Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [57]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

    ***

Dumnezeu ne scutește în ziua necazului [19, 2]. În sensul că Se face scutul nostru.

Iar 19, 2 e primul loc din Psalmi unde apare sintagma Dumnezeul lui Iacov [tu Teu Iacov]. Sintagmă care va mai apărea în această carte.

Dumnezeu pomenește jertfele noastre [19, 4], pentru că El dă omului după inima lui [19, 5] și după dorirea sufletului său [20, 2]. El plinește sfaturile/ planurile/ proiectele [19, 5] și cererile noastre [19, 6] bune. Pentru că El le desăvârșește.

Domnul locuiește în cerul cel sfânt al Lui [19, 7] și El are putere [20, 2; 20, 14] și bunătate [20, 4]. Și El ne dă „lungime de zile întru veacul veacului” [20, 5]. Adică ne face părtași veșniciei Sale.

Mâna lui Dumnezeu îi află pe vrăjmașii Lui [20, 9] și îi pune „ca un cuptor de foc” întru vremea feței Sale [20, 10]. În MGK, la 21, 9, avem: „în vremea urgiei” Sale, vorbindu-se despre urgie și nu despre fața Lui ca în LXX.

Domnul Se înalță în puterea Lui [20, 14] și El Își arată puterile [tas dinastias] [20, 14] Sale. Căci El ia aminte la noi [21, 2; 21, 20] deși El locuiește în cele sfinte [en aghiis] [21, 4].

Pentru a vorbi despre faptul că Domnul participă la nașterea noastră în mod absolut determinant, Sfântul David, în 21, 10, afirmă: „Tu ești Cel care m-ai scos [o ecspasas me] din pântece”. Din pântecele mamei. Pentru că Domnul este Cel care inițiază nașterea. Care o face posibilă.

În Biblia de la 1688 participarea lui Dumnezeu la nașterea noastră e și mai tușată la nivel verbal: „Tu ești Cela ce m-ai zmult [smuls] den pântece”. Care m-ai scos în forță spre viața aceasta. Pentru că nașterea trebuie să se facă la timp și pruncul trebuie să trăiască și să fie sănătos. De aceea nașterea presupune grabă, protejare în grabă a celui ce se naște.

În 21, 11 însă, Sfântul David vorbește și despre o tindere a noastră ontologică spre Dumnezeu încă de pe când suntem în pântece: „spre Tine m-am aruncat din mitră [uter], din pântecele maicii mele [epi Se eperrifin ec mitras, ec chilias mitros mu]”.

Pentru că pruncul e o persoană de la zămislirea lui și tinde, în mod profund ontologic, spre Dumnezeu, spre Izvorul vieții sale. De aceea noi ne aruncăm spre Domnul, tindem spre El din prima clipă a vieții noastre, pentru că tindem, în mod firesc, spre Cel care ne-a dat viață.

Așa se explică și atașamentul copilului față de mamă: pentru că simte că ea este cea care i-a dat naștere și îl crește. Numai că mama trebuie să îl învețe pe copil, din primele clipe, că adevăratul Părinte al copilului e Dumnezeu și că El trebuie văzut ca Cel ce ne-a dat viață și ne-a adus întru existența istorică. Altfel îi diminuăm copilului tinderea/ atracția/ aruncarea lui primă, din pântece, spre Dumnezeu, spre Izvorul întregii existențe.

Dumnezeu nu disprețuiește și nici nu Se mânie pe rugăciunea celui sărac [21, 25]. El nu Își întoarce fața de la cei care Îl caută [21, 25]. Căci căutarea Lui [21, 27] și închinarea [21, 28; 21, 30] în fața Lui sunt bineprimite de El.

Împărăția este a Domnului [21, 29], cu referire la Împărăția Lui cea veșnică, dar tot El este Cel care stăpânește neamurile [21, 29].

De aceea noi trebuie să trăim pentru Dumnezeu [21, 30] și să Îi slujim Lui [21, 30].