Imaginea e realistă!
Lângă Biserica Mănăstirii Caraiman e un mic heleșteu pentru pești, cu un podeț…și vizitatorii au zis că e un loc unde se pot arunca bani, după moda occidentală, ca să își pună o dorință.
După cum se observă românii sunt bogați în…dorințe.
Numai că printre banii aruncați, total neecologic, trăiesc pești!
Pești care au nevoie de o hrană aferentă și de un habitat al lor și nu de bani.
Însă ce contează peștii…dacă vizitatorii au dorințe neîmplinite?!…
Pe timp înnorat și ploios, în ultima zi a colocviului de la Sinaia.
Saitul Mănăstirii, cu detalii pentru cazare și agrement, e acesta.
E vorba de becul central din cameră, acoperit de un glob de hârtie galbenă.
Din camera în care am locuit în pensiunea Casa noastră, la Sinaia, în timpul colocviului.
Pentru cine dorește să doarmă și să mănânce la Sinaia în pensiunea unui teolog, la prețuri mici și cu un meniu bogat și profesionist, pensiunea publicitată aici e ceea ce are nevoie.
În ziua de 18 iunie 2013, în Biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București.
Aveți aici CV-ul său.
Eram în drum spre Târgoviște anul trecut, vorbeam cu doamna preoteasă…și domnișoara era atentă la ce vorbeam.
Pentru ca să îi arăt că e prea evidentă privirea ei…am fotografiat-o și eu la vedere.
A întors capul…și s-a făcut că nu se petrece nimic.
Așa că, Privire prin geam…ne arată cum au învățat să pozeze tinerele românce, cu indiferență, în momentul când sunt în vizorul aparatului de fotografiat.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Teologia Dogmatică Ortodoxă
O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe
în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi
*
vol. 1
***
Dumnezeu ne scutește în ziua necazului [19, 2]. În sensul că Se face scutul nostru.
Iar 19, 2 e primul loc din Psalmi unde apare sintagma Dumnezeul lui Iacov [tu Teu Iacov]. Sintagmă care va mai apărea în această carte.
Dumnezeu pomenește jertfele noastre [19, 4], pentru că El dă omului după inima lui [19, 5] și după dorirea sufletului său [20, 2]. El plinește sfaturile/ planurile/ proiectele [19, 5] și cererile noastre [19, 6] bune. Pentru că El le desăvârșește.
Domnul locuiește în cerul cel sfânt al Lui [19, 7] și El are putere [20, 2; 20, 14] și bunătate [20, 4]. Și El ne dă „lungime de zile întru veacul veacului” [20, 5]. Adică ne face părtași veșniciei Sale.
Mâna lui Dumnezeu îi află pe vrăjmașii Lui [20, 9] și îi pune „ca un cuptor de foc” întru vremea feței Sale [20, 10]. În MGK, la 21, 9, avem: „în vremea urgiei” Sale, vorbindu-se despre urgie și nu despre fața Lui ca în LXX.
Domnul Se înalță în puterea Lui [20, 14] și El Își arată puterile [tas dinastias] [20, 14] Sale. Căci El ia aminte la noi [21, 2; 21, 20] deși El locuiește în cele sfinte [en aghiis] [21, 4].
Pentru a vorbi despre faptul că Domnul participă la nașterea noastră în mod absolut determinant, Sfântul David, în 21, 10, afirmă: „Tu ești Cel care m-ai scos [o ecspasas me] din pântece”. Din pântecele mamei. Pentru că Domnul este Cel care inițiază nașterea. Care o face posibilă.
În Biblia de la 1688 participarea lui Dumnezeu la nașterea noastră e și mai tușată la nivel verbal: „Tu ești Cela ce m-ai zmult [smuls] den pântece”. Care m-ai scos în forță spre viața aceasta. Pentru că nașterea trebuie să se facă la timp și pruncul trebuie să trăiască și să fie sănătos. De aceea nașterea presupune grabă, protejare în grabă a celui ce se naște.
În 21, 11 însă, Sfântul David vorbește și despre o tindere a noastră ontologică spre Dumnezeu încă de pe când suntem în pântece: „spre Tine m-am aruncat din mitră [uter], din pântecele maicii mele [epi Se eperrifin ec mitras, ec chilias mitros mu]”.
Pentru că pruncul e o persoană de la zămislirea lui și tinde, în mod profund ontologic, spre Dumnezeu, spre Izvorul vieții sale. De aceea noi ne aruncăm spre Domnul, tindem spre El din prima clipă a vieții noastre, pentru că tindem, în mod firesc, spre Cel care ne-a dat viață.
Așa se explică și atașamentul copilului față de mamă: pentru că simte că ea este cea care i-a dat naștere și îl crește. Numai că mama trebuie să îl învețe pe copil, din primele clipe, că adevăratul Părinte al copilului e Dumnezeu și că El trebuie văzut ca Cel ce ne-a dat viață și ne-a adus întru existența istorică. Altfel îi diminuăm copilului tinderea/ atracția/ aruncarea lui primă, din pântece, spre Dumnezeu, spre Izvorul întregii existențe.
Dumnezeu nu disprețuiește și nici nu Se mânie pe rugăciunea celui sărac [21, 25]. El nu Își întoarce fața de la cei care Îl caută [21, 25]. Căci căutarea Lui [21, 27] și închinarea [21, 28; 21, 30] în fața Lui sunt bineprimite de El.
Împărăția este a Domnului [21, 29], cu referire la Împărăția Lui cea veșnică, dar tot El este Cel care stăpânește neamurile [21, 29].
De aceea noi trebuie să trăim pentru Dumnezeu [21, 30] și să Îi slujim Lui [21, 30].
Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.
*
Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.
Un înger îi numește, în acest loc din Purgatoriu, „voi, cei aleși de Tatăl meu” – altă situație din care se vede că Dante se considera ales/ p. 460.
„mut umbriș”/ p. 461.
Călătorii se opresc să se odihnească și Dante vede „stele,/ mai limpezi și mai mari ca de-obicei”, apoi adoarme, cuprins de „un somn de-acel ce are/ viziuni de stări cari n-au să te înșele”/ Ibidem.
În vis, Dante vede pe Lia și Rahira/ Rahila, reprezentând simbolic fapta și contemplarea/ p. 462.
Se vede că Dante cunoștea această interpretare patristică, prin care Lia și Rahila sau Marta și Maria reprezintă asceza sau virtutea făpturii și, respectiv, contemplarea sau vederea lui Dumnezeu.
Prin urmare, Dante pretinde că s-ar apropia de sfârșitul urcușului său…
Din nou „tutindeni”, termen preluat de la Dosoftei/ p. 462.
Dante ajunge în Raiul pământesc, de unde Virgiliu nu îl mai poate însoți mai departe și care îi spune: „domn pe tine te-ncunun și-nmitriu”/ p. 463.
Ce relevanță putea avea, pentru o conștiință creștină, încununarea din partea cuiva care venea din Infern (din Limb, mai precis)?
Acest Rai pământesc e numit: „divinul codru des și viu, și care/ da zilei ce venea colori mai line”. Pentru a ajunge la el traversează o câmpie plină de miresme/ p. 464.
Dante se auto-iconizează: „și-o dulce-aură care-n veci nu știe/ schimbare-n curs, îmi flutura pe frunte”/ p. 465.
Se observă din această relatare că, în conformitate cu teologia catolică – dar nu și cu tradiția patristică, precum cea a Sfântului Augustin, pe care catolicii îl invocă mult și abuziv –, autorul nu percepe niciun fel de schimbare interioară, lăuntrică.
Nu are loc nicio transfigurare a ființei sale spirituale, profunde, ci singurele schimbări care se produc sunt exterioare ființei umane.
Sunt simple modificări de peisaj: el trece de la tablouri infernale și purgatorice la peisaje edenice, paradisiace, recurgând la tradiția literară și religios-creștină de care dispunea și dezvoltând-o cu ajutorul propriei fantezii.
Dar, în afară de simpla informare a cititorilor cu privire la faptul că această traversare a Infernului și Purgatoriului i-a șters păcatele, nu există niciun fel de reproducere a unor trăiri mai presus de fire, așa cum ar fi fost de așteptat.
Or, marea revoluție pe care a adus-o Sfântul Augustin și creștinismul, față de literatura antică, așa cum subliniază și criticii occidentali, consta tocmai în faptul că evenimentele cele mai importante se petreceau acum în planul interior și nu în cel exterior.
Dante mută din nou accentul pe terifiantul sau pe mirificul exterior, ignorând imensele mutații care se petrec pe plan duhovnicesc, lăuntric, în urma unor asemenea experiențe, atunci când ele sunt reale.
Din nou, importantă nu mai e viața interioară, consecințele în plan spiritual, ci invenția narativă/ ficțională și tehnica poetică.
Citindu-i opera, interesează aventurile lui Dante, intriga (sau intrigile) și suspansul, nu aspectele de ordin spiritual.
Relatările lui Dante sunt foarte aproape de o perspectivă telurică, iar ceea ce ar trebui să țină de spiritual e mai mult ficțional.
Altfel spus, e o carte cu peripeții neobișnuite, în care experiența spirituală e invocată ca pretext, dar în care nu revelațiile interesează și nici nu primează mistica sau reflecțiile duhovnicești.
Dar chiar și așa, Divina Commedia a lui Dante a fost o carte grea pentru publicul obișnuit și a stârnit un interes sporit de abia în epoca romantică (Balzac încerca să-i dea o replică prin Comedia umană), ca și Paradisul pierdut al lui Milton.
