Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică în lunea Prea Sfintei Treimi [24 iunie 2013]

Iubiții mei,

după cum s-au iscat discuții și anul trecut la acest mare praznic al Bisericii, tradiția românească indică în calendar, în lunea Rusaliilor, praznicul Prea Sfintei Treimi deși, în Penticostar, Sinaxarul lunii Rusaliilor e dedicat Sfântului Duh, Unul din Treime, Cel care este deocinstire și deoființă cu Tatăl și cu Fiul [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 343].

Nu știu când s-a produs această mutare de la Sfântul Duh spre întreaga cinstire a Treimii în lunea Rusaliilor în tradiția ortodoxă românească dar înțeleg foarte bine de ce e nevoie de acest accent teologic.

Pentru că maximalizarea persoanei și a lucrării Sfântului Duh sau considerarea Sfântului Duh ca singurul dăruitor al harului descentrează teologia ortodoxă din solul ei trinitar.

Pentru că toate Tainele și slujbele Bisericii se fac în numele Prea Sfintei Treimi și întru harul Treimii iar praznicul Sfântului Duh (accentuez acest lucru pentru a treia oară în această ultimă perioadă) nu înseamnă o individualizare a Sfântului Duh, ca singurul fundament al Bisericii, ci harul pogoară în Biserică de la Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh, pentru că harul Treimii e fundamentul Bisericii.

De aceea, cred că în spațiul nostru românesc s-a gândit praznicul de astăzi ca praznicul Treimii, pentru ca toți să înțeleagă că Biserica e fundamentată trinitar și nu doar pnevmatologic.

Pentru că atât maximalismul hristologic cât și cel pnevmatologic e la fel de păgubos, pentru că transformă raportarea la Treime în raportare ba la Hristos, ba la Sfântul Duh iar harul dumnezeiesc, dacă nu mai e văzut ca harul Dumnezeului treimic, începe să fie considerat o putere/ o forță care individualizează dar nu-i mai adună pe oameni în comuniune și nu îi mai leagă de Tradiția și istoria Bisericii.

Însă praznicul pogorârii Sfântului Duh ne spune tocmai contrariul: că harul Treimii îi unește și îi face comunionali pe cei diferiți.

adevărata personalizare/ adevărata viața duhovnicească nu înseamnă extremizare, nu înseamnă fundamentalism, nu înseamnă individualizare ipocrită ci ea este un factor de coeziune și de comuniune.

Însă omul duhovnicesc îi unește pe mulți nu doar pentru că în el coboară mult har și pentru că el e un Sfânt ci, în primul rând, pentru că el unește prin credința și mărturia lui pe credincioșii de azi cu cei de ieri și de mâine ai Bisericii.

Adică omul duhovnicesc este și trebuie să fie, mai întâi de toate, un teolog.

Dacă omul duhovnicesc nu e un teolog, un mare teolog, în mod nefast el creează enclave.

Enclave de oameni mai mult sau mai puțin bine intenționați dar care fac notă discordantă cu majoritatea.

Și mie nu îmi plac Părinții duhovnicești care formează curente extremiste în Biserică.

Tocmai de aceea nu am zis nimic la adormirea Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu.

Pentru că, Prea Cuvioșia sa, a născut/ a încurajat și a lăsat în urmă o mare masă de extremiști, de oameni care vor doar trei-patru lucruri (canonizarea membrilor unui partid politic, neacceptarea actelor biometrice, ieșirea României din UE, Biserica să nu aibă relații cu eterodocșii) dar nu i-a dus la teologia grea, înaltă, care cere sfințenie.

Tot respectul pentru anii săi de temniță, tot respectul pentru munca depusă în viața sa…numai că fără teologie viața duhovnicească devine multă râvnă fanatică.

Adică ucenicii săi și ai altora devin altceva decât „simpli ortodocși”, ies tușant în evidență…dar nu cu dezbateri teologice de amploare, nu cu muncă de traducere scripturală și patristică, nu cu o viață mistică covârșitoare…ci cu o agendă curioasă…deși, în parte, o poți înțelege…pentru că nu toți avem studii prea multe și nici nu poți cere marea cu sarea de la fiecare.

Am dat exemplul acesta, recent și aflat în ochii tuturor, pentru ca să spun, în fapt, care e diferența dintre Biserica în unitatea ei diversă și enclavele, de multe feluri, care parazitează unitatea eclesială.

Și mă întorc la maximalismul teologic, care distruge perspectiva trinitară asupra cultului și a vieții ortodoxe…

Cred că mulți dintre dumneavoastră sunt la curent/ au văzut scrieri și traduceri teologice în care, în toată cartea găsim numai despre Sfântul Duh sau numai despre Hristos, mai deloc despre Tatăl și foarte puține cărți și studii pun în prim-plan Treimea.

Pentru că un Hristos rupt de Treime sau Duhul Sfânt rupt de Treime nu mai sunt Hristos și Duhul Sfânt al Bisericii ci o teologie non-eclesială.

De aceea, alegerea aceasta profundă a Bisericii noastre românești, de a cinsti astăzi pe Prea Sfânta Treime, este salvatoare pentru noi.

Pentru că ne dă să înțelegem, cu adevărat, cine este izvorul harului dar și cine e temelia/ fundamentul Bisericii.

Pentru că nu doar Sfântul Duh, nu doar Fiul și nu doar Tatăl sunt fundamentul Bisericii ci Treimea e fundamentul Bisericii, pentru că harul e al Treimii.

Și de aceea nu e de ajuns doar un Sfânt, dor doi, doar o mie pentru a preciza credința și viața și mărturia Bisericii, ci toți Sfinții sunt prețioși pentru a creiona o perspectivă teologică amplă asupra teologiei și vieții Bisericii.

De aceea, eu pledez pentru o sinteză teologică a tuturor Sfinților Bisericii, pentru o perspectivă largă asupra Tradiției și a vieții Bisericii, pentru ca să înțelegem, de la mulții Sfinți ai lui Dumnezeu, ce a revelat Dumnezeu Bisericii și ce cere El de la Biserica Lui.

Oprirea doar la Sfinții care ne plac nu are de-a face cu mintea Bisericii.

Faptul de a ne ocupa de dogme dar nu și de canoane, faptul de a ne ocupa de cult dar nu și de teologie, faptul de a ne ocupa de asceză dar să nu avem căutări mistice nu au de-a face cu viața ortodoxului.

Exclusivismul nu e ortodox.

Bădărănia în relațiile cu alții, pe care îi placi sau nu îi placi, nu e ortodoxă.

Să faci pe un altul, cu forța, să creadă ce crezi și tu…sau să ceri de la alții să îți fie asemenea, pentru ca să discuți cu ei…nu au de-a face cu amprenta vieții ortodoxe.

Icoana Cincizecimii și istoria Bisericii ne spun că viața ortodoxă e paradoxală, ea e o sinteză paradoxală, ea înglobează foarte multe accente care par disparate sau fără încrengătură la o vedere de suprafață.

Însă Biserica e formată din oameni diverși dar care, pe fiecare zi, încearcă să iasă din perspectiva lor subiectivistă spre o perspectivă comunională, de adâncime, în care să înglobeze experiență cât mai diversă și din cât mai multe secole.

Pentru că noi, cei de azi, suntem chemați nu doar să înglobăm 2.000 de ani de creștinism dar și 5000 și ceva de ani de istorie ante-creștină, în care Dumnezeu S-a revelat în multe feluri și în multe perioade istorice.

Noi, fiecare dintre noi (că de aceea, pe fiecare zi, suntem chemați să cinstim alți și alți Sfinți ai Lui), trebuie să înmagazinăm și să sintetizăm, adică să facem una cu noi, o imensitate de date personale și istorice, care nu ne mai lasă să avem doar…două-trei idei, două-trei probleme.

Pentru că nu suntem chemați doar să citim niște cărți…ci să înțelegem, să ne problematizăm pe tema lor, să le facem să fie una cu conținutul gândirii și al vieții noastre, adică să facem întreaga istorie conținutul propriei noastre conștiințe.

Și dacă ne interesează și ne dor multe…avem și multe lucruri despre care să vorbim dar și pe care să le cercetăm.

Însă întreaga mea pledoarie pentru sinteză teologică personală are de-a face cu perspectiva trinitară a Bisericii.

Numai dacă Biserica e a Treimii și pe noi ne interesează multe lucruri în același timp.

Dacă ne rugăm doar la Duhul sau la Hristos, dacă ne interesează doar relația cu Maica Domnului sau cu un Sfânt anume, pentru că, într-o anume zi, ne-a ajutat într-un fel…nu avem perspectiva paradoxală și sintetică a relației cu Dumnezeul treimic, Care nu e doar Unul fără să fie în trei persoane, iar cele trei persoane nu sunt trei dumnezei ci un Dumnezeu în trei persoane.

Mai pe scurt: dacă eliminăm paradoxul din viața noastră, dacă eliminăm antinomia, dacă eliminăm taina, dacă nu trăim, deopotrivă, viața cu Dumnezeu și cu oamenii prin slava Lui, nu putem fi nici teologi, nici duhovnicești, nici niște creștin-ortodocși autentici, pentru că ne asumăm parțial viața Bisericii și credem că am asumat tot ori ne rupem de lume, considerăm societatea un haos și Biserica se închide, în această ipostază, într-o catacombă fără relevanță pentru marele public.

Din păcate, la momentul de față, atât în România cât și în Grecia și în Serbia și în Rusia și în America și în alte state sau regiuni ortodoxe se dezbat doar unele probleme ale Bisericii și nu toate…iar discutarea problemelor spinoase e făcută în așa fel încât nu părem că suntem din secolul al 21-lea…

Că vrem sau că nu vrem noi mondializarea, secularizarea, destructurarea familiei și a persoanei, rediscutarea fundamentelor teologice ale Bisericii sunt de neînlăturat.

Lobbyul pentru repăgânizarea lumii se face cu bani grei și cu enorm de mulți oameni…iar Biserica Ortodoxă, de aici și de pretutindeni, nu trebuie nici să se vaiete, nici să se panicheze, nici să dea bir cu fugiții ci să sape mai adânc în propria ei teologie și viață cu Dumnezeu pentru a da răspunsuri pertinente la situația de facto.

Pentru că nimeni nu va plânge de milă Bisericii în viitorul apropiat…dacă teologii și oamenii Bisericii nu vor spune ce trebuie spus și, mai întâi de toate, dacă nu vor face ce trebuie făcut.

Însă, ca să spui…trebuie mai întâi să faci.

Ca să spui…trebuie să studiezi, să traduci, să te nevoiești enorm…și nu să compilezi surse!

Cred că e timpul oamenilor de vocație în Biserică.

Cred că e timpul oamenilor care își lasă confortul la o parte.

Cred că e timpul unei comuniuni nu din gură cu oamenii prezentului și ai trecutului ci pe baza unei cunoașteri și a unei experiențe care sunt prietene cu Tradiția Bisericii.

Îmi pare rău însă că în loc de prietenii de conștiință, de vocații, de mari răspunderi pentru viața Bisericii ne încurcăm în partizanate mici, în afaceri retrograde, în lucruri de duzină.

La Cincizecime, acolo, de unde a început izvorul harului, Biserica era una în rugăciune, una în dragoste, una în așteptare.

În așteptarea faptului ca Dumnezeu să aibă primul…și ultimul cuvânt de spus.

De aceea azi, preamărind pe Dumnezeul nostru treimic, preamărim pe Cel ce a făcut, susține și conduce toate spre Împărăția Lui.

Preamărim pe Dumnezeul iubirii negrăite, pe Stăpânul și Mântuitorul nostru, pe Domnul și Judecătorul tuturor.

Pentru că toate au fost făcute de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și noi ne bucurăm să-L preaslăvim pe Cel ce e începutul și împlinirea a tot ceea ce El a creat.

Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru, să ne dea tuturor să iubim unitatea Bisericii și să lucrăm pentru adâncirea și reliefarea teologiei Bisericii în viața lumii.

Pentru că teologia Bisericii e adevărata înțelepciune a umanității și cea care ne sfințește pe noi toți, făcându-ne fiii Împărăției Sale.

Căci a lui Dumnezeu este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

O monografie despre Sfântul Constantin cel Mare

Next

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [12]

2 Comments

  1. Olga Marinescu

    Nici Hristos nu a scris cărţi.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și nici măcar n-a avut computer, ca dumneavoastră…

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén