Zi: 14 iunie 2013

Predică la Duminica a 7-a după Paști [2013]

6 comments

Iubiții mei,

Hristos S-a nălțat!

…însă, întru înălțarea Sa, nu ne-a părăsit pe noi, ci a devenit tot mai profund în noi, pentru că S-a pogorât, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în noi, în mod duhovnicește, și Și-a făcut casă în noi, robii Săi.

De aceea, azi, când îi pomenim pe Sfinții Părinți, cei 318, de la Sinodul I Ecumenic, adică pe Purtătorii de Dumnezeu, vom discuta Simbolul de la Niceea, adică hotărârea dogmatică a Primului Sinod Ecumenic.

Pentru că Biserica Prea Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxă de pretutindeni și din orice secol, e fundamentată pe adevărul revelat și pe slava Lui.

Căci nu există adevăr dumnezeiesc nerevelat și lipsit de sfințenie.

Ci orice adevăr dumnezeiesc ne-a fost dat nouă, în Biserică, de către Prea Sfânta Treime și el e păstrat și înțeles dacă suntem plini de slava Lui.

De aceea ne străduim, în orice secol, să ne facem una cu mintea și simțirea și voința și viața și evlavia Părinților Bisericii, pentru ca să intrăm, pentru veșnicie, în corul Sfinților Lui.

Cum începe însă Crezul de la Niceea, din 325 d. Hr.?

Așa începe: „Credem întru unul Dumnezeu, Tatăl Pantocratorul/ Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute” [Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. Alberigo, Bologna, 1972, p. 5].

Începe prin a afirma că Dumnezeu este Tată, că El ține toate prin slava Lui, pentru că El e Făcătorul a toate cele spirituale și materiale. Căci cele spirituale sunt nevăzute dar cele materiale sunt văzute.

Și Tatăl este Atotțiitor, după cum se observă, înainte de a fi Făcător, pentru că El le ținea și le ține pe toate mai înainte ca ele să fie făcute.

Pentru că creația, la Dumnezeu, nu e o întâmplare și nu e niciun haos organizat ci un act voit de iubire, de înțelepciune și de putere dumnezeiască.

Căci El creează și păstrează în existență ceea ce creează și nu creează lucruri diforme, lucruri care nu se leagă între ele, lucruri antagonice, ci unele total coerente, profund organice, pline de înțelepciune și de frumusețe, de măreție.

Așa încât, chiar și cei necredincioși și păgâni, care doresc să observe cu ochii sau științificizat, prin diverse obiecte tehnologice, creația Lui, macrocosmică sau microcosmică, văd o imensă bogăție de viață și de rațiune.

Pentru că Cel care a creat toate le-a creat dumnezeiește și le ține în existență dumnezeiește.

Dar creația este altceva decât El.

Creația nu se confundă cu Creatorul ei ci este creația iubirii Lui.

Însă după ce L-au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl, care este Unul din Treime și nu singura persoană a Treimii, Dumnezeieștii Părinți L-au mărturisit pe Dumnezeu Fiul.

Căci de aceea Dumnezeu e Tată pentru că are un Fiu.

Și despre Fiul ei au spus: „și [credem și] întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-născut [Monogheni], Care este din ființa Tatălui,  Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel deoființă cu Tatăl [omousion to Patri], prin Care toate s-au făcut, atât cele care sunt în cer cât și cele care sunt în pământ.

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat și S-a făcut om [enantropisanta], a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat întru ceruri și va veni a judeca/ să judece viii și morții” [Ibidem].

Iar despre Fiul întrupat se spune că e născut atât din Tatăl cât și din Fecioara Maria, Maica Sa după trup.

Născut din ființa Tatălui și fiind deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt după dumnezeirea Lui dar născut și din Fecioară, mai presus de fire, fiind astfel și deoființă cu noi, oamenii, după umanitatea Sa.

Tocmai de aceea Fiul lui Dumnezeu Se face Iisus Hristos al nostru, adică Răscumpărătorul și Mântuitorul nostru.

El nefiind, așa cum susținea ereticul Arie, anatematizat/ blestemat la Sinodul I Ecumenic pentru hula lui împotriva Fiului lui Dumnezeu, o creatură a Tatălui ci Fiul Tatălui din veci și pentru veci și Cel prin Care Tatăl a făcut toate.

De aceea Fiul și Duhul Sfânt nu sunt auxiliari ai Tatălui ci deoființă cu Tatăl și copărtași la facerea lumii.

Motiv pentru care Sfinții Părinți ai Bisericii au învățat constant, de două mii de ani, că toate se fac de către Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, adică de către Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru.

Că întreaga creație și Biserica sunt lucrarea Treimii, fapt pentru care întreaga existență e chemată la a deveni Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Lui fiind izvorul lumii noi, transfigurate, care va fi împlinirea operei Sale creaționale.

De aceea noi, în Biserică, ne exersăm în parametrii iubirii și ai comuniunii, ai dependenței totale de slava lui Dumnezeu, fără de care nimic nu poate exista.

Ucenicim la școala slujirii, a cunoașterii și a vederii lui Dumnezeu, care e Biserica Lui, pentru că veșnicia cu Dumnezeu este o contemplare și o lăudare continuă a Dumnezeului treimic, Care e viața și bucuria noastră veșnică.

Și Îi slujim lui Dumnezeu, pentru că Unul-născut Fiul Său ne-a învățat ce înseamnă ascultarea și iubirea de Dumnezeu.

Că a iubi pe Dumnezeu înseamnă a ieși din tine spre altul, a te coborî la nevoile tuturor, a lua greutățile altora asupra ta și a le purta cu conștiință creștină.

Pentru că Fiul S-a coborât la noi și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, El, Cel ce niciodată nu S-a despărțit de Tatăl și luând în persoana Sa umanitatea noastră nu S-a făcut doi fii ai lui Dumnezeu ci a rămas același Fiu al lui Dumnezeu dar Care a devenit și Fiul omului.

Un singur Fiu al lui Dumnezeu întrupat dar în două firi: dumnezeiască și omenească.

Căci Unul-născut indică faptul că persoana Fiului Își are nașterea din Tatăl.

Dar când spunem Fiul omului, spunem că același Fiu al Tatălui Și-a asumat umanitatea noastră din Prea Curata Fecioară în persoana Sa preexistentă și veșnică și de aceea nu este unul Fiul lui Dumnezeu și altul Fiul omului, ci Același este și una și alta: și Dumnezeu și om în același timp.

Întruparea Sa a fost reală!

La fel a fost și pătimirea Lui cât și învierea Sa din morți.

Iar Hristos cel înălțat de-a dreapta Tatălui e Hristos Cel înviat, cu trupul transfigurat, Care la fel va veni, adică fiind Dumnezeu și om, ca să judece viii și morții.

Despre Sfântul Duh, la Sinodul de la Niceea, convocat de Sfântul Constantin cel Mare, anul acesta pomenit în mod special, hotărârea dogmatică spune doar atât: „Și [credem și] întru Sfântul Duh” [Ibidem].

Însă credem și întru Sfântul Duh, pentru că și El este Unul din Treime.

Pentru că noi nu numărăm persoanele Treimii.

Căci Tatăl nu e primul, Fiul al doilea și Sfântul Duh al treilea, căci asta înseamnă că Ei ar fi subordonați și consecutivi în existență.

Ci noi credem și mărturisim, că persoanele treimice sunt veșnice și deoființă și fără de început, chiar dacă Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Sfântul Duh.

Nașterea și purcederea nu le înțelegem ca evenimente temporale și consecutive, prin care s-ar crea raporturi de anterioritate și de subordonare, ci, potrivit revelării de Sine a lui Dumnezeu, noi credem și mărturisim că niciodată Dumnezeu nu a fost decât Tată, Fiu și Sfânt Duh și că nu există anterioritate și posterioritate în Treime ci egalitate veșnică și desăvârșită.

Tocmai din acest motiv, ultima parte a Crezului de la Niceea neagă afirmațiile lui Arie că ar fi existat un timp când Fiul nu ar fi existat și că El ar fi din alt ipostas și ființă decât cea a Tatălui.

Prin care Îl considera pe Fiul lui Dumnezeu schimbător, adică o creație.

De aceea, pe Arie și pe cei de un cuget cu Arie, care negau dumnezeirea și deoființimea Fiului cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Părinții sinodali de la Niceea au fost glasul Bisericii catolice și apostolice, al Bisericii lui Hristos, care i-a anatematizat.

Iar noi, azi, pomenindu-i pe ei, pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, Îl cinstim pe Dumnezeul nostru treimic, Care a fost mărturisit la Niceea în harul și în adevărul Său.

Pentru că adevărurile Lui revelate au nevoie de oameni curați și sfinți care să le creadă și să trăiască prin ele.

Căci cuvintele Lui sunt lumina și viața noastră și prin ele ajungem și stăm în relația cu El, cu Dumnezeul nostru treimic.

Așadar, binecuvântat să fie Dumnezeul nostru, Cel care păzește Biserica Sa prin veacuri de rătăciri și de exagerări de tot felul!

Binecuvântat să fie Dumnezeul și Stăpânul întregii creații, Făcătorul și Pantocratorul ei, Care ne vindecă pe noi de toată patima și de toată neputința.

Căci a Lui e slava, a Lui e puterea și stăpânirea, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeul nostru și noi suntem robii Săi acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [20]

Leave a comment

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Leucip a afirmat primul că la baza materiei se află atomii. El considera că pământul s-a format datorită mișcării atomilor. A făcut observații cu privire la climă și asupra corpurilor cerești, lansând și diverse teorii menite să explice fenomenele/ p. 293-294.

Democrit „a fost discipolul unor magi și chaldeeni pe care, după cum arată și Herodot, Xerxes îi lăsase tatălui lui Democrit ca instructori […] și de la acești oameni, încă de copil, a învățat teologia și astronomia”/ p. 294

După toate mărturiile din această carte, despre cei mai mari dintre filosofii grecilor, se poate trage concluzia că adevăratele surse ale filosofiei grecești se află în cu totul alte părți, în primul rând în Egipt și în mai vechile civilizații: asiro-babiloniană și medo-persană.

Fără îndoială, au ajuns la ei și concepții provenite din religia mozaică, direct sau prin intermediul chaldeenilor și al egiptenilor, alterate și întrețesute în propria lor gândire.

Democrit a intrat în legătură cu Leucip și Anaxagora și ar fi spus despre Anaxagora că teoriile lui despre soare și lună nu erau originale ci foarte vechi și Anaxagora doar și le impropriase/ p. 294.

După alte mărturii, Democrit „a călătorit în Egipt ca să învețe geometria de la preoți și a fost și-n Persia, ca să viziteze pe chaldeeni, și a ajuns până la Marea Roșie. Unii spun că a intrat în legătură cu gimnosofiștii din India, și c-a fost și-n Etiopia”/ Ibidem.

Cred că în fraza de mai sus sunt adunate sursele fundamentale ale filosofiei grecești.

Cei care – preluând unii de la alții, fără discernământ și fără investigații serioase și profunde – afirmă platonismul sau neoplatonismul Ortodoxiei nu cunosc prea bine sau deloc care sunt elementele care au dat naștere sincretismului ce caracterizează aceste filosofii/ religii și datorită căruia poate să pară că doctrina creștin-ortodoxă are multe în comun cu (neo)platonismul.

Însă o asemenea concluzie falsă nu poate fi decât rezultatul unei priviri foarte superficiale și de la o foarte mare distanță către realitatea interioară a celor două învățături.

Creștinismul ortodox nu preia învățături decât din Vechiul Testament (a cărui viziune se confirmă și se împlinește în Noul Testament), nu este o religie sincretistă sau perfecționistă, în perpetuă construcție, precum filosofiile grecești, ci o religie bazată pe Revelație, care a fost dată o dată pentru totdeauna.

Multitudinea experiențelor, în Ortodoxie, conduce la același Adevăr și nu la o diversitate de adevăruri. Așa după cum oamenii pot să aibă infinite experiențe în lume și totuși este aceeași lume și nu lumi diferite pentru fiecare om în parte.

Occidentul s-a întors din ce în ce mai mult la filosofiile antice, mai ales după schismă această întoarcere s-a accentuat, luând până la urmă locul adevăratei gândiri teologice, căreia i-a fost preferată filosofia speculativă și raționalismul imanent.

Democrit a fost la Atena și l-a cunoscut și pe Socrate/ p. 294.

Și-a însușit învățăturile lui Pitagora/ Uneori îi plăcea să fie singur sau să rătăcească printre morminte/ Platon a vrut să-i ardă cărțile/ p. 295.

Democrit a murit la 109 ani/ Concepția sa era că lumea e formată din atomi, al căror număr e infinit, și că e într-o continuă schimbare, numai atomii sunt neschimbabili/ Soarele, luna și…sufletul sunt formați din aceeași corpusculi/ Cauza creării lucrurilor este vârtejul care poartă atomii și pe care îl numește necesitate/ p. 296.

A scris foarte multe cărți, a căror listă este între p. 296-298. Cred că am numărat 69.

Protagoras a fost elevul lui Democrit și a fost supranumit Înțelepciunea. El a susținut că pentru fiecare lucru există două raționamente opuse unul altuia și a afirmat că „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există precum există, și a celor care nu există precum nu există”/ p. 299.

A susținut, ca și Platon, că sufletul înseamnă simțuri și că orice e adevărat/ A afirmat că nu poate cunoaște dacă există sau nu există zei/ A arătat care sunt timpurile verbale/ Ibidem.

A fost polemist și a introdus în dialectică metoda socratică/ A introdus în discuție argumentul lui Anistene / Ibidem.

Diogenes din Apollonia a fost un filosof naturalist, care credea că lumile iau naștere din aer, prin condensarea și rarefacția acestuia/ p. 300.

Considera, ca și Democrit, că „nimic nu vine din neființă și nu piere în neființă”, adică materia e veșnică și e în continuă transformare/ Ibidem.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [56]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

    ***

Dumnezeu este Domnul și El este Dumnezeul nostru [17, 32]. Și Dumnezeu ne încinge cu putere [17, 33; 17, 40] dumnezeiască, cu harul Său, ne îndreaptă/ ne vindecă picioarele ca ale cerbului, adică puterea noastră de acțiune, de manifestare și ne pune peste cele înalte [17, 34], adică ne face capabili de vederi și de înțelegeri dumnezeiești și de lucrări sfinte.

Domnul ne dă scutul mântuirii [iperaspismon sotirias] [17, 36] și prin dreapta Sa ne ajută/ ne sprijină [17, 36]. Despre dreapta Lui s-a vorbit anterior la 15, 11.

În 17, 36 se vorbește, pentru prima dată în Psalmi, despre certarea [i pedia] Domnului. Și certarea Lui e cea care ne întărește/ ne reclădește până întru sfârșit, pentru că ea ne învață/ e pedagogică [17, 36].

Domnul le leagă picioarele/ îi împiedică pe cei care se ridică împotriva noastră [17, 40]. Pe vrăjmașii noștri ni-i dă să rămână în urmă/ în spatele nostru, pentru că El îi nimicește pe cei ce ne urăsc [17, 41].

În 17, 44 se profețește faptul că poporul pe care Domnul nu l-a cunoscut, cu care nu a avut relații atât de intime ca cele cu Israil, Îi va sluji. Pentru că neamurile botezate în numele Treimii Îi vor sluji lui Dumnezeu.

Iar în 17, 45 avem o altă profeție mesianică, pentru că „întru auzirea urechii M-a ascultat” umanitatea, când Eu M-am întrupat.

Fiii lui Israil, care nu vor accepta pe Hristos, dar și cei care nu rămân credincioși până întru sfârșit, sunt „fii străini”, care Îl mint pe Dumnezeu [17, 45].

Domnul e viu [17, 47] și de la El sunt răzbunările [ecdichisis] noastre, pentru că El ni le dă/ El ni le face [17, 48] și supune popoare sub noi [17, 48] și anume pe demonii care ne învață la rele.

În 17, 51 Domnul mărește/ înmulțește mântuirile [tas sotirias] împăratului Său. Înmulțește numărul implicărilor Lui minunate în viața celui Sfânt. Iar dacă mântuirile Lui se înmulțesc în viața cuiva e semn că El face milă unsului Său [17, 51], adică celui umplut de slava Lui.

Însă, bineînțeles, că Unsul Lui e Hristosul Lui, e Fiul Lui întrupat, din cauza Căruia Se milostivește continuu de noi.

Cerurile „spun/ povestesc/ descriu/ înfățișează/ prezintă slava lui Dumnezeu [diigunte doxan Teu]” [18, 2]. Pentru că substantivul ceruri poate fi înțeles atât cu referire la locuitorii Împărăției Lui cât și la întreaga configurație a lumii stelare/ cosmice. Puterile cerești și Sfinții Lui, stând în slava Lui, laudă măreția slavei Lui, pe când tot ceea ce vedem în materie de stele și planete vorbesc despre măreția Creatorului lor.

De fapt cerurile vorbesc despre revărsarea slavei Lui, despre consecințele experierii vieții lui Dumnezeu asupra lor sau despre imprimarea slavei dumnezeiești în creația Sa. Pentru că toate stau în slava lui Dumnezeu dar, pe de altă parte, Îngerii și Sfinții Lui trăiesc continuu manifestările slavei Lui în viața lor.

Dar tot în 18, 2, facerea mâinilor lui Dumnezeu o vestește statornicia/ stabilitatea/ trăinicia [to stereoma] lucrurilor pe care El le-a făcut. Căci tot ceea ce a creat Dumnezeu are durabilitate, e trainic, pentru că toate au amprenta slavei Sale.

Și e pentru prima dată în Scriptură când se afirmă faptul că Domnul Și-a pus în soare [en to ilio] cortul Lui [to schinoma Aftu] [18, 5]. Dar cortul Lui este umanitatea Lui, pe care a ridicat-o în sânul Treimii. Soarele fiind aici Dumnezeirea.

Și tot pentru prima dată în LXX, Dumnezeu e văzut ca un Mire [Nimfios], Care iese din cămara Lui [18, 6]. Ieșirea fiind sinonimă cu întruparea.

Al 3-lea unicat în serie al pasajului e acela că Dumnezeu e asemănat cu un gigant/ cu un uriaș care Se bucură și aleargă în calea Lui [18, 6].

Iar ieșirea Lui e de la marginea cerului și sosirea/ oprirea Lui până la marginea cerului [18, 7]. Și nimeni nu se poate ascunde de căldura [tin termin[1]] Lui. Pentru că Dumnezeu iese prin slava Sa și susține întreaga creație iar slava Lui e plină de căldură, de dragostea Lui.

Mărturia Domnului este credincioasă și ea îi înțelepțește pe cei care sunt prunci [18, 8] în credință. Dreptățile Domnului sunt drepte și veselesc inima [18, 9] în mod duhovnicește, pe când porunca Domnului e strălucitoare și luminează ochii [18, 9] sufletului.

De aceea, El e plin de lumină și lumina Lui ne umple de căldură, de iubire sfântă pentru El. Căci dreptatea Lui ne umple de veselie iar adevărul Lui ne luminează sufletul.

Frica Domnului e curată și netrecătoare [18, 10] iar judecățile Domnului sunt adevărate și îndreptățite întru toate [18, 10].

Domnul ne curățește de cele ascunse ale noastre [ton crifion] [18, 13], de patimile și de păcatele neștiute de oameni. Dar El ne ferește și de păcatele străine, de cele care înstrăinează cu mult firea noastră de la adevăr și pe care nu le-am făcut [18, 14]. De păcatele și patimile păgânilor, ale oamenilor fără Dumnezeu. Pentru că El este răscumpărătorul nostru [18, 15].

[1] Formă unică în LXX.