Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 19 iunie 2013

Predică la Duminica Cincizecimii [2013]

pogorarea harului Treimii

Iubiții mei,

harul Treimii este fundamentul Bisericii!

Pentru că astăzi, la pogorârea harului Treimii peste Sfinții Apostoli și peste întreaga comunitate creștină dimpreună cu ei, Dumnezeu a început să locuiască împreună cu oamenii în mod duhovnicește.

În lăuntrul lor…și nu lângă ei.

Căci aceasta e Biserica Dumnezeului Celui viu, astăzi întemeiată: comunitatea sfântă în care Dumnezeu locuiește, prin harul Său, în sufletele și trupurile lor.

Și despre harul Treimii, în Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] se vorbește ca despre apă (7, 38) și lumină (8, 12).

Iar când Domnul spune că harul e ca apa, ca „apa vie [idatos zontos, In. 7, 38, GNT]”, spune că ea va curge din pântecele noastre, ale celor care credem în Hristos, și prin Hristos în Tatăl și în Duhul Sfânt, în întreaga Treime.

Adică harul e o realitate conștientă și concretă în noi, simțită duhovnicește, pentru că el e prezența  veșnică și necreată a Treimii în ființa noastră.

Simțirea harului e o urmare a primirii lui prin credință, credință prin care ne botezăm și devenim mădulare vii și mistice/ tainice ale lui Hristos.

Iar Domnul leagă primirea harului de preaslăvirea [edoxasti, In, 7, 39] Lui, adică de învierea și înălțarea Lui la cer, lucru care s-a petrecut întocmai.

Căci după 10 zile de la Înălțarea Lui, acum, la 50 de zile de la Învierea Lui, prăznuim strălucirea în Sfinții Lui Apostoli a harului Duhului Sfânt [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313].

Și subliniam duminica trecută faptul că noi vorbim azi despre pogorârea Sfântului Duh nu în sensul că persoana Sfântului Duh S-ar fi pogorât în Sfinții Apostoli și astfel s-ar fi împărțit în ei ci harul Prea Sfintei Treimi, de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt s-a pogorât în ei și se pogoară și în noi, în fiecare credincios al Bisericii Sale.

De aceea, când auzim în acest praznic că se vorbește despre primirea Duhului acest lucru trebuie să înțelegem: că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au crezut în Prea Sfânta Treime, au fost umpluți de harul/ slava/ lumina Ei necreată.

Pentru că noi nu ne unim cu persoanele Dumnezeirii, creaturi ale Sale fiind, ci ne unim, pe cât suntem în stare, cu slava lui Dumnezeu, care e simțită în noi ca apă vie, înveselitoare, luminătoare, îndumnezeitoare…dar și ca  „lumina vieții [to fos tis zois, In. 8, 12, GNT]”.

Pentru că pogorârea harului Treimii la Cincizecime a fost o primire extatică, în vedenie, a harului dumnezeiesc.

Nu au văzut cu ochii fizici lumina necreată ci dumnezeiește, în mod mistic, cu ochii sufletului!

Pentru că înainte de Cincizecime și după aceea niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu a avut vedenii decât în același fel: fiind ridicați de Dumnezeu mai presus de toate cele create cu simțurile lor, într-o vedere mai presus de vedere a celor dumnezeiești.

Tocmai de aceea harul e lumina vieții, lumina vieții lui Dumnezeu.

E viața lui Dumnezeu pe care o vedem extatic ca lumină necreată și mai presus de înțelegere și cuprindere a ei.

Tocmai de aceea, ceea ce vedem extatic, conținutul extazului, e apă vie în noi, tot timpul, pentru că a trăi în har înseamnă a simți în tine viața lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui, curăția Lui, gândurile Lui, dorințele Lui.

Iar dacă nu ar fi așa, dacă nu  stau așa lucrurile: atunci evenimentul capital de azi, și anume pogorârea/ coborârea/ venirea/ sălășluirea în noi a slavei Sale nu ar fi un eveniment real ci metaforic.

Însă viața mistică cu Dumnezeu nu e o metaforă!

Cine vrea să epureze Ortodoxia de curățirea de patimi, de simțirea harului, de vederea lui Dumnezeu, de îndumnezeirea omului, pentru că susține că a crede înseamnă a avea doar o conduită morală, care nu are nicio consecință transfiguratoare, face din Biserica lui Dumnezeu, cea cu fundament haric și trinitar, o grupare filosofică.

Însă Biserica e locul unde Dumnezeu trăiește împreună cu oamenii prin sălășluirea slavei Sale în ei!

Biserica nu e comunitatea de credință care doar comemorează fapte și revelări ale lui Dumnezeu din trecut ci locul întâlnirii de taină a lui Dumnezeu cu oamenii, în care Dumnezeu Își actualizează și Își dezvăluie prezența și energiile Sale necreate.

Dumnezeu ne curățește acum, ne luminează acum, ne scoate din păcate, din patimi, din boli, din neștiință, ne îndreptează și ne îndumnezeiește.

Și face toate acestea acum ca oricând în mijlocul Sfinților Lui.

De aceea noi, azi, retrăim minunea fundării Bisericii prin aceea că trăim și ne bucurăm în același har care a coborât peste Apostoli cât și peste noi ca darul înfierii Lui.

Diferența dintre Cincizecimea lor, a Apostolilor, și a noastră e doar aceea că atunci a fost prima dată.

Dar Cincizecimea noastră și a tuturor celor de dinainte și de după noi înseamnă venirea harului Treimii în noi, de la Botez și în toată viața noastră pământească și cea veșnică, pentru că aici și în Împărăția Lui trăim continuu umplerea noastră de slava Lui.

Orice slujbă și rugăciune a Bisericii înseamnă experierea/ trăirea simplă și copleșitoare a coborârii Lui harice la noi.

Și pe unii ne alină, pe alții ne ridică din tristețe, pe alții ne întărește lucrarea slavei Lui, pe alții ne vindecă, pe alții ne umple de și mai mult har și cunoaștere, pentru că El ni se face toate, prin slava Lui, pentru ca noi să fim împliniți pe deplin.

De aceea noi, cei care trăim în slava Lui, nu cerem dovezi și minuni de la El, pentru că El e prezent cu noi.

Nu putem întreba „Unde e Dumnezeu?” sau „De ce nu ne aude Dumnezeu și nu ne scoate dintr-o greutate sau alta?”, pentru că simțind slava Lui, știm că El e aici dar, cu fiecare dintre noi, are o lucrare pedagogică.

Vrea să ne învețe, pe fiecare în parte, altceva.

Și harul iconizat ca flacără pe capetele Sfinților Apostoli dar, în același timp, veșmintele lor diferite…ne vorbesc despre faptul că harul e unul dar lucrează daruri și harisme dumnezeiești în oamenii credincioși, pe măsura râvnei și a capacității persoanei fiecăruia.

Dumnezeu nu ne trage la xerox ci El ne diversifică!

De aceea Biserica nu e de acord cu eugenia, adică cu transformarea omului și a vieții lui într-un experiment, pentru că Dumnezeu ne face pe fiecare unici și cu daruri personale.

Însă diversitatea personală și a darurilor duhovnicești o trăim având cu toții aceeași ființă umană.

Și pentru că ne leagă ceva pe toți, adică umanitatea și modul experienței umane, atunci toată particularitatea noastră personală e complementară în Biserică și în societate, pentru că fiecare facem altceva, dar toți, la un loc, facem lucruri bune pentru toți.

De aceea e bine să ne ascultăm vocația…și să urmăm calea noastră, cea care ne împlinește.

Adică să urmăm voia lui Dumnezeu, ce simțim că dorește El să fim și să lucrăm noi înșine.

Și când ne știm potențele și ne împlinim darurile suntem la locul potrivit și nu ca nuca în perete.

Facem ce știm cel mai bine să facem…și atunci simțim din plin împlinirea venită de la Dumnezeu, adică simțirea slavei Sale și pacea conștiinței.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm umpluți de pacea lină a lui Dumnezeu, cea care covârșește toată mintea!

Să nu ne împotrivim voii Lui, sălășluirii Lui în noi…pentru că Cel ce vine la noi ne îmblânzește ontologic.

Căci slava lui Dumnezeu e adevărata liniște, bucurie, seninătate, cumințenie a omului și nu sforțările noastre de a fi credibili.

Nu, nu suntem credibili, decât dacă Dumnezeu ne umple de slava Lui!

Și azi, ca în toată clipa vieții noastre, bucuria Lui devine izvor de viață și de lumină în noi, izvor de binecuvântare și de sfințenie, dacă lăsăm ușa inimii deschisă pentru slava Împărăției Sale.

Să Îl lăudăm și să Îl preaslăvim pe Dumnezeul Care Își revarsă viața Lui veșnică în noi, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că întru slava Lui ne mișcăm, trăim și suntem. Amin!

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [21]

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Anaxarh a fost un filosof care l-a însoțit pe Alexandru cel Mare în campanie. După moartea aceluia a fost prins de tiranul din Cipru, pus într-o piuă și pisat cu pisăloage de fier, dar el și-a bătut joc de călău, spunându-i că nu va putea fi zdrobit astfel. Vrând să îi taie limba, și-a tăiat-o singur cu dinții și i-a scuipat-o în față/ p. 301.

Acest filosof a trăit modest și a reușit să-l convingă pe Alexandru Macedon că nu e zeu/ Ibidem.

Pyrrhon din Elis a fost și pictor și a călătorit împreună cu Anaxarh. A intrat în contact cu gymnosofiștii indieni și cu magii/ Ibidem.

A ajuns la concluzia că nu există nimic cu adevărat. Influențat fiind de filosofia indiană (budistă), a lăudat „indiferența și lipsa de compătimire” a unuia care, văzându-l căzut, nu i-a dat niciun ajutor/ p. 302.

A fost făcut mare preot în cetatea natală/ Ibidem.

Îi admira pe Democrit și pe Homer, în acele pasaje în care acesta subliniase nimicnicia umană/ adepții lui erau numiți pironieni, aporetici sau sceptici/ p. 303.

Autorul cărții consideră că „Scepticii, așadar, încercau necontenit să răstoarne dogmele tuturor școlilor, dar ei nu enunțau niciuna”/ p. 305.

Între p. 305-312 autorul expune diferențele dintre filosofii dogmatici și cei sceptici.

Un alt filosof, Timon, întrebat despre care ar fi textele autentice ale lui Homer, îi răspunde că trebuie să caute manuscrise vechi și nu texte „corectate, din zilele noastre”/ p. 313.

Epicur era din Atena, din familie bună. A început să studieze filosofia la 14 ani, pentru că profesorii săi n-au putut să îi explice ce era haosul lui Hesiod/ p. 314.

A fost contestat de mulți și i s-au adus nenumărate acuzații, fiind considerat un plagiator, un om cu multe patimi și de moravuri ușoare/ p. 314-315.

Spre exemplu, „Epictet îl numește pornograf și-l acoperă cu insulte”/ p. 315.

Epicur nu s-a lăsat mai prejos și a jignit și calomniat pe adversari sau pe cei cu a căror filosofie venea în conflict: Platon, Aristotel, Protagora, Democrit, Pyrrhon, etc./ p. 315.

Autorul îi ia însă apărarea lui Epicur și consideră că detractorii săi nu sunt în toate mințile/ Ibidem.

El spune că „omul care a stabilit că scopul vieții este plăcerea” trăia cu pâine și apă și că puțină brânză o considera lux/ Ibidem.

Testamentul lui Epicur: p. 317-318.

Scrierile lui Epicur cuprind 300 de suluri/ p. 319.

Istorie III. 25

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a.

***

80. Din celula lui Petru Groza

Însemnările sale din iarna lui 1943-1944 au fost publicate în aprilie 1945[1] și au un mottou biblic: „Lux in tenebris lucet…”[2].

Prima însemnare e din 12 decembrie 1943 și se numește „Prima încleștare”[3]. E la Deva și „afară viscolește”[4].

„Fericirea omenească are adâncimi nebănuite, dar care pot fi oricând tulburate de umbre și tristeți neprevăzute”[5]. Iar cârmuitorii de la acea dată ai României erau „meschini, aroganți și abuzivi”[6].

Pe 13 decembrie 1943 scrie de la București și capitala i se pare că „zumzăe, ca un stup uriaș, de traiu bun și abundență”[7].

Bucureștenii formează „o lume setoasă de plăceri”[8]. Însă, pe când „cucoanele etalează costume și briliante reprezentând averi fabuloase”[9], „salariile sunt de râs. Dintr’un asemenea salariu nu se poate acoperi nici costul unei perechi de ghete[10].

Centralizarea administrativă era un haos[11]. Tocmai de aceea era înțelenită la București „buruiana bacșișului și a mituirilor, buruiană care a crescut cât un plop”[12].

Își dă seama că va fi arestat[13]. „Zi de zi aștept să fiu arestat. Uneori, cercul de agenți, care mă urmăresc cu încăpățânare, se strânge atât de aproape, încât înclin să mă ofer, – dar imediat după aceea ei îl lărgesc din nou”[14].

La Brașov, în drum spre Deva, niște ceferiști îl anunță că vor să îl aresteze[15]. La Simeria, alții, îl anunță că i se pregătește ceva în gară la Deva[16].

Și la Deva, așa după cum fusese atenționat, a fost preluat de chestorul Albu în trăsura lui[17]. E percheziționat acasă, în prezența soției și a copiilor. Și sub escortă e readus la București tot cu trenul[18].

Pe 17 decembrie 1943 e dus la sediul Siguranței generale[19]. E ținut câteva ore în picioare fără ca nimeni să-i spună vreun cuvânt[20].

Locul unde era ținut: „sinistrul laborator inchizitorial din bulevardul Pache Protopopescu, nr. 2”[21]. Iar camerele de anchetă erau „luminate mistic de becuri minuscule”[22].

Apare Tănăsescu: un comisar „lat în umeri, corpolent, cu mustăți negre, cu ochii umbriți de streașina unor sprâncene stufoase”[23].

E dus în fața propriului dosar[24], clădit „cu multă dibăcie orientală”[25]. Anchetatorul său: inspectorul Tăflaru[26], alături de un avocat „de pe la Caracal”[27].

Tăflaru, de la prima întrebare jignitoare, devine „șoarece”[28]. Apare tânărul uscățiv, cu șiretenie în privire[29].

E anunțat că a doua zi va fi anchetat de generalul Diaconescu, și a fost dus, supravegheat de agenți, ca să doarmă la hotelul său obișnuit, la Athenée Palace[30].

Despre Hristos și vindecarea orbului[31].

Începe ancheta și se ajunge la clipa „fatală”[32]. Colonelului Băleanu „ochii îi lucesc de patimă sub ochelarii tari”[33].

Este eliberat[34]. Face Crăciunul la Băița și apoi revine la Deva cu familia[35]. Însă, pe drum, e arestat din nou[36].

La Brașov, Iuliu Maniu îi spune: „sânge rece și eleganță”[37]. În p. 49, Corneliu Zelea Codreanu e „pasărea răpitoare” pe care „lumea îl credea leopard”. Iar legionarii, pentru moartea „Căpitanului”, s-au răzbunat pe Nicolae Iorga, „al cărui cadavru oribil mutilat a fost aruncat într’un șanț de pe marginea unui drum al țării”[38].

Groza e dus în același loc[39]. Foame și sete pentru câteva zile[40]. Ajunge în celulă[41]. Care era „îngustă de doi metri, lungă de trei, cu o ferestruică cu gratii de-asupra ușii”[42].

Lângă el erau închiși Prof. Gheorghe Micle și Miron Belea[43]. Îl întâlnește și pe Conf. Vlădescu-Răcoasa[44].

Un gardian îi pune lumină în celulă și îi aduce hârtie și toc de scris[45]. Iar Groza cugetă la „retragerea în pustiu a profeților și a schimnicilor”[46] și înțelege că rolul acestei retrageri este „pentru a avea perspectiva cuvenită, fără de care nu s’ar fi putut ridica nici când la înălțimea misiunii lor”[47].

Primește un pahar de șampanie de la polonezii închiși lângă el. De revelion[48]. Primește și o altă celulă[49].

E dus la ministrul de Interne pe 3 ianuarie 1944[50]. Adică la generalul Popescu, după ce generalul îl primise în audiență pe Arhim. Galaction Gordun[51]. Iar generalul Popescu îi amintește lui Groza că a fost prieten bun cu tatăl său[52].

Polonezii închiși lângă el, dimineața, îi trimit câte o cafea sau câte un ceai[53]. Patul e tare și doarme cu întreruperi[54].

Pe 5 ianuarie 1944 iese, pentru prima dată, și în curtea închisorii[55]. Sașa Roman, secretarul lui Titulescu, era vecinul lui de celulă, cu care reușește să vorbească[56].

Pe 7 ianuarie 1944 își notează faptul că alături de el este închisă soția unui avocat din Chișinău, împreună cu copilul ei de 4-5 ani[57].

Pe 9 ianuarie 1944 aude clopotele unei Biserici din apropierea închisorii[58]. Și își amintește că „pe frontispiciul altarului Bisericii” din satul său, din Băcia, „stă scris: „Iubiți-vă unul pe altul, după cum Eu v’am iubit pe voi””[59].

Pe 10 ianuarie 1944 e servit în celulă de bucătăreasa închisorii, de Natalia Bot[60].

Centurile de castitate de la Cluny[61].

Și pe 11 ianuarie 1944 e dus din nou la generalul Popescu[62]. Primește de acasă, de la fiica lui, Mia, un pachet. Pe 15 ianuarie 1944[63].

Lupta cu deznădejdea[64].

I se iau amprentele și acest lucru îl revoltă[65]. Pentru că a trăit o umilință care l-a izolat[66].

Un polonez închis împreună cu el, Tulatzko, îi spune că Ciprian Porumbescu e de origine poloneză. S-a născut cu numele Golebronzky și apoi și l-a schimbat în Porumbescu[67].

În p. 216, autorul spune că Petöfi era sârb ortodox și s-a născut cu numele Petrovici.

Despre scriitura plină de experiențe dureroase[68]. Iar când ieși din închisoare trebuie să te obișnuiești cu libertatea[69].

În p. 238, Groza mărturisește că a fost prieten cu PS Grigore Comșa, care murise între timp. Și pe care îl caracterizează ca fiind „un om sociabil, cult, cu multă vervă”[70].

În 1927 a fost în convoiul care a însoțit-o pe regina Maria la gară, la plecarea ei în America[71].

După o interpretare subiectivistă la episodul convertirii Sfântului Zaheu, scrie rândurile: „Viața este o monedă cu două fețe. Una materială și una spirituală. Cine exagerează într’o parte, în dauna celeilalte, își dezechilibrează viața”[72].

În p. 270: „Horia, țăranul de cremene din munții Apuseni, întruchipa revolta semenilor săi față de nobilimea de origine mixtă, în mare parte de origine românească pe aceste meleaguri, care beneficia din plin de sistemul exploatării feudale”.

Lui Groza i se cere eliberarea[73]. Pe 29 ianuarie 1944 e din nou audiat[74]. Și în p. 309 este eliberat. Fără nicio explicație…

Se întoarce la hotel și i se face o surpriză de către angajații hotelului: îi servesc o masă la pat[75].

În primele înghițituri s-au amestecat și „câteva lacrimi” și a adormit visând că toți oamenii sunt liberi[76].


[1] Dr. Petru Groza, În umbra celulei. Malmaison, 1943-1944 Iarna, Ed. „Cartea rusă”, București, 1945, 314 p.

[2] Idem, p. 6.

[3] Idem, p. 7.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 8.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 11.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 12.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 14.

[14] Idem, p. 15.

[15] Idem, p. 17.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 17-18.

[18] Idem, p. 18.

[19] Idem, p. 19.

[20] Idem, p. 20.

[21] Idem, p. 21.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 22.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 23.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 24.

[29] Idem, p. 28.

[30] Idem, p. 28-29.

[31] Idem, p. 32.

[32] Idem, p. 39.

[33] Idem, p. 43.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 45.

[36] Idem, p. 46.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 51.

[39] Idem, p. 53.

[40] Idem, p. 78.

[41] Idem, p. 80.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 88.

[44] Idem, p. 91.

[45] Idem, p. 93-94.

[46] Idem, p. 94-95.

[47] Idem, p. 95.

[48] Idem, p. 96.

[49] Idem, p. 99.

[50] Idem, p. 101.

[51] Idem, p. 103.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 109.

[54] Idem, p. 112.

[55] Idem, p. 113.

[56] Idem, p. 117.

[57] Idem, p. 125.

[58] Idem, p. 129.

[59] Idem, p. 130.

[60] Idem, p. 131.

[61] Idem, p. 133.

[62] Idem, p. 137.

[63] Idem, p. 176.

[64] Idem, p. 182.

[65] Idem, p. 203.

[66] Idem, p. 204.

[67] Idem, p. 215.

[68] Idem, p. 217.

[69] Idem, p. 232.

[70] Idem, p. 238.

[71] Idem, p. 240.

[72] Idem, p. 254.

[73] Idem, p. 294.

[74] Idem, p. 303.

[75] Idem, p. 313.

[76] Idem, p. 314.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno