După Catalogul manuscriselor grecești din Biblioteca Națională a României, Părintele Ion Andrei Gh. Țârlescu revine pe TPA cu monografia lui Dimitrios Apostolidis, Marele Constantin, cel întocmai cu Apostolii.

Ea a fost editată în limba română sub titlul: Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare cel întocmai cu Apostolii, trad. din lb. gr. de Pr. Ion Andrei Țârlescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2013, 367 p.

monografie Sf. Constantin cel Mare

E o traducere din neogreacă, la care, cu multă deschidere, mi-a cerut să scriu prefața.

Am scris prefața cu bucurie…și ea a devenit parte componentă din cartea mea în lucru, Atenție teologică, p. 16-19.

De fapt acesta e textul cărții care conține sintagma pe care am transformat-o în titlu.

Textul e următorul:

Apologia evlaviei. Sau despre cum teologia științifică

nu trebuie să își uite fundamentul duhovnicesc

Am citit cartea domnului avocat Dimitrios Apostolidis cu atenție. Cu atenție teologică și cu inimă bucuroasă. Pentru că mă bucură faptul de a participa, în mod activ, ca cititor și om al credinței, la o apologie a evlaviei.

Căci prefer să citesc o carte cu un scop foarte bine precizat și scrisă din perspectiva unui om evlavios, jignit în adâncul său de diverse poziții discreditative, care vrea să restabilească adevărul, decât un studiu științific, documentat din punctul de vedere al surselor, dar care exhibă o poziție relaxată și relativistă față de persoana sau tema luată în discuție, care e în dezacord cu Tradiția și viața Bisericii.

Și concluzia citirii cărții a fost aceea că autorul și-a atins scopul.

L-a făcut explicit pe Sfântul Constantin cel Mare pentru contemporanii noștri și, în același timp, ni l-a apropiat ca exemplu de asumare a credinței.

Însă modul cum a prezentat diverse falduri ale vieții și ale lucrării Sfântului Constantin dar și cum și-a combătut oponenții mai mult sau mai puțin angajați într-o cunoaștere profundă a realităților secolului al IV-lea, a atras atenția asupra necesității unui demers teologic genuin.

Lucru pe care, teologii profesioniști îl tratează adesea în mod superficial.

Sau preferă să pună semnul egal între orice studiu teologic științific și experiența Bisericii.

Sau își asumă experiența Bisericii la mod declarativ dar în studiile și căutările lor teologice ajung la concluzii total diferite de Tradiția și experiența Bisericii.

Și mă refer aici la faptul de a ne întoarce la studiile teologice asumate ca mod de viață. Ca expresie a vieții noastre duhovnicești și teologice.

Pentru că mai înainte de a scrie teologie trebuie să fim oameni ai credinței, care ne trăim credința ca pe propriul nostru drum spre viața sfântă cu Dumnezeu.

Iar cercetările noastre teologice trebuie să aibă fundament duhovnicesc, fundament experiențial, să aibă la bază o trăire directă a slavei lui Dumnezeu în Biserica Sa și o înțelegere intimă, interioară a Tradiției ei, pentru că suntem mădulare vii ale Bisericii.

De aceea autorul și-a atins scopul și a gândit teologic: pentru că l-a văzut pe Sfântul Constantin, prin toată cercetarea sa științifică, așa cum îl vede și Biserica: ca pe unul întocmai cu Apostolii Domnului.

Pentru că cercetarea științifică în domeniul teologic, dacă e onestă și se scufundă în viața Bisericii, dacă e o cercetare interioară vieții bisericești nu ajunge decât la identificarea cu conștiința Bisericii.

Dacă ajungi la alte concluzii decât Biserica în materie de dogme, canoane, raportare la Sfinții Bisericii și la diverse momente fundamentale ale istoriei ei e semn că nu gândești ca un fiu al ei ci ca un străin.

De aceea marii teologi ai Bisericii au o gândire holistă în timp și spațiu, care integrează și sintetizează toate aspectele constitutive ale Bisericii, iar un demers teologic genuin este unul care le calcă pe urme.

E un demers teologic care nu se pierde în detalii, care nu decontextualizează viața unui Sfânt anume, care privește viața și teologia lui din interiorul lor și în amănunțime și nu survolând, din avion, realitățile istorice.

Însă autorul și-a atins scopul în comparație cu așteptările sale.

Și așteptările sale au fost acelea de a dezbate anumite probleme punctuale din viața Sfântului Constantin, asupra cărora există opinii diverse, din punctul de vedere al unui apologet și nu al unui teolog.

Și când spun că în această carte a fost apologet și nu teolog, mă refer la faptul că a oferit propriul răspuns la probleme ridicate de tot felul de cercetători, a mers de la evenimente spre interiorul persoanei Sfântului Constantin și nu din interiorul lui spre în afară, așa cum eu, din punct de vedere strict teologic, aș fi procedat.

Nu m-ar fi interesat criticile, nu m-ar fi interesat dilemele altora, nici conjecturile lor ci aș fi dezbătut, la modul minuțios, scrierile Sfântului Constantin și faptele lui, pentru a mă pronunța asupra veridicității convertirii sale.

Însă autorul nostru, pe un ton polemic distins, analizează convertirea Sfântului Constantin, modul cum acesta se îmbogățește teologic, la nivel de discurs, datorită dezbaterilor teologice ante și post sinodale, date istorice diverse care vorbesc despre caracterul său, și pe care discreditatorii săi le pun pe seama unui calcul politic rece și distant.

Și astfel ajunge la a sublinia realitatea istorică constrângătoare, la faptul că Sfântul Constantin cel Mare e primul împărat creștin care scoate Biserica din catacombe la lumină și care schimbă ireversibil fața istoriei umanității. Că nimeni de la Sfinții Apostoli nu a mai avut ca el un impact eclesiologic mondial și că el a fost luminat de Dumnezeu să inițieze dezbaterile teologice de anvergură ecumenică în Biserică.

Pentru că Primul Sinod Ecumenic nu a fost altceva decât o expresie a conștiinței plenare a Bisericii la nivel mondial. Iar Biserica e responsabilă și activă în ecumenicitatea ei, în extinderea ei planetară, asupra vieții și a teologiei ei, dacă se lasă condusă de Dumnezeu, în mod plenar, prin sinoade care să strângă întreaga Biserică la un loc.

Conștiința unității este conștiința fidelității față de Tradiția Bisericii. Biserica înaintează și se consolidează în istorie numai dacă rămâne fundamentată în viața Prea Sfintei Treimi și este plină de slava Ei și se lasă condusă de El spre împlinirea ei eshatologică și a cosmosului în integralitatea sa.

Fără această perspectivă organică, în care Biserica este una și rămâne să fie una, pentru că e Biserica Dumnezeului treimic, nici discursul teologic nu se ghetoizează sau nu se extremizează și nici înțelegerea evenimentelor trecutului nu se  rescrie în totală independență față de Tradiția Bisericii.

De aceea privesc cu mult respect demersul apologetic al cărții de față și îi mulțumesc autorului pentru efortul său restaurator, care nu intra în fișa meseriei de avocat, pentru că autorul mi-a vorbit despre același Constantin cel Mare, pe care și eu îl cunosc.

Semn că am citit aceleași surse și că ne-am raportat din perspectivă tradițională la viața Sfântului Constantin și nu în mod minimalizator și arogant, și nici distant și autosuficient.

Deopotrivă îi mulțumesc părintelui traducător, care mi-a făcut cinstea neașteptată de a prefața ediția românească de față, atâta timp cât această carte este prefațată de un patriarh, de un arhiepiscop și de un teolog.

Did you like this? Share it: