Poezia de azi
e cel mai adesea ca lumea de azi
cu sânge valpurgic
și ierni fără cristale.

O, Doamne, câte vieți avem,
câte vieți ne dai
în fiecare secundă
fără să ne ceri prețul lor
și în niciuna din ele nu trăim!

– câte clipe ne măsoară pașii picioarelor tari
ca fluierul –

Până când timp nu va mai fi
și atunci vom avea o singură viață
și o memorie de cristale.

Atunci memoria nu se va mai sfărâma
în unde.

Și va fi o singură carte
cu o singură filă
într-o singură existență fără urme
numai prezent:
prezent fără nicio absență.

Devenirea se va dilata în miimi de vecie.

Râul timpului va fi secat.
Undele vor curge dar fără timp.

Did you like this? Share it: