Pe nimeni nu interesează
realitatea, viața, cenușa morților, apele ozonate.
Interesează doar crivățul,
frigul fără zâmbet,
lipsa lipsei de timp și de ape.

Gura e sărată
și fără pește
și degeaba vorbește.

Noaptea se aruncă de râpă,
ziua colindă fără oglindă pe caldarâmul cu mure roșii,
nicăieri are ochiul de fier
cu tinctură de fier
și toți dinții
s-au smălțuit cu var.

Toți câinii rup norii de funii
și înghit în sec
viața care s-a rupt din blana lor.

Cuvintele trag de frânghii
în casa spânzuratului.

Peste tot numai păduri spânzurate.
Numai case de uliu.

Din timpanul apelor surde se face pâine veche
pe care nu o mai mănâncă nimeni
și soarele pedalează în van
întâlnindu-se cu neantul
la colțul străzii
cu neantul care și-a vopsit ochelarii în verde
și gura în
florile
cele mai amare.

Ce păcat că e solstițiu de soare azi
și nu ne mai vedem din cauza literelor prea vii
din cauza frontispiciului frontului atmosferic
în care se dau lupte crâncene
cu furtuna de tâmpenie
care ne asaltează recoltele de copii
de vii
și de păduri de fluturi.

Ce păcat că timpul
a intrat într-o ecuație necunoscută

cu restul oamenilor care ard și nu mai trăiesc
care mimează tăcerea
care mimează lișița care imită trestia.

Chiar roșul
se imită
și nu mai știe
ce culoare avea
când rămânea pe pereți
sângele din poveste.

Chiar verdele s-a masacrat,
s-a mascat în dale de ape
s-a îngropat
ca să nu mai vadă vreodată
vreo pădure fără armură

de fag de roib de salbă de soc.

S-a răsucit inima
în artera femurală
și pasărea cu clonț de rubin
s-a conjurat ca ciocănitoarea Woody
în
istoria descumpănirii
fără dezamăgiri fragile.

Niciun ochi fără de arginți,
fără plumb în pușcă:
iată idealul.

Did you like this? Share it: