Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

*

Domnul e Păstorul nostru [22, 1] și El ne duce „întru locul ierbii [is topon hlois]” și la „apa odihnei [idatos anapafseos]” [22, 2], ambele sintagme, bineînțeles, trebuind să fie înțelese mistic.

El ne întoarce sufletele [22, 3] de la rău, pentru că Dumnezeu este cu noi [22, 4]. Dar toiagul [i ravdos] și nuiaua/ varga [i bactiria] Lui, adică mustrările Lui, sunt cele care ne aduc mângâierea duhovnicească [22, 4]. Și dacă în LXX, ordinea e cea prezentată anterior: toiagul și apoi nuiaua/ varga, adică pedeapsa mai mare și apoi cea mai mică, în VUL ordinea e inversă: virga [nuiaua] și apoi baculus [toiagul] [22, 4].

Domnul pregătește masă pentru noi, unge în ulei capul nostru și cu potirul Său ne adapă [22, 5]. Pentru că aici se vorbea profetic despre Tainele Bisericii.

În 22, 5 avem singura prezență în LXX a lui cratiston, un adjectiv la superlativ. Și cratiston [cel mai bun] e superlativul lui agaton [bun]. De unde avem textul: „și potirul/ paharul Tău adăpând ca cel mai bun [to potirion Su metiscon os cratiston]”.

În Biblia de la 1688, adjectivul luat în discuție s-a înțeles ca fiind cratistos, –isti, –on, adică cu derivație de la cratis [tare], de unde a rezultat textul: „și păharul Tău îmbătând ca un prea tare”. Pe aceeași variantă de traducere merg și ed. BOR 1988 [ca un puternic] și 2001 [de parc’ar fi prea tare].

Domnul e Cel ce plinește pământul [23, 1]. Adică Cel care îl va transfigura. A Lui este lumea locuită [i icumeni][1] [23, 1] cât și toți cei care locuiesc în ea [23, 1]. Și Domnul a întemeiat pământul pe mări și l-a pregătit pe râuri [23, 2].

El este Mântuitorul nostru [23, 5; 24, 5]. Și Fiul lui Dumnezeu întrupat a intrat cu umanitatea Sa prin „porțile cele veșnice” [23, 7; 23, 9], la înălțarea Sa la cer, pentru că El este Împăratul slavei [o Vasilefs tis doxis] [23, 7; 23, 8; 23, 9; 23, 10**].

Domnul e puternic [23, 8]. E puternic în războaie [23, 8]. Și El este „Domnul Puterilor” [23, 10], al Puterilor cerești iar îndurările [ton ictirmon] Lui sunt din veac [24, 6]. Pentru că El este bun [hristos] [24, 8] și adevărul este al Lui [24, 10].

Domnul, pentru prima dată în Psalmi, la 24, 8 este Nomotetis, adică Dătător de lege. El este Legislator pentru „cei care păcătuiesc în cale” [24, 8], adică fiind mădulare raționale ale Bisericii.

A Domnului e făgăduința [tin diatichin] [24, 10; 24, 14] și ale Lui sunt mărturiile [ta martiria] [24, 10]. El împacă/ ispășește păcatele noastre [24, 11], la 24, 11 verbul fiind la viitor și indicând astfel un loc profetic.

Domnul ne scoate din laț/ capcană [paghidos] picioarele noastre [24, 15] și ne iartă păcatele [24, 18].

În Ps. 24, la 24, 5 și la 24, 21 se vorbește despre îndurarea/ suportarea lui Dumnezeu de către noi. Verbul luat în discuție este ipomeno și el poate fi tradus prin a rămâne, a sta în urmă sau prin a rămâne, a sta pe pământul cuiva, a rezista, a îndura, a răbda, a suporta, a suferi.

În Biblia de la 1688, la 24, 5 avem: „și pre Tine Te-am îngăduit toată ziua”. Cu sensul: „am suportat rigorile Tale, Doamne, asceza Ta toată ziua”.

La 24, 21 avem: „căce Te-am îngăduit pre Tine, Doamne”, sensul fiind același: de trăire a comuniunii cu Dumnezeu la parametri înalți.

În ed. BOR 1988 și 2001 se vorbește despre așteptarea lui Dumnezeu. În VUL avem verbul sustineo, de unde sensul de sprijinire/ de susținere a lui Dumnezeu.

Însă LXX vorbește despre îndurarea harică a lui Dumnezeu sau despre viața în har cu Dumnezeu, care presupune să suportăm toate cele ale vieții noastre după luminarea și voia lui Dumnezeu. Și astfel sensul verbului  ipomeno nu e unul negativ ci foarte pozitiv, pentru că el arată că rezistibilitatea noastră e rezistibilitate duhovnicească, e trăită duhovnicește și nu grosier.

Dumnezeu e Cel care ne răscumpără [24, 22].


[1] Prima apariție a cuvântului în LXX.

Did you like this? Share it: