Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica Cincizecimii [2013]

pogorarea harului Treimii

Iubiții mei,

harul Treimii este fundamentul Bisericii!

Pentru că astăzi, la pogorârea harului Treimii peste Sfinții Apostoli și peste întreaga comunitate creștină dimpreună cu ei, Dumnezeu a început să locuiască împreună cu oamenii în mod duhovnicește.

În lăuntrul lor…și nu lângă ei.

Căci aceasta e Biserica Dumnezeului Celui viu, astăzi întemeiată: comunitatea sfântă în care Dumnezeu locuiește, prin harul Său, în sufletele și trupurile lor.

Și despre harul Treimii, în Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] se vorbește ca despre apă (7, 38) și lumină (8, 12).

Iar când Domnul spune că harul e ca apa, ca „apa vie [idatos zontos, In. 7, 38, GNT]”, spune că ea va curge din pântecele noastre, ale celor care credem în Hristos, și prin Hristos în Tatăl și în Duhul Sfânt, în întreaga Treime.

Adică harul e o realitate conștientă și concretă în noi, simțită duhovnicește, pentru că el e prezența  veșnică și necreată a Treimii în ființa noastră.

Simțirea harului e o urmare a primirii lui prin credință, credință prin care ne botezăm și devenim mădulare vii și mistice/ tainice ale lui Hristos.

Iar Domnul leagă primirea harului de preaslăvirea [edoxasti, In, 7, 39] Lui, adică de învierea și înălțarea Lui la cer, lucru care s-a petrecut întocmai.

Căci după 10 zile de la Înălțarea Lui, acum, la 50 de zile de la Învierea Lui, prăznuim strălucirea în Sfinții Lui Apostoli a harului Duhului Sfânt [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313].

Și subliniam duminica trecută faptul că noi vorbim azi despre pogorârea Sfântului Duh nu în sensul că persoana Sfântului Duh S-ar fi pogorât în Sfinții Apostoli și astfel s-ar fi împărțit în ei ci harul Prea Sfintei Treimi, de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt s-a pogorât în ei și se pogoară și în noi, în fiecare credincios al Bisericii Sale.

De aceea, când auzim în acest praznic că se vorbește despre primirea Duhului acest lucru trebuie să înțelegem: că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au crezut în Prea Sfânta Treime, au fost umpluți de harul/ slava/ lumina Ei necreată.

Pentru că noi nu ne unim cu persoanele Dumnezeirii, creaturi ale Sale fiind, ci ne unim, pe cât suntem în stare, cu slava lui Dumnezeu, care e simțită în noi ca apă vie, înveselitoare, luminătoare, îndumnezeitoare…dar și ca  „lumina vieții [to fos tis zois, In. 8, 12, GNT]”.

Pentru că pogorârea harului Treimii la Cincizecime a fost o primire extatică, în vedenie, a harului dumnezeiesc.

Nu au văzut cu ochii fizici lumina necreată ci dumnezeiește, în mod mistic, cu ochii sufletului!

Pentru că înainte de Cincizecime și după aceea niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu a avut vedenii decât în același fel: fiind ridicați de Dumnezeu mai presus de toate cele create cu simțurile lor, într-o vedere mai presus de vedere a celor dumnezeiești.

Tocmai de aceea harul e lumina vieții, lumina vieții lui Dumnezeu.

E viața lui Dumnezeu pe care o vedem extatic ca lumină necreată și mai presus de înțelegere și cuprindere a ei.

Tocmai de aceea, ceea ce vedem extatic, conținutul extazului, e apă vie în noi, tot timpul, pentru că a trăi în har înseamnă a simți în tine viața lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui, curăția Lui, gândurile Lui, dorințele Lui.

Iar dacă nu ar fi așa, dacă nu  stau așa lucrurile: atunci evenimentul capital de azi, și anume pogorârea/ coborârea/ venirea/ sălășluirea în noi a slavei Sale nu ar fi un eveniment real ci metaforic.

Însă viața mistică cu Dumnezeu nu e o metaforă!

Cine vrea să epureze Ortodoxia de curățirea de patimi, de simțirea harului, de vederea lui Dumnezeu, de îndumnezeirea omului, pentru că susține că a crede înseamnă a avea doar o conduită morală, care nu are nicio consecință transfiguratoare, face din Biserica lui Dumnezeu, cea cu fundament haric și trinitar, o grupare filosofică.

Însă Biserica e locul unde Dumnezeu trăiește împreună cu oamenii prin sălășluirea slavei Sale în ei!

Biserica nu e comunitatea de credință care doar comemorează fapte și revelări ale lui Dumnezeu din trecut ci locul întâlnirii de taină a lui Dumnezeu cu oamenii, în care Dumnezeu Își actualizează și Își dezvăluie prezența și energiile Sale necreate.

Dumnezeu ne curățește acum, ne luminează acum, ne scoate din păcate, din patimi, din boli, din neștiință, ne îndreptează și ne îndumnezeiește.

Și face toate acestea acum ca oricând în mijlocul Sfinților Lui.

De aceea noi, azi, retrăim minunea fundării Bisericii prin aceea că trăim și ne bucurăm în același har care a coborât peste Apostoli cât și peste noi ca darul înfierii Lui.

Diferența dintre Cincizecimea lor, a Apostolilor, și a noastră e doar aceea că atunci a fost prima dată.

Dar Cincizecimea noastră și a tuturor celor de dinainte și de după noi înseamnă venirea harului Treimii în noi, de la Botez și în toată viața noastră pământească și cea veșnică, pentru că aici și în Împărăția Lui trăim continuu umplerea noastră de slava Lui.

Orice slujbă și rugăciune a Bisericii înseamnă experierea/ trăirea simplă și copleșitoare a coborârii Lui harice la noi.

Și pe unii ne alină, pe alții ne ridică din tristețe, pe alții ne întărește lucrarea slavei Lui, pe alții ne vindecă, pe alții ne umple de și mai mult har și cunoaștere, pentru că El ni se face toate, prin slava Lui, pentru ca noi să fim împliniți pe deplin.

De aceea noi, cei care trăim în slava Lui, nu cerem dovezi și minuni de la El, pentru că El e prezent cu noi.

Nu putem întreba „Unde e Dumnezeu?” sau „De ce nu ne aude Dumnezeu și nu ne scoate dintr-o greutate sau alta?”, pentru că simțind slava Lui, știm că El e aici dar, cu fiecare dintre noi, are o lucrare pedagogică.

Vrea să ne învețe, pe fiecare în parte, altceva.

Și harul iconizat ca flacără pe capetele Sfinților Apostoli dar, în același timp, veșmintele lor diferite…ne vorbesc despre faptul că harul e unul dar lucrează daruri și harisme dumnezeiești în oamenii credincioși, pe măsura râvnei și a capacității persoanei fiecăruia.

Dumnezeu nu ne trage la xerox ci El ne diversifică!

De aceea Biserica nu e de acord cu eugenia, adică cu transformarea omului și a vieții lui într-un experiment, pentru că Dumnezeu ne face pe fiecare unici și cu daruri personale.

Însă diversitatea personală și a darurilor duhovnicești o trăim având cu toții aceeași ființă umană.

Și pentru că ne leagă ceva pe toți, adică umanitatea și modul experienței umane, atunci toată particularitatea noastră personală e complementară în Biserică și în societate, pentru că fiecare facem altceva, dar toți, la un loc, facem lucruri bune pentru toți.

De aceea e bine să ne ascultăm vocația…și să urmăm calea noastră, cea care ne împlinește.

Adică să urmăm voia lui Dumnezeu, ce simțim că dorește El să fim și să lucrăm noi înșine.

Și când ne știm potențele și ne împlinim darurile suntem la locul potrivit și nu ca nuca în perete.

Facem ce știm cel mai bine să facem…și atunci simțim din plin împlinirea venită de la Dumnezeu, adică simțirea slavei Sale și pacea conștiinței.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm umpluți de pacea lină a lui Dumnezeu, cea care covârșește toată mintea!

Să nu ne împotrivim voii Lui, sălășluirii Lui în noi…pentru că Cel ce vine la noi ne îmblânzește ontologic.

Căci slava lui Dumnezeu e adevărata liniște, bucurie, seninătate, cumințenie a omului și nu sforțările noastre de a fi credibili.

Nu, nu suntem credibili, decât dacă Dumnezeu ne umple de slava Lui!

Și azi, ca în toată clipa vieții noastre, bucuria Lui devine izvor de viață și de lumină în noi, izvor de binecuvântare și de sfințenie, dacă lăsăm ușa inimii deschisă pentru slava Împărăției Sale.

Să Îl lăudăm și să Îl preaslăvim pe Dumnezeul Care Își revarsă viața Lui veșnică în noi, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că întru slava Lui ne mișcăm, trăim și suntem. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [21]

Next

Dante, Divina Comedie [15]

2 Comments

  1. Şi cuvintele sfinţiei voastre
    întotdeauna sunt lacrimi vii din apa vie a harului Celui pururea Viu.

    De aceea, cu toate că ele îmi adapă sufletul
    însetat de cuvântul lui Dumnezeu, cu cât le sorb, cu atât mai mult însetez de
    frumuseţea lui Dumnezeu pe Care Îl aflu în ele.

    Fiindcă, aflând izvorul ce-şi trage
    apele din Însuşi Izvorul Vieţii, nu te mai poţi depărta de la el şi nici nu mai
    vrei să o faci cu preţul dramatic al sărăcirii lăuntrice într-o moarte pe care
    nu mai poţi s-o înduri.

    Da, „viața mistică cu Dumnezeu nu e o
    metaforă
    !”

    Şi ce binecuvântare să mai afli mărturisitori ai Dumnezeului
    Celui Viu, Care tânjeşte de dorul sălăşluirii Sale în inima-mireasă a omului primitor de Dumnezeu.

    Şi, da, harul se simte, căci Dumnezeu, Care vine în taină (pentru dragostea Lui, nu pentru vreo „vrednicie” a noastră) – nu vine ca un necunoscut…

    Blagosloviţi şi iertaţi.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Multă bucurie și pace, doamnă Ioana!

      Și cuvintele dumneavoastră, din dialogul pe care îl purtăm, sunt tot la fel: pline de frumusețe!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén