Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

Un înger îi numește, în acest loc din Purgatoriu, „voi, cei aleși de Tatăl meu” – altă situație din care se vede că Dante se considera ales/ p. 460.

„mut umbriș”/ p. 461.

Călătorii se opresc să se odihnească și Dante vede „stele,/ mai limpezi și mai mari ca de-obicei”, apoi adoarme, cuprins de „un somn de-acel ce are/ viziuni de stări cari n-au să te înșele”/ Ibidem.

În vis, Dante vede pe Lia și Rahira/ Rahila, reprezentând simbolic fapta și contemplarea/ p. 462.

Se vede că Dante cunoștea această interpretare patristică, prin care Lia și Rahila sau Marta și Maria reprezintă asceza sau virtutea făpturii și, respectiv, contemplarea sau vederea lui Dumnezeu.

Prin urmare, Dante pretinde că s-ar apropia de sfârșitul urcușului său…

Din nou „tutindeni”, termen preluat de la Dosoftei/ p. 462.

Dante ajunge în Raiul pământesc, de unde Virgiliu nu îl mai poate însoți mai departe și care îi spune: „domn pe tine te-ncunun și-nmitriu”/ p. 463.

Ce relevanță putea avea, pentru o conștiință creștină, încununarea din partea cuiva care venea din Infern (din Limb, mai precis)?

Acest Rai pământesc e numit: „divinul codru des și viu, și care/ da zilei ce venea colori mai line”. Pentru a ajunge la el traversează o câmpie plină de miresme/ p. 464.

Dante se auto-iconizează: „și-o dulce-aură care-n veci nu știe/ schimbare-n curs, îmi flutura pe frunte”/ p. 465.

Se observă din această relatare că, în conformitate cu teologia catolică – dar nu și cu tradiția patristică, precum cea a Sfântului Augustin, pe care catolicii îl invocă mult și abuziv –, autorul nu percepe niciun fel de schimbare interioară, lăuntrică.

Nu are loc nicio transfigurare a ființei sale spirituale, profunde, ci singurele schimbări care se produc sunt exterioare ființei umane.

Sunt simple modificări de peisaj: el trece de la tablouri infernale și purgatorice la peisaje edenice, paradisiace, recurgând la tradiția literară și religios-creștină de care dispunea și dezvoltând-o cu ajutorul propriei fantezii.

Dar, în afară de simpla informare a cititorilor cu privire la faptul că această traversare a Infernului și Purgatoriului i-a șters păcatele, nu există niciun fel de reproducere a unor trăiri mai presus de fire, așa cum ar fi fost de așteptat.

Or, marea revoluție pe care a adus-o Sfântul Augustin și creștinismul, față de literatura antică, așa cum subliniază și criticii occidentali, consta tocmai în faptul că evenimentele cele mai importante se petreceau acum în planul interior și nu în cel exterior.

Dante mută din nou accentul pe terifiantul sau pe mirificul exterior, ignorând imensele mutații care se petrec pe plan duhovnicesc, lăuntric, în urma unor asemenea experiențe, atunci când ele sunt reale.

Din nou, importantă nu mai e viața interioară, consecințele în plan spiritual, ci invenția narativă/ ficțională și tehnica poetică.

Citindu-i opera, interesează aventurile lui Dante, intriga (sau intrigile) și suspansul, nu aspectele de ordin spiritual.

Relatările lui Dante sunt foarte aproape de o perspectivă telurică, iar ceea ce ar trebui să țină de spiritual e mai mult ficțional.

Altfel spus, e o carte cu peripeții neobișnuite, în care experiența spirituală e invocată ca pretext, dar în care nu revelațiile interesează și nici nu primează mistica sau reflecțiile duhovnicești.

Dar chiar și așa, Divina Commedia a lui Dante a fost o carte grea pentru publicul obișnuit și a stârnit un interes sporit de abia în epoca romantică (Balzac încerca să-i dea o replică prin Comedia umană), ca și Paradisul pierdut al lui Milton.

Did you like this? Share it: