Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 23 iunie 2013

Predică în lunea Prea Sfintei Treimi [24 iunie 2013]

Iubiții mei,

după cum s-au iscat discuții și anul trecut la acest mare praznic al Bisericii, tradiția românească indică în calendar, în lunea Rusaliilor, praznicul Prea Sfintei Treimi deși, în Penticostar, Sinaxarul lunii Rusaliilor e dedicat Sfântului Duh, Unul din Treime, Cel care este deocinstire și deoființă cu Tatăl și cu Fiul [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 343].

Nu știu când s-a produs această mutare de la Sfântul Duh spre întreaga cinstire a Treimii în lunea Rusaliilor în tradiția ortodoxă românească dar înțeleg foarte bine de ce e nevoie de acest accent teologic.

Pentru că maximalizarea persoanei și a lucrării Sfântului Duh sau considerarea Sfântului Duh ca singurul dăruitor al harului descentrează teologia ortodoxă din solul ei trinitar.

Pentru că toate Tainele și slujbele Bisericii se fac în numele Prea Sfintei Treimi și întru harul Treimii iar praznicul Sfântului Duh (accentuez acest lucru pentru a treia oară în această ultimă perioadă) nu înseamnă o individualizare a Sfântului Duh, ca singurul fundament al Bisericii, ci harul pogoară în Biserică de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, pentru că harul Treimii e fundamentul Bisericii.

De aceea, cred că în spațiul nostru românesc s-a gândit praznicul de astăzi ca praznicul Treimii, pentru ca toți să înțeleagă că Biserica e fundamentată trinitar și nu doar pnevmatologic.

Pentru că atât maximalismul hristologic cât și cel pnevmatologic e la fel de păgubos, pentru că transformă raportarea la Treime în raportare ba la Hristos, ba la Sfântul Duh iar harul dumnezeiesc, dacă nu mai e văzut ca harul Dumnezeului treimic, începe să fie considerat o putere/ o forță care individualizează dar nu-i mai adună pe oameni în comuniune și nu îi mai leagă de Tradiția și istoria Bisericii.

Însă praznicul pogorârii Sfântului Duh ne spune tocmai contrariul: că harul Treimii îi unește și îi face comunionali pe cei diferiți.

adevărata personalizare/ adevărata viața duhovnicească nu înseamnă extremizare, nu înseamnă fundamentalism, nu înseamnă individualizare ipocrită ci ea este un factor de coeziune și de comuniune.

Însă omul duhovnicesc îi unește pe mulți nu doar pentru că în el coboară mult har și pentru că el e un Sfânt ci, în primul rând, pentru că el unește prin credința și mărturia lui pe credincioșii de azi cu cei de ieri și de mâine ai Bisericii.

Adică omul duhovnicesc este și trebuie să fie, mai întâi de toate, un teolog.

Dacă omul duhovnicesc nu e un teolog, un mare teolog, în mod nefast el creează enclave.

Enclave de oameni mai mult sau mai puțin bine intenționați dar care fac notă discordantă cu majoritatea.

Și mie nu îmi plac Părinții duhovnicești care formează curente extremiste în Biserică.

Tocmai de aceea nu am zis nimic la adormirea Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu.

Pentru că, Prea Cuvioșia sa, a născut/ a încurajat și a lăsat în urmă o mare masă de extremiști, de oameni care vor doar trei-patru lucruri (canonizarea membrilor unui partid politic, neacceptarea actelor biometrice, ieșirea României din UE, Biserica să nu aibă relații cu eterodocșii) dar nu i-a dus la teologia grea, înaltă, care cere sfințenie.

Tot respectul pentru anii săi de temniță, tot respectul pentru munca depusă în viața sa…numai că fără teologie viața duhovnicească devine multă râvnă fanatică.

Adică ucenicii săi și ai altora devin altceva decât „simpli ortodocși”, ies tușant în evidență…dar nu cu dezbateri teologice de amploare, nu cu muncă de traducere scripturală și patristică, nu cu o viață mistică covârșitoare…ci cu o agendă curioasă…deși, în parte, o poți înțelege…pentru că nu toți avem studii prea multe și nici nu poți cere marea cu sarea de la fiecare.

Am dat exemplul acesta, recent și aflat în ochii tuturor, pentru ca să spun, în fapt, care e diferența dintre Biserica în unitatea ei diversă și enclavele, de multe feluri, care parazitează unitatea eclesială.

Și mă întorc la maximalismul teologic, care distruge perspectiva trinitară asupra cultului și a vieții ortodoxe…

Cred că mulți dintre dumneavoastră sunt la curent/ au văzut scrieri și traduceri teologice în care, în toată cartea găsim numai despre Sfântul Duh sau numai despre Hristos, mai deloc despre Tatăl și foarte puține cărți și studii pun în prim-plan Treimea.

Pentru că un Hristos rupt de Treime sau Duhul Sfânt rupt de Treime nu mai sunt Hristos și Duhul Sfânt al Bisericii ci o teologie non-eclesială.

De aceea, alegerea aceasta profundă a Bisericii noastre românești, de a cinsti astăzi pe Prea Sfânta Treime, este salvatoare pentru noi.

Pentru că ne dă să înțelegem, cu adevărat, cine este izvorul harului dar și cine e temelia/ fundamentul Bisericii.

Pentru că nu doar Sfântul Duh, nu doar Fiul și nu doar Tatăl sunt fundamentul Bisericii ci Treimea e fundamentul Bisericii, pentru că harul e al Treimii.

Și de aceea nu e de ajuns doar un Sfânt, dor doi, doar o mie pentru a preciza credința și viața și mărturia Bisericii, ci toți Sfinții sunt prețioși pentru a creiona o perspectivă teologică amplă asupra teologiei și vieții Bisericii.

De aceea, eu pledez pentru o sinteză teologică a tuturor Sfinților Bisericii, pentru o perspectivă largă asupra Tradiției și a vieții Bisericii, pentru ca să înțelegem, de la mulții Sfinți ai lui Dumnezeu, ce a revelat Dumnezeu Bisericii și ce cere El de la Biserica Lui.

Oprirea doar la Sfinții care ne plac nu are de-a face cu mintea Bisericii.

Faptul de a ne ocupa de dogme dar nu și de canoane, faptul de a ne ocupa de cult dar nu și de teologie, faptul de a ne ocupa de asceză dar să nu avem căutări mistice nu au de-a face cu viața ortodoxului.

Exclusivismul nu e ortodox.

Bădărănia în relațiile cu alții, pe care îi placi sau nu îi placi, nu e ortodoxă.

Să faci pe un altul, cu forța, să creadă ce crezi și tu…sau să ceri de la alții să îți fie asemenea, pentru ca să discuți cu ei…nu au de-a face cu amprenta vieții ortodoxe.

Icoana Cincizecimii și istoria Bisericii ne spun că viața ortodoxă e paradoxală, ea e o sinteză paradoxală, ea înglobează foarte multe accente care par disparate sau fără încrengătură la o vedere de suprafață.

Însă Biserica e formată din oameni diverși dar care, pe fiecare zi, încearcă să iasă din perspectiva lor subiectivistă spre o perspectivă comunională, de adâncime, în care să înglobeze experiență cât mai diversă și din cât mai multe secole.

Pentru că noi, cei de azi, suntem chemați nu doar să înglobăm 2.000 de ani de creștinism dar și 5000 și ceva de ani de istorie ante-creștină, în care Dumnezeu S-a revelat în multe feluri și în multe perioade istorice.

Noi, fiecare dintre noi (că de aceea, pe fiecare zi, suntem chemați să cinstim alți și alți Sfinți ai Lui), trebuie să înmagazinăm și să sintetizăm, adică să facem una cu noi, o imensitate de date personale și istorice, care nu ne mai lasă să avem doar…două-trei idei, două-trei probleme.

Pentru că nu suntem chemați doar să citim niște cărți…ci să înțelegem, să ne problematizăm pe tema lor, să le facem să fie una cu conținutul gândirii și al vieții noastre, adică să facem întreaga istorie conținutul propriei noastre conștiințe.

Și dacă ne interesează și ne dor multe…avem și multe lucruri despre care să vorbim dar și pe care să le cercetăm.

Însă întreaga mea pledoarie pentru sinteză teologică personală are de-a face cu perspectiva trinitară a Bisericii.

Numai dacă Biserica e a Treimii și pe noi ne interesează multe lucruri în același timp.

Dacă ne rugăm doar la Duhul sau la Hristos, dacă ne interesează doar relația cu Maica Domnului sau cu un Sfânt anume, pentru că, într-o anume zi, ne-a ajutat într-un fel…nu avem perspectiva paradoxală și sintetică a relației cu Dumnezeul treimic, Care nu e doar Unul fără să fie în trei persoane, iar cele trei persoane nu sunt trei dumnezei ci un Dumnezeu în trei persoane.

Mai pe scurt: dacă eliminăm paradoxul din viața noastră, dacă eliminăm antinomia, dacă eliminăm taina, dacă nu trăim, deopotrivă, viața cu Dumnezeu și cu oamenii prin slava Lui, nu putem fi nici teologi, nici duhovnicești, nici niște creștin-ortodocși autentici, pentru că ne asumăm parțial viața Bisericii și credem că am asumat tot ori ne rupem de lume, considerăm societatea un haos și Biserica se închide, în această ipostază, într-o catacombă fără relevanță pentru marele public.

Din păcate, la momentul de față, atât în România cât și în Grecia și în Serbia și în Rusia și în America și în alte state sau regiuni ortodoxe se dezbat doar unele probleme ale Bisericii și nu toate…iar discutarea problemelor spinoase e făcută în așa fel încât nu părem că suntem din secolul al 21-lea…

Că vrem sau că nu vrem noi mondializarea, secularizarea, destructurarea familiei și a persoanei, rediscutarea fundamentelor teologice ale Bisericii sunt de neînlăturat.

Lobbyul pentru repăgânizarea lumii se face cu bani grei și cu enorm de mulți oameni…iar Biserica Ortodoxă, de aici și de pretutindeni, nu trebuie nici să se vaiete, nici să se panicheze, nici să dea bir cu fugiții ci să sape mai adânc în propria ei teologie și viață cu Dumnezeu pentru a da răspunsuri pertinente la situația de facto.

Pentru că nimeni nu va plânge de milă Bisericii în viitorul apropiat…dacă teologii și oamenii Bisericii nu vor spune ce trebuie spus și, mai întâi de toate, dacă nu vor face ce trebuie făcut.

Însă, ca să spui…trebuie mai întâi să faci.

Ca să spui…trebuie să studiezi, să traduci, să te nevoiești enorm…și nu să compilezi surse!

Cred că e timpul oamenilor de vocație în Biserică.

Cred că e timpul oamenilor care își lasă confortul la o parte.

Cred că e timpul unei comuniuni nu din gură cu oamenii prezentului și ai trecutului ci pe baza unei cunoașteri și a unei experiențe care sunt prietene cu Tradiția Bisericii.

Îmi pare rău însă că în loc de prietenii de conștiință, de vocații, de mari răspunderi pentru viața Bisericii ne încurcăm în partizanate mici, în afaceri retrograde, în lucruri de duzină.

La Cincizecime, acolo, de unde a început izvorul harului, Biserica era una în rugăciune, una în dragoste, una în așteptare.

În așteptarea faptului ca Dumnezeu să aibă primul…și ultimul cuvânt de spus.

De aceea azi, preamărind pe Dumnezeul nostru treimic, preamărim pe Cel ce a făcut, susține și conduce toate spre Împărăția Lui.

Preamărim pe Dumnezeul iubirii negrăite, pe Stăpânul și Mântuitorul nostru, pe Domnul și Judecătorul tuturor.

