Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

***

Iar cineva [poate] spune [și astfel]: acolo, când a vorbit despre Duhul Sfânt, astfel a zis că El [Fiul] Îl va trimite [pe Duhul Sfânt] încât să nu nege că Îl va trimite [și] Tatăl; și în alt loc astfel [a zis că Îl va trimite] Tatăl, încât să nu nege că El Însuși Îl va trimite.

Aici spune limpede adevărul, [că] „nu este al Meu a da”; și continuând astfel, a zis că acestea au fost pregătite de către Tatăl Său.

Dar aceasta este despre care mai înainte am arătat că a fost spusă [și trebuie înțeleasă] după chipul robului: [adică] pentru ca să înțelegem „nu este al Meu a da” ca și când s-ar fi zis: nu este în puterea omului a da aceasta.

Pentru ca prin aceea [per illud] să fie înțeles că a da aceasta [se poate doar prin puterea], prin care [Hristos, ca] Dumnezeu, este egal Tatălui.

„Nu este al Meu a da”, a zis, adică: nu cu putere umană dau aceasta, ci „celor cărora le este pregătit de către Tatăl Meu” (Mat. 20, 23).

Dar acum tu înțelege [așa]: fiindcă dacă „toate câte are Tatăl, ale Mele sunt” (In. 16, 15), și aceasta[1] așadar este a Mea și pe [toate] acestea le-am pregătit [împreună] cu Tatăl.

26. Acum și aceasta întreb [și anume]: în ce sens s-a zis: „Dacă cineva nu aude cuvintele Mele, nu Eu îl voi judeca pe el” (In. 12, 47)?

Probabil deci că a zis aici aceasta, „nu Eu îl voi judeca pe el”, în același fel ca acolo [unde a zis]: „Nu este al Meu a da”.

Dar ce urmează aici? „Căci nu am venit”, zice, „ca să judec lumea, ci să fac lumea mântuită [ut salvum faciam mundum]” (In. 12, 47).

După care adaugă și zice: „Pe cel ce pe Mine Mă disprețuiește și nu primește cuvintele Mele, are cine să îl judece” (In. 12, 48).

Aici deci înțelegem [că Îl arată] pe Tatăl [ca Judecător]. Pentru ca [apoi] să adauge și să zică: „Cuvântul pe care l-am rostit, acela îl va judeca pe el în ziua de pe urmă [novissimo die]” (In. 12, 48).

Ce [înseamnă] acum așadar, că nici Fiul nu îl va judeca – căci a zis: „nu Eu îl voi judeca pe el” –, nici Tatăl, ci cuvântul pe care l-a rostit Fiul?

Dar mai bine ascultă cele ce urmează mai departe: „Fiindcă Eu”, zice, „nu am grăit de la Mine, ci Tatăl, Care M-a trimis pe Mine, Acela Mi-a dat Mie poruncă ce să zic și ce să vorbesc. Și știu că porunca Lui este viața veșnică. Ceea ce deci vorbesc Eu, așa cum Mi-a spus Mie Tatăl, astfel vorbesc” (In. 12, 49-50).

Dacă deci nu judecă Fiul, ci cuvântul pe care l-a spus Fiul, așadar, altfel spus, cuvântul judecă, [cel] pe care l-a rostit Fiul, pentru că nu de la Sine a vorbit Fiul, ci Tatăl Care L-a trimis pe El I-a dat poruncă Lui ce să zică și ce să vorbească.

[Prin urmare], cu siguranță [că] Tatăl judecă, al Căruia este cuvântul pe care l-a rostit Fiul.

Și, de asemenea, Cuvântul Tatălui Însuși [judecă și Care] este chiar Fiul Însuși [Ipsum Verbum Patris idem Ipse est Filius].

Deci nu alta este porunca Tatălui și altul Cuvântul Tatălui. Căci Acesta L-a numit și Cuvânt și Poruncă.

Așadar, să vedem că nu întâmplător [a fost] ceea ce a zis „Eu nu am grăit de la Mine”.

Aceasta a vrut a se înțelege: Eu nu de la Mine M-am născut[2].

Dacă deci Cuvântul Tatălui vorbește, pe Sine Însuși Se vorbește [Se Ipsum loquitur], pentru că El este Cuvântul Tatălui.

Și deci spune adesea Mi-a dat Mie Tatăl, ceea ce vrea a se înțelege că pe El L-a născut Tatăl [Eum genuerit Pater].

Nu ca și cum [Tatăl I-ar fi dat Fiului] altceva, care deja exista și [Fiul] nu ar fi avut. Ci El [Tatăl] I-a dat [Fiului] ca să aibă și L-a născut ca să fie[3].

Nu la fel cu creatura, ci ca Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare și înainte de asumarea creaturii [a umanității], Unul-născut prin Care toate s-au făcut, El altfel este și altfel are: dar aceasta este El, și anume este ceea ce are.

Despre care spune cu claritate în acel loc – dacă poate cineva să fie capabil să înțeleagă [acel lucru] – unde zice: „După cum are Tatăl viață în El Însuși, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în El Însuși” (In. 5, 26)[4].

Nu I-a dat așadar [ca unei creaturi] ceva ce exista și [nici] viață pe care nu o avea, [ci I-a dat] ca să aibă viață în El Însuși: ca, în același timp, El Care Însuși este[5], să fie Viață [cum Eo Ipso quod est,Vita sit][6].

Aceasta este deci „I-a dat și Fiului să aibă viață în El Însuși”: [pentru că] L-a născut pe Fiul ca să fie viață neschimbată, care este viața veșnică.

Din moment ce Cuvântul lui Dumnezeu este, așadar, Fiul lui Dumnezeu, și Fiul lui Dumnezeu este „Dumnezeu adevărat și Viața veșnică”, după cum spune Ioan în Epistola sa (I In. 5, 20), trebuie să cunoaștem altceva[7] aici, unde Domnul zice: „Cuvântul pe care l-am rostit, acela îl va judeca pe el în ziua de pe urmă” (In. 12, 48) și [unde] zice că este Cuvântul Însuși, Cuvântul Tatălui și Porunca Tatălui și Însăși [Porunca] este Viața veșnică?

[Căci a zis:] „Știu că porunca Lui este viața veșnică” (In. 12, 50).

27. Care este, așadar, sensul în care vom înțelege: Nu Eu îl voi judeca, ci cuvântul pe care l-am rostit îl va judeca?

Ceea ce pare [aici], din cele ce urmează, spus astfel ca și cum ar fi zis: Eu nu voi judeca, ci cuvântul Tatălui va judeca. [Iar] Cuvântul Tatălui este Însuși Fiul lui Dumnezeu.

Este de înțeles în mod sec: Nu Eu voi judeca, dar Eu voi judeca?

[Și] în ce fel poate fi acest lucru adevărat, decât astfel: Cu certitudine Eu nu voi judeca din [prin] putere omenească [ex potestate humana], pentru că sunt Fiul omului, dar Eu voi judeca din [prin] puterea Cuvântului [ex potestate Verbi], deoarece sunt Fiul lui Dumnezeu.

Dacă altfel se văd incompatibile și în contradicție [cuvintele]: Nu Eu voi judeca, dar Eu voi judeca, ce să zicem acolo unde spune: Învățătura Mea nu este a Mea?

În ce fel [este] a Mea și în ce fel nu [este] a Mea?

Căci nu a zis: Această învățătură nu este a Mea. Ci: Învățătura Mea nu este a Mea.

Ceea ce a spus [că este] a Sa, de asemenea a spus că nu [este] a Sa.

În ce fel poate fi aceasta adevărată? Doar dacă a vrut să spună că este a Sa după una [într-un sens] și nu este a Sa după alta [în alt sens].

[Căci] după chipul lui Dumnezeu, [învățătura este] a Sa, [iar] după chipul robului nu este a Sa.

Deci când zice: „Nu este a Mea, ci a Aceluia care M-a trimis pe Mine” (In. 7, 16), ne face să ne întoarcem [recurrere] la Cuvântul Însuși.

Așadar învățătura Tatălui este Cuvântul Tatălui, Care este Fiul Unic [Unicus Filius] [al Tatălui].

Ce dorește [să spună] despre Sine și prin aceasta: „Cine crede în Mine, nu crede în Mine” (In. 12, 44)?

În ce fel [crede] în El și în ce fel nu [crede]  în El?

Cum se poate înțelege despre Sine ceva atât de contradictoriu și de neîmpăcat [contrarium Sibique adversum], [căci] a zis: „Cine crede în Mine, nu crede în Mine, ci în Cel Care M-a trimis pe Mine”.

Doar astfel înțelegi: Cel care crede în Mine nu crede în ceea ce vede – ca să nu fie nădejdea noastră în creaturăci în Cel care a primit/ a asumat creatura [umanitatea], în care [fiind îmbrăcat] El apărea în ochii oamenilor.

Pentru ca, la El privind/ contemplându-L [ca fiind] egalul Tatălui, să-și curățească inimile prin credință.

Și de aceea, îndreaptă atenția credincioșilor la Tatăl și zice „[Cel care crede în Mine] nu crede în Mine, ci în Cel Care M-a trimis pe Mine”.

[Prin aceasta] nu a dorit, desigur, să Se despartă pe Sine de Tatăl, adică de Cel Care L-a trimis pe El.

Ci [a spus aceasta] ca să credem astfel în El, în felul în care [credem] în Tatăl, Căruia Îi este egal [Cui est aequalis].

Ceea ce deschis/ explicit spune în altă parte: „Credeți în Dumnezeu și credeți în Mine” (In. 14, 1).

Adică: după cum credeți în Dumnezeu, așa [să credeți] și în Mine.

Pentru că Eu și Tatăl [suntem] un Dumnezeu [Ego et Pater unus Deus].


[1] A ști vremea sfârșitului.

[2] Fiul Își are existența de la Tatăl, din veșnicie.

[3] Acestea trebuie înțelese în mod absolut, pentru că Fiul are plinătatea existenței dumnezeiești de la Tatăl. El nu doar are viață, ci este Viața veșnică și nu doar că I S-a dat ceva, ci prin El s-a făcut lumea și a Lui este, pe care a și mântuit-o prin jertfa Sa.

Cum a subliniat mai sus Sfântul Augustin, toate câte are Tatăl, are și Fiul asemenea.

Am putea spune că Sfânta Treime este Dăruire, este Iubire în care egoism, ierarhie și diferențe nu există.

Există atribute personale, specifice fiecărei persoane a Sfintei Treimi (nenăscut, născut și purces), dar care nu generează diferențe de statut/ de ființă, Ele având aceea fire dumnezeiască și aceeași viață și putere. Ceea ce este un paradox greu de înțeles pentru noi, atâta timp cât în ordinea creaturală nu este cu putință așa ceva, pentru că specificitatea personală dă naștere la diferențe de grad. Acest lucru nu se petrece însă în firea dumnezeiască, veșnică și necreată, ceea ce este mai presus de puterea de concepere și de rațiunea noastră omenească.

[4] Este ceea ce are: pentru că are viața veșnică și, în același timp, El Însuși este Viața veșnică.

[5] Ieș. 3, 14: „Eu sunt Cel ce sunt”.

[6] Să fie Viață veșnică, să fie Viața tuturor. Ediția latină menționează într-o notă de subsol că, în codici mai vechi, exista această completare: Vita aeterna sit.

[7] Decât ceea ce se spune mai sus.

Did you like this? Share it: