemernic [străin],
Pre văduvă, sărac și cucernic.

(Ps. 145, 21-30)

Aceștia, cei ce sunt „cu inemă frântă” (Ps. 146, 10), au ajutor

Pre Dumnezău ce-au făcut pământul
Și ceriul, și marea cu cuvântul,
Și toate ce-ntr-însele să mișcă,
Domnul ce le-au făcut din nemică.

(Ps. 145, 15-18)

Cela ce-au pus stelelor măsură
Și numere [numără] [fie]careaș pre făptură.
Mare este Domnul de tărie
Și gândul Lui nime nu-i să-l știe. /…/

Și să-I cântaț[i] cântec cu dulceață
Celuia ce-au tins preste ceri ceață
Și gătează cu núorii ploaie
De sloboade pre pământ pohoaie,

Celuia ce crește pre munț[i] iarbă
Și otava ceea ce-i de treabă
Pentru oameni, să-ș[i] culeagă hrană,
Și vitelor s-aibă preste iarnă.

Celuia ce grijește de hiară [fiare]
Și de puii corbilor ce zbiară,
Cându-L strigă, urgisiț[i] de tată,
De-i hrănește cu mână-ndurată.

(Ps. 146, 13-16, 21-32)

Spectacolul celest are numeroase acte în versurile lui Dosoftei.

Tablourile cosmice, natura sălbatică și cea domestică sunt reproduse în ipostaze poetice care, la prima vedere, par că seamănă foarte mult între ele, însă toată măiestria stă în detalii, în nuanțele care se schimbă de la o desfășurare la alta de peisaje cosmice și terestre.

Pe de o parte, ni se sugerează că nu există inerția în contemplarea lumii, că întotdeauna vom avea un alt unghi de vedere și o altă perspectivă, cu alte sclipiri ale acelorași stele, pe care numai Dumnezeu le-a numărat, cu altă pânzărie de nori a „Celuia ce-au tins preste ceri ceață” (o aliterație care ne împânzește și auzul).

Iar pe de altă parte, această nuanțare care se petrece pe parcurs, în psalmi, ne lasă o impresie foarte specială, de dinamism și vivacitate, de mobilitate foarte mare a creației lui Dumnezeu.

Toate aceste tablouri formează o…relatare despre universul lui Dumnezeu în care nimic nu este static. Există o fluiditate, o curgere neîntreruptă a vieții, dar care nu subliniază acel panta rei[1] heraclitian, ci efervescența existențială, viața însăși care „zbiară” și prin „puii corbilor”.

Toate poetizările frumuseții universale sunt sublime, pentru începuturile poeziei noastre, iar Dosoftei a știut să transforme toate aceste precizări legate de nașterea și pronierea universului de către Dumnezeu în adevărate bijuterii poetice în care a încrustat podoabele cosmice.

Omul credincios „cugetează” așadar la mila lui Dumnezeu (Ps. 146, 38) și pe Domnul Îl „laudă-n desime” (Ps. 147, 2), adică adesea, pe Cel

Ce-Ș[i] trimite zâsa și cuvântul
De cutreieră-n sârg tot pământul.

Cela ce-Ș[i] dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna
Ca cenușa cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.

Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul [fierul]?

Cu cuvântul Său Domnul învață
De să răsâpesc și să dejgheață.

Și Duhul Său Dumnezău trimite
De să-ntorc într-apă ca mainte.

(Ps. 147, 11-24)

De data această avem un tablou de iarnă, o iarnă geroasă și grea, cu zăpezi dense încât ninsoarea cade ca o „negură” și deși omătul e alb „ca lâna”, pare „ca cenușa”.

Și zăpada curge din cer din abundență, la cuvântul lui Dumnezeu, ca cernută printr-o sită și ca spulberată peste pământ de o mână nevăzută: a Lui.

Ne amintește de Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă” (Iarna). Să nu fi tras deloc cu ochiul la psalmul lui Dosoftei?

Sesizam altădată și alte încercări, în literatura veche, de picturalizare a anotimpului hibernal, la Varlaam și Miron Costin[2].

Frumusețea lui Dumnezeu se contemplă și în fenomenele copleșitoare, chiar dacă nu sunt prielnice omului.

Eminescu mărturisea o încremenire de admirație asemănătoare: „Într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. […] Codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe, pe care numai Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă a lumei, înaintea ochilor uimiţi şi a inimei înfrânte” (Geniu pustiu)^[3].

Grandoarea iernii e magnifică, chiar și atunci când îți îngheață inima de frig.

Fără îndoială că Dosoftei a văzut sloiuri și a simțit el însuși acel ger care face apele ca fierul, până când Dumnezeu trimite Duhul Său și desprimăvărează pământul, iar zăpezile și gheața „să-ntorc într-apă ca mainte”.

Această venire a Duhului și desprimăvărare poate fi înțeleasă și duhovnicește, ca dezgheț spiritual.

Toată creația înalță imne către Dumnezeu:

Laudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț[i] totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/

Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul.

Și le-au tocmit în veci să trăiască
Și din faptul lor să nu-ș[i] smintească.
Că precum le-a dat Domnul poruncă,
Din hotariul lor nu să mai urcă.

Lăudaț[i] pre Domnul, toț[i] bălauri
De pre pământ și zmei de prin gauri.
Lăudațî-l, fulgere și focuri,
Și smida ce cade-n toate locuri,

Omeții și ghețâle, și vântul
De turbură și-i face [împlinește] cuvântul.

Măguri, dealuri și lemne cu roadă,
Și chedrii toț[i], pănă-n cei de coadă,
Gadinile [animalele] și cu toată hiara,
Și dobitoc de prin toată țara.

(Ps. 148, 7-10, 15-30)

Heliade moștenea – vedem în Anatolida sau Omul și forțele – această concepție din vechime, despre structura imnologică a creației: „Lumină, întuneric, glorificați pe Domnul,/ În ziuă și în noapte etern preaînălțați-L! /…/

Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru/ Cu-a râului murmură, cu [v]uietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie!/ Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte/ Și cele mai profunde! /…/

Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalați profumul/ Spre ceruri ca tămâie./ Formați sublime-acorduri;/ Armonie d-arome. /…/

Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,/ Să lăudăm pe Domnul! /…/

Armatelor de stele, străbateți firmamentul,/ La veghiele voastre glorificați pe Domnul /…/

Cântați, din aripi bateți, ființe svolătoare,/ Nălțați la ceruri imnul prin cântecele voastre;/ Voi, notători, asemeni jucați-vă în ape /…/ Vă înmulțiți și creșteți, glorificați pe Domnul/ În varii idiome, după natura voastră /…/

Pământe, trage danțul în cercul horei tale/ Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce/ Și rugă către ceruri ”…, etc.

Și împreună cu ele, și cu atât mai mult, omul, „tot omul” (Ps. 148, 33):

Cu timpene și psăltire
Să-I cânte de biruire

(Ps. 149, 13-14)

Lăudațî-L cu glasuri nalte
De bucine ferecate.

Lăudațî-L în lăute,
În psăltiri pre viersuri multe.

Lăudaț[i] pre toate locuri
Cu timpene și cu giocuri.

Lăudațî-L să răsune
În organe tinse-n strune.

Lăudaț[i] cu bune viersuri
De chimvale într-alesuri.

Lăudaț[i] și-L strigaț[i] tare
În țimbale de cântare.

(Ps. 150, 9-20)

Și lumea nu e numai lumină, ci și muzică, iar substanța ei este imnul.

Psalmii revelează esența poetico-armonică și imnică a universului.

Acolo unde este viață, este și fremătare a laudei și a bucuriei.