Pentru că toate au fost făcute de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și noi ne bucurăm să-L preaslăvim pe Cel ce e începutul și împlinirea a tot ceea ce El a creat.

Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru, să ne dea tuturor să iubim unitatea Bisericii și să lucrăm pentru adâncirea și reliefarea teologiei Bisericii în viața lumii.

Pentru că teologia Bisericii e adevărata înțelepciune a umanității și cea care ne sfințește pe noi toți, făcându-ne fiii Împărăției Sale.

Căci a lui Dumnezeu este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

O monografie despre Sfântul Constantin cel Mare

După Catalogul manuscriselor grecești din Biblioteca Națională a României, Părintele Ion Andrei Gh. Țârlescu revine pe TPA cu monografia lui Dimitrios Apostolidis, Marele Constantin, cel întocmai cu Apostolii.

Ea a fost editată în limba română sub titlul: Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare cel întocmai cu Apostolii, trad. din lb. gr. de Pr. Ion Andrei Țârlescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2013, 367 p.

monografie Sf. Constantin cel Mare

E o traducere din neogreacă, la care, cu multă deschidere, mi-a cerut să scriu prefața.

Am scris prefața cu bucurie…și ea a devenit parte componentă din cartea mea în lucru, Atenție teologică, p. 16-19.

De fapt acesta e textul cărții care conține sintagma pe care am transformat-o în titlu.

Textul e următorul:

Apologia evlaviei. Sau despre cum teologia științifică

nu trebuie să își uite fundamentul duhovnicesc

Am citit cartea domnului avocat Dimitrios Apostolidis cu atenție. Cu atenție teologică și cu inimă bucuroasă. Pentru că mă bucură faptul de a participa, în mod activ, ca cititor și om al credinței, la o apologie a evlaviei.

Căci prefer să citesc o carte cu un scop foarte bine precizat și scrisă din perspectiva unui om evlavios, jignit în adâncul său de diverse poziții discreditative, care vrea să restabilească adevărul, decât un studiu științific, documentat din punctul de vedere al surselor, dar care exhibă o poziție relaxată și relativistă față de persoana sau tema luată în discuție, care e în dezacord cu Tradiția și viața Bisericii.

Și concluzia citirii cărții a fost aceea că autorul și-a atins scopul.

L-a făcut explicit pe Sfântul Constantin cel Mare pentru contemporanii noștri și, în același timp, ni l-a apropiat ca exemplu de asumare a credinței.

Însă modul cum a prezentat diverse falduri ale vieții și ale lucrării Sfântului Constantin dar și cum și-a combătut oponenții mai mult sau mai puțin angajați într-o cunoaștere profundă a realităților secolului al IV-lea, a atras atenția asupra necesității unui demers teologic genuin.

Lucru pe care, teologii profesioniști îl tratează adesea în mod superficial.

Sau preferă să pună semnul egal între orice studiu teologic științific și experiența Bisericii.

Sau își asumă experiența Bisericii la mod declarativ dar în studiile și căutările lor teologice ajung la concluzii total diferite de Tradiția și experiența Bisericii.

Și mă refer aici la faptul de a ne întoarce la studiile teologice asumate ca mod de viață. Ca expresie a vieții noastre duhovnicești și teologice.

Pentru că mai înainte de a scrie teologie trebuie să fim oameni ai credinței, care ne trăim credința ca pe propriul nostru drum spre viața sfântă cu Dumnezeu.

Iar cercetările noastre teologice trebuie să aibă fundament duhovnicesc, fundament experiențial, să aibă la bază o trăire directă a slavei lui Dumnezeu în Biserica Sa și o înțelegere intimă, interioară a Tradiției ei, pentru că suntem mădulare vii ale Bisericii.

De aceea autorul și-a atins scopul și a gândit teologic: pentru că l-a văzut pe Sfântul Constantin, prin toată cercetarea sa științifică, așa cum îl vede și Biserica: ca pe unul întocmai cu Apostolii Domnului.

Pentru că cercetarea științifică în domeniul teologic, dacă e onestă și se scufundă în viața Bisericii, dacă e o cercetare interioară vieții bisericești nu ajunge decât la identificarea cu conștiința Bisericii.

Dacă ajungi la alte concluzii decât Biserica în materie de dogme, canoane, raportare la Sfinții Bisericii și la diverse momente fundamentale ale istoriei ei e semn că nu gândești ca un fiu al ei ci ca un străin.

De aceea marii teologi ai Bisericii au o gândire holistă în timp și spațiu, care integrează și sintetizează toate aspectele constitutive ale Bisericii, iar un demers teologic genuin este unul care le calcă pe urme.

E un demers teologic care nu se pierde în detalii, care nu decontextualizează viața unui Sfânt anume, care privește viața și teologia lui din interiorul lor și în amănunțime și nu survolând, din avion, realitățile istorice.

Însă autorul și-a atins scopul în comparație cu așteptările sale.

Și așteptările sale au fost acelea de a dezbate anumite probleme punctuale din viața Sfântului Constantin, asupra cărora există opinii diverse, din punctul de vedere al unui apologet și nu al unui teolog.

Și când spun că în această carte a fost apologet și nu teolog, mă refer la faptul că a oferit propriul răspuns la probleme ridicate de tot felul de cercetători, a mers de la evenimente spre interiorul persoanei Sfântului Constantin și nu din interiorul lui spre în afară, așa cum eu, din punct de vedere strict teologic, aș fi procedat.

Nu m-ar fi interesat criticile, nu m-ar fi interesat dilemele altora, nici conjecturile lor ci aș fi dezbătut, la modul minuțios, scrierile Sfântului Constantin și faptele lui, pentru a mă pronunța asupra veridicității convertirii sale.

Însă autorul nostru, pe un ton polemic distins, analizează convertirea Sfântului Constantin, modul cum acesta se îmbogățește teologic, la nivel de discurs, datorită dezbaterilor teologice ante și post sinodale, date istorice diverse care vorbesc despre caracterul său, și pe care discreditatorii săi le pun pe seama unui calcul politic rece și distant.

Și astfel ajunge la a sublinia realitatea istorică constrângătoare, la faptul că Sfântul Constantin cel Mare e primul împărat creștin care scoate Biserica din catacombe la lumină și care schimbă ireversibil fața istoriei umanității. Că nimeni de la Sfinții Apostoli nu a mai avut ca el un impact eclesiologic mondial și că el a fost luminat de Dumnezeu să inițieze dezbaterile teologice de anvergură ecumenică în Biserică.

Pentru că Primul Sinod Ecumenic nu a fost altceva decât o expresie a conștiinței plenare a Bisericii la nivel mondial. Iar Biserica e responsabilă și activă în ecumenicitatea ei, în extinderea ei planetară, asupra vieții și a teologiei ei, dacă se lasă condusă de Dumnezeu, în mod plenar, prin sinoade care să strângă întreaga Biserică la un loc.

Conștiința unității este conștiința fidelității față de Tradiția Bisericii. Biserica înaintează și se consolidează în istorie numai dacă rămâne fundamentată în viața Prea Sfintei Treimi și este plină de slava Ei și se lasă condusă de El spre împlinirea ei eshatologică și a cosmosului în integralitatea sa.

Fără această perspectivă organică, în care Biserica este una și rămâne să fie una, pentru că e Biserica Dumnezeului treimic, nici discursul teologic nu se ghetoizează sau nu se extremizează și nici înțelegerea evenimentelor trecutului nu se  rescrie în totală independență față de Tradiția Bisericii.

De aceea privesc cu mult respect demersul apologetic al cărții de față și îi mulțumesc autorului pentru efortul său restaurator, care nu intra în fișa meseriei de avocat, pentru că autorul mi-a vorbit despre același Constantin cel Mare, pe care și eu îl cunosc.

Semn că am citit aceleași surse și că ne-am raportat din perspectivă tradițională la viața Sfântului Constantin și nu în mod minimalizator și arogant, și nici distant și autosuficient.

Deopotrivă îi mulțumesc părintelui traducător, care mi-a făcut cinstea neașteptată de a prefața ediția românească de față, atâta timp cât această carte este prefațată de un patriarh, de un arhiepiscop și de un teolog.

Istorie III. 26

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.

*

81. Ospătarul de la Caru cu bere

Ion Dulgheru[1] își începe amintirile despre Caru cu bere[2] din București spunând că această crâșmă este „o corabie plină de amintiri”[3]. Pentru că pe aici au trecut și Caragiale, Coșbuc, Goga, Sadoveanu…[4].

A fost construită în 1879, în hanul Zlătari[5] și la început era o mică berărie a lui Niculai Mircea din Ardeal[6].

Între anii 1924-1928 a apărut și partea din față a localului și au început să se servească crenvurști cu hrean, frankfurteri (asemănători cârnaților noștri), ridiche neagră, quarghel cu unt (un sortiment de brânză), salată de boeuf, patricieni fără garnitură și bere fără acid[7].

Într-o etapă ulterioară s-au introdus în meniu friptura rece de porc, diferite sortimente de sardele, șunca, salamul de Sibiu și mușchiul țigănesc[8].

Prin anii 1938-1939 localul avea și ospătari de 75 de ani. Și aceștia erau angajații firmei de câte 50-60 de ani, autorul dând 3 nume de astfel de oameni care au muncit toată viața numai aici: Cornea, State și Kaizer[9].

Munca cinstită: deviza casei[10].

„Bateria mică” = o litră cu vin și-un pahar cu sifon iar „pâinea de la primărie” era mâncarea ce nu era plătită[11].

Țapul la halbă sau șniturile[12].

Moș Kaizer l-a cunoscut pe Eminescu[13]. Iar friptura „bună” e aceea care e însoțită de un cuțit ascuțit brici[14]. Lucru la care subscriu…

Bucătăreasa Jojica[15].

Autorul îi servea șvarțul [cafea neagră fină și filtrată] lui Sadoveanu[16]. Constantin Tănase își sărbătorea sfârșitul stagiunii de vară în acest restaurant[17]. Și aici concerta în fiecare seară Grigoraș Dinicu[18].

*

82. Din istoria limbii române

„Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu prezintă caracteristicile limbii vorbite în Muntenia”[19]. Iar în ceea ce privește „adaptarea neologismelor”[20] în opera lui Heliade, la el se găsește un număr mai mare de neologisme „decât la oricare dintre contemporanii săi”[21].

Astfel, el folosește pe epohă [epocă], haracter [caracter], mehanism [mecanism], soțietate [societate], spețial [special], vițiu [viciu], loghică [logică][22]. Dar și pe compoziție, derivație, erudiție, observație, versificație, arhaic, concert, conjugal, elegant, facilitate, generație, manieră, onoare, primitive, portofoliu, prudent, religiozitate, sardonic, stridente, sublimitate, concerturi [concerte], misteruri [mistere], esperiență [experiență], escepții [excepții][23].

Heliade a renunțat la un moment dat la forma literal pentru literar[24]. Folosea și forma prejudițele [prejudecățile] cât și forma prejudecată[25].

Româna lui Heliade a fost puternic influențată de limba italiană[26]. Câteva exemple în p. 27-28: adorn [ornat, împodobit], angel [înger], laboare [muncă], mendica [a cerși], plumba [a cădea cu repeziciune de la o mare înălțime], risorge [a învia], sdat [leneș], sorginte [izvor], stanță [cameră], svola [a pluti în aer, a zbura], vintulă [evantai].

Termeni populari și regionali folosiți de Heliade: oră, nu-ș’ce, bată-l crucea!, leicuță, spurcatul, surato, blesdit [holbat, mărit][27], crosnie [sarcină de lemne], dalcauc [om de nimic], întortoiat [cu multe cotituri], lemn [copac, arbore], surda [de geaba], triște [soartă, destin, ursită], țorțoale [podoabe, zorzoane], volbora [amestec][28].

Constantin Negruzzi reprezintă graiul moldovenesc[29]. Și el l-a folosit pe meșteșugoase într-o scriere a lui[30].

În nuvela Alexandru Lăpușneanu, Negruzzi folosește neologisme ca intrigant, planul, caracter, comploturi, influința [influența], pretexte, contribuții, meditează, crepusculului, convulsii[31].

Într-o scriere din 1857 autorul folosește expresia: suntem în risc[32].

El a folosit și următoarele neologisme: epoha [epoca], dignitatea [demnitatea], romanț [roman, carte], canțelaria [cancelaria], caprițioasă [capricioasă], societății, pațient [pacient], preferanț [preferat], contradanț [contradans], provedința [providența][33].

Folosește și pronumele nehotărât fiiștecare/ fieștecare [fiecare], formele scurte ale verbului a vrea [nu voi; voi s-o tai][34], folosește persoana a 3-a plural pentru 3 singular, ca în construcția veche [au zis Domnul; masa aceasta au fost mai veselă; au venit vremea][35].

La el găsim și calcuri franțuzești: ea iubea a cultiva florile; o să fac o tristă figură; e în bună companie; îndoit câștigați; dulcețile unei căsătorii potrivite; atribuind știința mea la vrednicia învățătorului[36].

Dar și elemente ale limbii vorbite: aciuare [adăpost], cârtea, curmă [încetă] vorba, clătind [clătinând], degrabă, zăbavă [popas, tragere de vreme], bârlog, curmând, pojarul [incendiu], laviță, ticăitul, râsipuri [ruine], cătinel [încetinel, domol], sta roată, balercă [butoiaș], vorbe chisnovate [pline de înțelepciune glumeață/ umoristică], cațaveică [scurteică], ciocălăi de cucuruzi [știuleți de porumbi], deșănțat  [necuviincios], hrubă [gaură subterană], iarmaroc [târg cu dată fixă, bâlci], rufos [zdrențăros], rânchezând [nechezând], strai [haină, suman][37].

O altă serie de neologisme întrebuințate de Negruzzi: flegmatic, diafană, reverie, bravul, demoralizați, infami, mina [figura, fața], egoismului, amor, galant, amorez, parfuma, salonul de conversație, ruletă, promenadă, abuz, abuzivă, contemplație, curiozitate, compătimire, edificiul efemer, efect, familiaritate, figurau, imaginație, inflamație, ovală, supremație, voiaj, semisomn voluptos, găzduire, ospitalitate, onor [onoare][38].


[1] Ion Dulgheru, Din însemnările unui ospătar, Ed. pentru literatură, București, 1969, 124 p. Cartea costa 2, 50 de lei la publicare.

[2] A se vedea restaurantul în forma de astăzi:

http://www.carucubere.ro/ro/homepage.

[3] Ion Dulgheru, Din însemnările unui ospătar, op. cit., p. 5.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 7.

[6] Idem, p. 8.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 9.

[9] Idem, p. 10.

[10] Idem, p. 12.

[11] Idem, p. 13.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 16.

[14] Idem, p. 42.

[15] Idem, p. 43.

[16] Idem, p. 57.

[17] Idem, p. 58.

[18] Idem, p. 60.

[19] Acad. Al. Rosetti și Ion Gheție, Limba și stilul lui Ion Heliade Rădulescu, în Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea, vol. 2, Ed. pentru literatură, București, 1969, p. 9. Cartea are 617 p.

[20] Idem, p. 20.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 22, 21.

[24] Idem, p. 23.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 24.

[27] Idem, p. 28.

[28] Idem, p. 29.

[29] Paula Diaconescu, Limba și stilul lui Constantin Negruzzi, în Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea, vol. 2, Ed. pentru literatură, București, 1969, p. 42.

[30] Idem, p. 43.

[31] Idem, p. 44.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 49.

[34] Idem, p. 53.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 60.

[37] Idem, p. 63.

[38] Idem, p. 68.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno