Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

    ***

Dumnezeu este Domnul și El este Dumnezeul nostru [17, 32]. Și Dumnezeu ne încinge cu putere [17, 33; 17, 40] dumnezeiască, cu harul Său, ne îndreaptă/ ne vindecă picioarele ca ale cerbului, adică puterea noastră de acțiune, de manifestare și ne pune peste cele înalte [17, 34], adică ne face capabili de vederi și de înțelegeri dumnezeiești și de lucrări sfinte.

Domnul ne dă scutul mântuirii [iperaspismon sotirias] [17, 36] și prin dreapta Sa ne ajută/ ne sprijină [17, 36]. Despre dreapta Lui s-a vorbit anterior la 15, 11.

În 17, 36 se vorbește, pentru prima dată în Psalmi, despre certarea [i pedia] Domnului. Și certarea Lui e cea care ne întărește/ ne reclădește până întru sfârșit, pentru că ea ne învață/ e pedagogică [17, 36].

Domnul le leagă picioarele/ îi împiedică pe cei care se ridică împotriva noastră [17, 40]. Pe vrăjmașii noștri ni-i dă să rămână în urmă/ în spatele nostru, pentru că El îi nimicește pe cei ce ne urăsc [17, 41].

În 17, 44 se profețește faptul că poporul pe care Domnul nu l-a cunoscut, cu care nu a avut relații atât de intime ca cele cu Israil, Îi va sluji. Pentru că neamurile botezate în numele Treimii Îi vor sluji lui Dumnezeu.

Iar în 17, 45 avem o altă profeție mesianică, pentru că „întru auzirea urechii M-a ascultat” umanitatea, când Eu M-am întrupat.

Fiii lui Israil, care nu vor accepta pe Hristos, dar și cei care nu rămân credincioși până întru sfârșit, sunt „fii străini”, care Îl mint pe Dumnezeu [17, 45].

Domnul e viu [17, 47] și de la El sunt răzbunările [ecdichisis] noastre, pentru că El ni le dă/ El ni le face [17, 48] și supune popoare sub noi [17, 48] și anume pe demonii care ne învață la rele.

În 17, 51 Domnul mărește/ înmulțește mântuirile [tas sotirias] împăratului Său. Înmulțește numărul implicărilor Lui minunate în viața celui Sfânt. Iar dacă mântuirile Lui se înmulțesc în viața cuiva e semn că El face milă unsului Său [17, 51], adică celui umplut de slava Lui.

Însă, bineînțeles, că Unsul Lui e Hristosul Lui, e Fiul Lui întrupat, din cauza Căruia Se milostivește continuu de noi.

Cerurile „spun/ povestesc/ descriu/ înfățișează/ prezintă slava lui Dumnezeu [diigunte doxan Teu]” [18, 2]. Pentru că substantivul ceruri poate fi înțeles atât cu referire la locuitorii Împărăției Lui cât și la întreaga configurație a lumii stelare/ cosmice. Puterile cerești și Sfinții Lui, stând în slava Lui, laudă măreția slavei Lui, pe când tot ceea ce vedem în materie de stele și planete vorbesc despre măreția Creatorului lor.

De fapt cerurile vorbesc despre revărsarea slavei Lui, despre consecințele experierii vieții lui Dumnezeu asupra lor sau despre imprimarea slavei dumnezeiești în creația Sa. Pentru că toate stau în slava lui Dumnezeu dar, pe de altă parte, Îngerii și Sfinții Lui trăiesc continuu manifestările slavei Lui în viața lor.

Dar tot în 18, 2, facerea mâinilor lui Dumnezeu o vestește statornicia/ stabilitatea/ trăinicia [to stereoma] lucrurilor pe care El le-a făcut. Căci tot ceea ce a creat Dumnezeu are durabilitate, e trainic, pentru că toate au amprenta slavei Sale.

Și e pentru prima dată în Scriptură când se afirmă faptul că Domnul Și-a pus în soare [en to ilio] cortul Lui [to schinoma Aftu] [18, 5]. Dar cortul Lui este umanitatea Lui, pe care a ridicat-o în sânul Treimii. Soarele fiind aici Dumnezeirea.

Și tot pentru prima dată în LXX, Dumnezeu e văzut ca un Mire [Nimfios], Care iese din cămara Lui [18, 6]. Ieșirea fiind sinonimă cu întruparea.

Al 3-lea unicat în serie al pasajului e acela că Dumnezeu e asemănat cu un gigant/ cu un uriaș care Se bucură și aleargă în calea Lui [18, 6].

Iar ieșirea Lui e de la marginea cerului și sosirea/ oprirea Lui până la marginea cerului [18, 7]. Și nimeni nu se poate ascunde de căldura [tin termin[1]] Lui. Pentru că Dumnezeu iese prin slava Sa și susține întreaga creație iar slava Lui e plină de căldură, de dragostea Lui.

Mărturia Domnului este credincioasă și ea îi înțelepțește pe cei care sunt prunci [18, 8] în credință. Dreptățile Domnului sunt drepte și veselesc inima [18, 9] în mod duhovnicește, pe când porunca Domnului e strălucitoare și luminează ochii [18, 9] sufletului.

De aceea, El e plin de lumină și lumina Lui ne umple de căldură, de iubire sfântă pentru El. Căci dreptatea Lui ne umple de veselie iar adevărul Lui ne luminează sufletul.

Frica Domnului e curată și netrecătoare [18, 10] iar judecățile Domnului sunt adevărate și îndreptățite întru toate [18, 10].

Domnul ne curățește de cele ascunse ale noastre [ton crifion] [18, 13], de patimile și de păcatele neștiute de oameni. Dar El ne ferește și de păcatele străine, de cele care înstrăinează cu mult firea noastră de la adevăr și pe care nu le-am făcut [18, 14]. De păcatele și patimile păgânilor, ale oamenilor fără Dumnezeu. Pentru că El este răscumpărătorul nostru [18, 15].


[1] Formă unică în LXX.

Did you like this? Share it: