Istorie III. 24

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

78. Potra despre moartea lui Eminescu

În studiul din 1934, dedicat cauzelor morții lui Eminescu, George Potra afirma:

„Eminescu n’a fost sifilitic. Ideia aceasta s’a născut din doctrina eronată ce profesa o școală germană că paralizia generală este totdeauna o manifestațiune sifilitică, tot așa de neadevărată ca aceea care susține că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origină sifilitică”[1].

Și în aceeași pagină: „Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”[2].

*

79. Amintirile lui Isac Peltz

Din Predoslovie aflăm că autorul scrie cartea la mai bine de 50 de ani de activitate literară[3]. Și a trăit „grave deziluzii” când a întâlnit în persoana câte unui artist „o himalae de egoism”[4].

A scris poezie de la 8-9 ani[5]. Mergea cu versurile lui Eminescu în buzunar[6]. Iar lui moș Isaiia, singurul său prieten care avea tangență cu cititul, i-a plăcut până la lacrimi cum i-a recitat Luceafărul[7]. De aceea, în cinstea prieteniei cu el, l-a înfățișat sub un alt nume în romanul său Calea Văcărești[8].

Prof. Georgescu îl impulsionează să scrie poezie[9]. A învățat de unul singur limba franceză[10]. Scrie și editează în întregime revista Îndrumarea[11]. Dar ea nu s-a tipărit decât în câteva numere[12].

Face corectură la Gazeta ilustrată condusă de Mihail Papamihalopol[13].

Pe Alexandru, fiul lui George Coșbuc, mort într-un accident de mașină, poetul îl alinta Sănducu[14]. A murit în timpul unei excursii[15].

Pe cei care spuneau că Coșbuc nu are „cultură”, dar pe care Ramiro Ortiz îl considera „un erudit, un savant”, autorul îi numește: niște „ismeniți”, niște „invidioși mărunți”, niște „sclifosiți”[16].

Și tot despre Coșbuc autorul spune că susținea teoria cum că „studiind zicalele poporului român izbutim să cunoaștem în ce fel s-a format și dezvoltat limba”[17].

Coșbuc îl prețuia pe Caragiale[18] în ciuda faptului că Ion Luca Caragiale nu absolvise o facultate. Cu toate acestea Caragiale a fost profesor de Istorie la un liceu din capitală[19].  Din această postură, Radu D. Rosetti i-a fost elev lui Caragiale[20].

La ziarul Scena au colaborat Adrian Maniu și Liviu Rebreanu[21]. Iar pe Maniu îl caracterizează drept un om cu „o fire ciudată”, care scotea câte un chiot când venea la redacție și mergea cu capul gol[22].  Și ne dă exemplul lui Maiorescu, care, fiind văzut odată cu capul gol pe stradă, fără pălărie, lumea a început să creadă că a înnebunit[23].

Ziarul Rampa era condus de Faust Mohr[24].

Liviu Rebreanu cunoștea literatura rusă și era „un fierbinte admirator al lui Tolstoi și Dostoievski”[25].

Garabet Ibrăileanu considera că „arta este transfigurare și ficțiunea este câteodată mai adevărată decât…realitatea”[26].

Discută cu Rebreanu la Pitești, care îi spune că succesele literare nu provoacă numai invidii și dușmănii ci și crime. Și că a fost dat în judecată de un consătean al său, care i-a cerut drepturi de autor pentru romanul Ion[27].

George Cornea l-a acuzat pe Rebreanu că Pădurea spânzuraților este o copie a povestirii lui, intitulată Nebunia lumii[28].

Pe Camil Petrescu autorul l-a cunoscut în octombrie 1918[29]. Și Petrescu a scris, ca și el, în ziarul Scena[30].

N. D. Cocea a fost prieten cu Gala Galaction[31].

Și în 1933 Cocea a afirmat că „Hitler va transforma Europa într-un abator uman dar până la urmă se va prăbuși”[32].

Iar autorul subliniază „imensa, uriașa, incomensurabila…capacitate admirativă”[33] a lui Cocea.

Pe Gala Galaction, Peltz îl numește „o grădină de om”[34]. Acasă la Părintele Pișculescu, „Arghezi i-a citit lui Cocea poezii – precum [și] acesta din urmă – (ca și Galaction) i-au citit lui Arghezi din creațiile lor”[35].

În p. 45, autorul afirmă că „fără poezie viața nu e posibilă”.

Peltz a fost apreciat de Topârceanu, care i-a făcut o recenzie în revista Însemnări literare[36].

Iar despre Gala Galaction spune că avea o vorbire „sfătoasă, colorată, poetică”[37].

L-a cunoscut pe Goga[38] dar și pe Lovinescu[39].  Iar Lovinescu îi spunea lui Goga Tavi[40].

L-a cunoscut pe Duiliu Zamfirescu cât și pe Delavrancea[41], pe Pamfil Șeicaru și Cezar Petrescu[42].

A fost redactor al revistei Literatorul, condusă de Alexandru Macedonski[43], despre care vorbește în termeni ultraelogioși.

Doar Ion Pillat l-a ajutat la nevoie pe Macedonski, care a murit pe 24 noiembrie 1920[44].

În 1919 Lovinescu locuia pe „strada Câmpineanu, nr. 40, deasupra unui depozit de cărți”[45].

Cunoscându-l pe Lovinescu, autorul și-a dat seama că scepticismul lui s-a născut din nemulțumirea la adresa contemporanilor săi. Trebuia să fie ales academician din 1930[46].

Lovinescu primea oaspeți „numai după amiază”[47]. Și Isac Peltz consideră că Lovinescu a fost „un mare prieten, un admirabil îndrumător, un sprijinitor, un promovator al talentelor, oriunde le-ar fi descoperit”[48].

La cenaclul Sburătorul autorul l-a întâlnit pe Victor Eftimiu[49]. Rebreanu știa maghiară și germană[50]. Tot la Sburătorul l-a cunoscut și pe Ion Barbu[51], cu care a petrecut multe nopți, discutând și bând vin[52].

Ion Barbu mânca banane la cafenea și scria poezie[53], pe când Arghezi, care venea și el la Capșa, îl privea zâmbind[54].

Însă Arghezi nu a apreciat romanul Ion al lui Rebreanu și nici poezia lui Barbu[55].

Liviu Rebreanu a condus la un moment dat România literară[56]. Iar Ion Minulescu a dat numele revistei Sburătorul[57].

Despre Anton Holban spune că era o „figură de o rară distincție”[58].

Pe Hortensia Papadat-Bengescu a cunoscut-o la Sburătorul și despre ea spune că era o „intelectuală rafinată”[59].

L-a cunoscut și pe Alexandru Davila[60], și pe Ilarie Voronca[61], despre ultimul spunând că era „un adevărat nabab [magnat] al metaforelor”[62].

L-a cunoscut pe Minulescu, care purta la el „o uriașă batistă de mătase”[63] dar și pe Alexandru Dominic, tot poet[64], care l-a cunoscut pe Caragiale și a fost coleg de redacție, la Timpul, cu Eminescu[65].

L-a cunoscut și pe Ion Petrovici, care a fost student al lui Maiorescu[66]. Despre Petrovici afirmă că avea „vocația prieteniei”[67].

Lovinescu nu a vrut să-și traducă opera în altă limbă[68]. Iar autorul l-a dus acasă la Lovinescu pe Panait Istrati și i l-a prezentat, Lovinescu fiind „încântat”[69] de el. Dar și Istrati a fost entuziasmat[70] de Lovinescu.

Lovinescu a ținut un jurnal „cu deosebită grijă”[71]. În 1928, la Sburătorul, Peltz și-a citit romanul Viața cu haz și fără a numitului Stan în 10 ședințe literare[72].

Lovinescu invita la masă pe câte un participant la ședințele Sburătorului și autorul a fost invitat și el[73].

A fost redactor la Adevărul, Dimineața, Lupta, funcție datorită căreia participa la ședințele parlamentare[74].

„Deputatul vorbăgoală”[75].

Romanul despre insignifiantul Stan l-a scris în mai mult de 4 ani și a apărut în 1929[76].

Editorul Benvenisti, proprietarul editurii Alcalay, a cerut să fie înmormântat împreună cu cărțile lui Lovinescu, de la care a primit dedicații elogioase și familia i-a respectat dorința[77].

Și autorul credea, pe drept, că „orice artist autentic este un admirativ”[78].

L-a cunoscut și pe Ionel Teodoreanu, care și-a explicat, la cercul literar Libertatea, modul cum crea[79]. Din confesiunile sale, Peltz a dedus că Teodoreanu „nu scria ușor”[80] și că „tot ce scria constituia rodul unor meditații”[81]. Pentru că el avea nevoie de „un lung travaliu introspecționist”[82].

Peltz se baza pe observații directe ale oamenilor în romanele sale[83].

Însă, pe baza propriei mele experiențe scriitoricești, eu știu că romanul, nuvela, teatru îmbină introspecția cu observațiile directe, cu aprofundările de tot felul dar scrierea e și un neașteptat continuu.

Pentru că nu scriem doar ce vrem, ce ne planificăm să scriem, ci ajungem să scriem lucruri despre care nu ne-am fi așteptat să scriem în opera ca atare.

De aceea scrisul e aprofundare, e observație, e scriere de sine, e cunoaștere de sine dar și noutate, surpriză, luminare de la Dumnezeu.

„Lumea de cheflii”[84], de petrecăreți.

Și-a distrus primele două variante ale romanului Horoscop[85]. În 1931 a scris a treia variantă a romanului și a publicat-o în 1932[86].

Și Horoscop a pornit de la realitatea unei femei, care lucra într-un cabaret din Galați și care și-a crescut singură și în mod decent băiatul, care nu și-a cunoscut niciodată tatăl[87]. Autorul l-a cunoscut și pe băiat, i-a dat romanul cu dedicație și a ținut, un timp, legătura cu el[88].

De la un alt caz real, al unei femei cu un defect congenital, din pricina căruia nu s-a putut căsători, Peltz a scris romanul Amor încuiat[89].

Revista Flacăra, condusă de Constantin Banu, era citită de 30.000 de oameni[90]. Asta însemnând ori că apărea într-un tiraj de 30.000 de exemplare ori, mai degrabă, erau 30.000 de oameni abonați la ea.

Amor încuiat a apărut la editura Vremea[91].

Iar autorul credea, ca și Camil Petrescu, că în spatele unei cărți e multă muncă și nu doar inspirație[92].

De la Camil Petrescu, Peltz a aflat că Matei Caragiale „a scris mult, a șters, a distrus. De publicat a publicat puțin”[93].

Amor încuiat a fost scris cu mare migală și l-a rescris de 4 ori până l-a publicat[94].

Vremea a devenit o revistă legionară când la conducerea ei a venit Constantin Donescu[95]. În acea vreme Peltz lucra la romanul Calea Văcărești[96]. Și George Călinescu i-a publicat un capitol din romanul în lucru în revista pe care el o conducea și anume în Viața românească[97].

Călinescu „avea faima unui capricios care, datorită unei excesive mobilități spirituale, era câteodată inconsecvent”[98]. Însă autorul consideră că răzgândirile lui erau normale și că G. Călinescu, în exprimările sale critice, „era foarte fidel cu sine însuși”[99].

Romanul Calea Văcărești l-a terminat în 1931 și l-a editat la Cultura Națională, condusă de Alexandru Rosetti, în noiembrie 1933[100]. Și aici a pornit de la persoane reale[101].

Romanul Foc în Hanul cu tei l-a scris în mai puțin de un an de zile și l-a publicat în 1934, la editura Adevărul[102].

Pe Sadoveanu l-a cunoscut la Iași[103]. Și Sadoveanu i-a spus că Alexandru Odobescu era „un vânător pasionat și mâncău și băutor rafinat”[104].

Sadoveanu „a dat prima oară ochii cu vânatul” pe la 13-14 ani, „pe meleagurile Siretului sau ale Cotului Borocului”[105], prinzând prima oară un iepure[106]. Și era prieten cu Topârceanu și cu Demostene Botez[107].

Pe Minulescu l-a cunoscut la cafeneaua Capșa[108]. Cu Tonitza era prieten și „adesea făceam câte un popas la vreo cârciumă de cartier”[109].

Despre cât de mare a fost Caragiale și ca actor[110]. Și Nottara spunea despre Caragiale că era un sentimental[111].

Discuțiile la Capșa dintre Arghezi și Cocea[112]. Și Arghezi, „domol, zvârlea câte-o frază care infirma sau confirma pe fugosul său prieten de-o viață întreagă”[113].

Cocea îi spunea lui Arghezi Theo iar el lui Cocea Nicu[114].

Peltz îl considera poet de geniu pe Ion Barbu[115].

Autorul a fost prieten și cu Zaharia Stancu[116]. Și pe care îl descrie astfel: „înalt, de o rară frumusețe bărbătească, adunând în ochii săi albaștri imaginea unică a cerului Patriei și toată bogăția de culori a plaiurilor natale, purtând subsuoară un caiet doldora de metafore. Spre deosebire de atâția, Zaharia Stancu n-a practicat niciodată bârfa, n-a cunoscut invidia, dușmănia. De când îl știu, a rămas același artist, pe vecie cununat cu Poezia; același inimos camarad…”[117].

Topârceanu l-a prețuit pe Rebreanu dar l-a recenzat cu unele rezerve[118]. Despre Arghezi a spus că are „scăpărări geniale”, a prețuit-o pe Otilia Cazimir și a publicat-o pe Hortensia Papadat-Bengescu[119]. Topârceanu a fost „un dușman al războiului” și a murit la 51 de ani[120].

Scriitorii cu talent pe care „timpul i-a înmormântat”[121].

Ion Vinea refuza să își publice poemele într-un volum[122].

„Venea la o tacla și la o cafea”[123].

Și despre Ion Vinea autorul spune: „rareori mi-a fost dat să întâlnesc un scriitor în aparență atât de indiferent cu opera sa cum a fost el”[124].

Pe Topârceanu, Peltz l-a cunoscut prin intermediul lui Eugen Todie[125].

Despre Tudor Mușatescu autorul spune că a fost „un bonom. Era inimos, generos, gata oricând să răspundă cu fapta celui care îi solicita sprijinul. Pe omul în impas înțelegea să-l ajute materialmente și moralmente, după împrejurări și în măsura posibilităților sale. De refuzat, însă, nu refuza pe nimeni”[126].

Deși toți îl vedeau ca pe un comic, Mușatescu plângea adesea și era foarte sensibil la suferința semenului său[127].

Peltz credea că Caragiale l-ar fi plăcut pe Sică Alexandrescu[128].

Scarlat Callimachi avea „toate trăsăturile de caracter care definesc omenia”[129].

L-a cunoscut și pe Solomon Segal, cel care i-a tradus în idiș pe Enăchiță Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, Heliade Rădulescu, Eminescu, Arghezi, Vlahuță, Iosif, Blaga, Topârceanu, Pillat, Goga etc.[130].

În cartea sa, Israel însângerat, apărută în 1945, Peltz a dat mărturie despre „sinistra, oribila, cumplita barbarie legionară” [131] din România.

„Multe scene pe care le-am povestit sunt reale. Eu și membrii familiei mele, de pildă, am cunoscut teroarea brutelor legionare. Casa mi-a fost devastată în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941, manuscrisele arse, cărțile distruse, scrisorile furate. Aveam o scrisoare a lui Alexandru Macedonski, două ale lui E. Lovinescu, trei sau patru ale editorului M. Benvenisti etc.”[132].

L-a cunoscut și pe Nicolae Iorga[133]. Și lui Iorga nu i-a plăcut faptul că a fost comparat cu Titulescu[134].

Pe Take Ionescu autorul l-a cunoscut în 1921[135].

Dar și pe Damian Stănoiu, despre care se miră cum de s-a făcut monah[136].

Eugen Ionescu a debutat în revista Zodiac[137].

În p. 181 vorbește despre Perpessicius la modul laudativ: rațiunea sa de a exista a fost „sprijinirea literaturii” și opera sa de actualizare a lui Eminescu o considera „uriașă, monumentală”.

Perpessicius l-a avut drept naș literar pe Gala Galaction  despre care vorbea cu entuziasm[138].

Pe Cincinat Pavelescu autorul l-a cunoscut prin anii 1919-1920[139]. Tonitza îi vorbea entuziast despre Vasile Pârvan[140].

Prin ziaristul A. Nora, Peltz l-a cunoscut pe Pârvan[141]. A fost prieten și cu Ion Slavici[142]. În 1927 a făcut o excursie pe Dunăre împreună cu Mircea Eliade și cu Păstorescu (?)[143].

L-a cunoscut pe Mircea Eliade pe când acela avea 21 de ani[144]. Pe Mihail Sebastian autorul l-a cunoscut la București, în casa avocatului Sașa Roman[145].

Și pe Sebastian l-a ajutat să studieze la Paris  profesorul G. G. Mironescu, care i-a dat bani[146]. Mironescu a fost de mai multe ori ministru, odată prim-ministru și „era ginerele bogatului fabricant de bere Bragadiru”[147].

Mihail Sebastian iubea literaturile franceză și engleză și îi admira, în mod special, pe Proust și pe Balzac[148].