Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 25 iunie 2013

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [58]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

*

Domnul e Păstorul nostru [22, 1] și El ne duce „întru locul ierbii [is topon hlois]” și la „apa odihnei [idatos anapafseos]” [22, 2], ambele sintagme, bineînțeles, trebuind să fie înțelese mistic.

El ne întoarce sufletele [22, 3] de la rău, pentru că Dumnezeu este cu noi [22, 4]. Dar toiagul [i ravdos] și nuiaua/ varga [i bactiria] Lui, adică mustrările Lui, sunt cele care ne aduc mângâierea duhovnicească [22, 4]. Și dacă în LXX, ordinea e cea prezentată anterior: toiagul și apoi nuiaua/ varga, adică pedeapsa mai mare și apoi cea mai mică, în VUL ordinea e inversă: virga [nuiaua] și apoi baculus [toiagul] [22, 4].

Domnul pregătește masă pentru noi, unge în ulei capul nostru și cu potirul Său ne adapă [22, 5]. Pentru că aici se vorbea profetic despre Tainele Bisericii.

În 22, 5 avem singura prezență în LXX a lui cratiston, un adjectiv la superlativ. Și cratiston [cel mai bun] e superlativul lui agaton [bun]. De unde avem textul: „și potirul/ paharul Tău adăpând ca cel mai bun [to potirion Su metiscon os cratiston]”.

În Biblia de la 1688, adjectivul luat în discuție s-a înțeles ca fiind cratistos, –isti, –on, adică cu derivație de la cratis [tare], de unde a rezultat textul: „și păharul Tău îmbătând ca un prea tare”. Pe aceeași variantă de traducere merg și ed. BOR 1988 [ca un puternic] și 2001 [de parc’ar fi prea tare].

Domnul e Cel ce plinește pământul [23, 1]. Adică Cel care îl va transfigura. A Lui este lumea locuită [i icumeni][1] [23, 1] cât și toți cei care locuiesc în ea [23, 1]. Și Domnul a întemeiat pământul pe mări și l-a pregătit pe râuri [23, 2].

El este Mântuitorul nostru [23, 5; 24, 5]. Și Fiul lui Dumnezeu întrupat a intrat cu umanitatea Sa prin „porțile cele veșnice” [23, 7; 23, 9], la înălțarea Sa la cer, pentru că El este Împăratul slavei [o Vasilefs tis doxis] [23, 7; 23, 8; 23, 9; 23, 10**].

Domnul e puternic [23, 8]. E puternic în războaie [23, 8]. Și El este „Domnul Puterilor” [23, 10], al Puterilor cerești iar îndurările [ton ictirmon] Lui sunt din veac [24, 6]. Pentru că El este bun [hristos] [24, 8] și adevărul este al Lui [24, 10].

Domnul, pentru prima dată în Psalmi, la 24, 8 este Nomotetis, adică Dătător de lege. El este Legislator pentru „cei care păcătuiesc în cale” [24, 8], adică fiind mădulare raționale ale Bisericii.

A Domnului e făgăduința [tin diatichin] [24, 10; 24, 14] și ale Lui sunt mărturiile [ta martiria] [24, 10]. El împacă/ ispășește păcatele noastre [24, 11], la 24, 11 verbul fiind la viitor și indicând astfel un loc profetic.

Domnul ne scoate din laț/ capcană [paghidos] picioarele noastre [24, 15] și ne iartă păcatele [24, 18].

În Ps. 24, la 24, 5 și la 24, 21 se vorbește despre îndurarea/ suportarea lui Dumnezeu de către noi. Verbul luat în discuție este ipomeno și el poate fi tradus prin a rămâne, a sta în urmă sau prin a rămâne, a sta pe pământul cuiva, a rezista, a îndura, a răbda, a suporta, a suferi.

În Biblia de la 1688, la 24, 5 avem: „și pre Tine Te-am îngăduit toată ziua”. Cu sensul: „am suportat rigorile Tale, Doamne, asceza Ta toată ziua”.

La 24, 21 avem: „căce Te-am îngăduit pre Tine, Doamne”, sensul fiind același: de trăire a comuniunii cu Dumnezeu la parametri înalți.

În ed. BOR 1988 și 2001 se vorbește despre așteptarea lui Dumnezeu. În VUL avem verbul sustineo, de unde sensul de sprijinire/ de susținere a lui Dumnezeu.

Însă LXX vorbește despre îndurarea harică a lui Dumnezeu sau despre viața în har cu Dumnezeu, care presupune să suportăm toate cele ale vieții noastre după luminarea și voia lui Dumnezeu. Și astfel sensul verbului  ipomeno nu e unul negativ ci foarte pozitiv, pentru că el arată că rezistibilitatea noastră e rezistibilitate duhovnicească, e trăită duhovnicește și nu grosier.

Dumnezeu e Cel care ne răscumpără [24, 22].


[1] Prima apariție a cuvântului în LXX.

Din viața Sfântului Porfirie de Gaza

Sfantul Porfirie de Gaza

Al treilea dar de carte pe care l-am primit din partea Părintelui Ion Andrei Gh. Țârlescu e acesta:

Marcu Diaconul (secolul V), Viața Sfântului Porfirie, Episcopul de Gaza, cu texte culese și comparate după manuscrisele Athonensis 675 (secolul IV)/ Vatopedinus Athonensis 673 (secolul XI) și Vatopedinus Athonensis 682 (secolul XV), transliterare, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Ion Andrei Gh. Țârlescu, Ed. Andreas, București, 2013, 176 p.

Introducerea traducătorului nostru se află între p. 5-45 și din ea nu am înțeles în ce măsură a folosit cele 3 manuscrise cuprinse în titlul cărții (nu există nicio punctare, în traducerea textului, a paralelismelor dintre text și manuscrisele consultate), de ce nu a folosit un text critic și s-a raportat la manuscrise și, în definitiv, care e noutatea muncii sale în comparație cu textele critice ale Vieții Sfântului Porfirie.

Traducerea propriu-zisă se află între p. 46-161, împărțită pe capitole și fără vreo raportare editorială la vreun text sursă. Adică nu știm ce text a tradus, pentru că el nu este indicat.

Însă stilul traducerii ne arată că nu e vorba despre un text vechi, urmat întocmai ci despre o prelucrare modernă, care are amănuntele sale evidente.

La finalul cărții, între p. 162-167 se află o Cronologie, fără a se preciza de unde a fost preluată sau pe ce baze a fost compusă.

După o listă a Sfinților din Gaza (p. 168), Bibliografia cărții e între p. 169-172 și ea cuprinde o singură sursă în legătură cu Sfântul Porfirie: ed. lui I. Voulgarakis, Atena, 1976, a vieții Sfântului Porfirie de Gaza. Aceasta a fost, de fapt, ediția pe care a tradus-o?

*

În ceea ce privește Viața Sfântului Porfirie de Gaza, autorul ei, Diaconul Marcu, un intim al Sfântului Porfirie, a vrut ca ea să fie o scriere scurtă (cap. 88). Și el își începe descrierea cu amănuntul că vorbește din punctul de vedere al unui martor ocular al vieții Sfântului (cap. 3). Lucru care este evident în toată cartea.

Pentru că autorul Vieții Sfântului Porfirie dă amănunte concrete și de taină din viața Sfântului Porfirie, pe care nu le putea ști decât dacă trăia alături de el.

Sfântul Porfirie s-a născut în Tesalonic și era de neam bun (cap. 4). Merge în Egipt și acolo devine monah. S-a nevoit 5 ani într-o peșteră din părțile Iordanului. Când s-a îmbolnăvit grav de o boală a ficatului a rugat pe cineva să îl ducă la Ierusalim. Și aici, în ciuda bolii sale, era nelipsit de la slujbe (Ibidem).

Diaconul Marcu, biograful său, l-a întâlnit la Ierusalim, pe când era bolnav (cap. 5). Pe Marcu, Sfântul Porfirie l-a împuternicit să meargă la Tesalonic și să-i împartă averea alături de frații săi. Și Marcu s-a întors cu 3.000 de monede de aur, cu îmbrăcăminte și argintărie în urma împărțirii averii părintești a Sfântului Porfirie (cap. 6).

Însă când s-a întors, Marcu l-a găsit vindecat pe Sfânt. În urma unui extaz dumnezeiesc, a fost adus de Sfântul Tâlhar, răstignit împreună cu Domnul, la El și Domnul l-a vindecat de boală (cap. 7). E pentru prima oară când întâlnesc o minune la care a slujit și Sfântul Tâlhar, răstignit împreună cu Domnul.

În cap. 8, una dintre virtuțile pe care le enumeră Marcu e și aceea că Sfântul Porfirie avea harul de a analiza și de a înțelege și de a explica locurile grele ale Scripturii.

Și-a împărțit averea (cap. 9) iar PS Prailie l-a hirotonit preot și i-a încredințat să păzească Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul (cap. 10).

Locuitorii din Gaza nu mai au episcop…iar ÎPS Ioan al Cezareei, după 3 zile de post, primește descoperire de la Domnul că Sfântul Porfirie trebuie hirotonit episcop de Gaza (cap. 12).

Însă și Sfântul Porfirie are o vedenie, în timpul nopții, în care Domnul îi spune că îl va cununa cu o femeie smerită, adică cu episcopia din Gaza (cap. 13).

Cu toate acestea, cap. 16 prezintă hirotonia Sfântului Porfirie în episcop ca una făcută în forță.

Gaza era plină de idoli (cap. 17), la rugăciunea Sfântului Porfirie plouă abundent (cap. 20) și, în urma acestei minuni, 127 de păgâni se convertesc la credință (cap. 21).

O femeie naște în mod minunat, prin rugăciunile sale (cap. 30) și familia celei ce a născut se convertește (cap. 31). Marcu și Sfântul Porfirie se întâlnesc la Constantinopol cu Sfântul Ioan Gură de Aur (cap. 37) și el îi trimite la împărăteasă ca să vorbească despre distrugerea locașurilor idolatre din Gaza.

Sfântul Porfirie îl binecuvintează pe nou-născutul Teodosie, viitorul împărat al Constantinopolului și vorbește cu mama lui, cu împărăteasa Evdoxia (cap. 39-45). Împărăteasa îi dăruie bani Sfântului Porfirie pentru viitoarea Biserică episcopală din Gaza și îi promite ajutor (cap. 53).

La întoarcerea în Gaza, când Sfântul Porfirie s-a apropiat de coloana Afroditei, care era sculptată goală pe coloană și pe care păgânii o venerau (cap. 59)…„demonul cel ce locuia în statuie, imediat ce a văzut semnul cel groaznic [pentru el, al Sfintei Cruci], nemaisuportând să-l vadă, cu mult zgomot a ieșit din marmură, a dărâmat coloana și a spart-o în multe bucăți” (cap. 61).

În mod minunat, un copil de 7 ani profețește transformarea templului idolatru în viitoarea catedrală episcopală (cap. 66). Pentru ca să îi confirme Sfântului Porfirie că asta e voia Domnului, Domnul face ca acest copil să vorbească și în grecește, deși copilul nu știa limba greacă (cap. 68).

Se botează 300 de oameni datorită Sfântului Porfirie (cap. 74).

Iar Sfântul Profirie a adormit pe 26 februarie 420, după ce a fost episcop 24 de ani, 11 luni și 8 zile (cap. 103).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno