Dante, Divina Comedie [17]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

„spui că-mi rupse somnul o lucoare”/ p. 495.

„hlamida” lui Iisus (ibidem): îi urmează Coșbuc lui Eminescu, care în poemul Memento mori scria despre Împăratul în hlamidă de lumină? Sau e un termen luat direct din limba greacă?

Beatrice e înconjurată de „șapte nimfe-n jur făcându-i claustru/ în mâini cu-acele lămpi cari ard frumos/ și sigure de-orice-Aquilon și Austru”.

Și ea îi spune lui Dante:

„Puțin vei sta-n pădure-aici, și, scos,

în veci tu cetățean vei fi cu mine,

în Roma-n care e roman Cristos”/ Ibidem.

Și de asemenea: „când vei fi iar sus, să scrii ce vezi”/ p. 496.

„Vulturul lui Joi – Joe/ Jupiter.

„smultură”/ p. 497.

Dante o compară pe Beatrice îndurerată cu Preacurata Fecioară/ p. 499.

O blasfemie obișnuită la catolici…

Peste ceva vreme Bossuet va scrie în același stil

Aceeași Beatrice rostește și cuvintele: „Puțin și nu mă veți vedea – vorbi –/ și iar mă veți vedea, dragi surioare!”/ Ibidem.

Ceea ce e o parafrază a cuvintelor Mântuitorului. Adică…altă blasfemie.

„sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce”/ p. 503.

O numește pe Beatrice „glorie a ginții-umane”/ Ibidem.

Dante bea din Lete și Evnoe/ p. 503-504.

După care se simte „curat și gata să mă urc la stele”/ p. 504.

De la p. 509 începe Paradisul.

„În cerul cel mai plin de-a Lui lucoare/ eu fui!”/ p. 509.

După care Dante se roagă lui Apollo pentru a-i inspira poezia: „Apollo bune,/ puterii tale fă-m-atâta vas/ cît dragu-ți dafin spre-a-l primi mi-mpune /…/ Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată/ precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,/ pe Marsias, din haina cărnii-odată”/ p. 509-510.

Și după rugăciunea către Apollo, urmează și o rugăciune către Duhul Sfânt:

„Chiar numai umbra-mpărăției sfinte,

să-mi dai, tu, Sfinte Duh, atâta-ndemn

s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte

 *

venind, vedea-m-ai la iubitu-Ți lemn

să mă-ncununi, cu-acele foi de care

și-al meu subiect și Tu m-ai face demn.

 *

Din el culeg azi, Tat,-atât de-arare,

poeți ori Cezari triumfând cu ea

(umanei veri o culpă și-o-ntristare),

*

încât, serbare-n Delfi poate-avea

seninul Zeu de frunza sa penee,

că tot mai e vrun om care s-o vrea.

*

Foc mare-ncinde-adese și-o schinteie

și poate-n urma mea vrun glas mai tare

ruga-se-va, ca Cirra [Apollo] glas să deie” / p. 510.

E un amestec al păgânismului în creștinism, de care Dante nu se debarasează nici măcar acum, când începe să „descrie” Paradisul.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [97]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96.

***

Father Professor Stăniloae highlights thus the fact, that the sight is a presence of light in us, that it brings a divine knowledge the one which sees it and a profound communion with God[1].

With other words, Father Professor Dumitru Stăniloae assumes the theology of glory and considers it an unique personal event and savior.

The knowledge of light „is an eternal progress”[2], continues his Holiness, and the experiencing of the light gives us the understanding „of absolute unknowability of divine being”[3].

The experiencing of the light is an understanding through communion of the trinitarian God and the one who is full of light „becomes to himself and more full of mysteries, as a deified being, beyond nature, inspiring he himself a continuing self-amazement”[4].

The sight of light deifies us on measure what fills us of a theological experiential understanding  of the dogmas of faith.

The deification is the foundation of charismatic theology, of theology of sight, for that is, in the same time, an ontological reality, interior.  The light penetrates in us and it remains in us and it is the one which personalizes us continuous, because disinfests us of the irrationality of passions[5].

In OSAM III, 2, Father Professor develops the discussion about ecstasy, describing the ecstatic sight right the event, which occurs in the link full of love between man and God[6].

„God sends His energy in man”[7], says Father Professor Dumitru Stăniloae, and this divine energy, „once communicated to man…it turns towards God, and in this its return, it dresses the form of the affection of human subject, awakened by the divine energy”[8].

The sight takes place in the frame of personal relation between man and God and it provokes on man at a love and a greater communion with God.

The communion and the reciprocal love between man and God is the frame in which produces the event of ecstasy, for that the divine sight is „just the smiling irradiation of divine love”[9] in our being.

The evaluation of sight, on which makes it Father Professor Dumitru Stăniloae, is extreme of positive: „The light is simultaneously knowledge, and the light of knowledge is the fruit of love. But a light or a knowledge, which springs from love, which is not than an expression of the state of love, is, in the same time, life”[10].

Discussing about the role of mind during of ecstasy, Father Professor says, that the mind no longer sees, in this moment, on himself, but it works only through the divine work[11]. The sight is the moment when we live „the love with which God loves us and we love Him”[12].

Then we experience not an ephemeral love, bodily, possessive, but „an uncreated love, springing from the being of God”[13].

The central role of ecstasy in our life is shown by Father Professor Dumitru Stăniloae in that, that in the frame of sight of light, God gives us His work[14] for as to deify us.

The exist of mind from itself, which takes place in the frame of divine sight, is not ontological, he specifies, but is a union of the mind with the divine light[15], on which he sees it in himself but and beyond himself [16].

The sight of the divine light means „the supreme step of self-consciousness”[17] and the light of God „is spreading from soul in outside, on the face and on the body the one who has it inwards[18], deifying the entire being of its seer and luminating and on those who see him and maintain themselves at discussion with this.

The Saints Dionysius, Maximus, Gregory Palamas and Gregory of Nyssa appear in recurrent mode in the pages of the theology of glory of Father Professor Dumitru Stăniloae.

Is observed over all the personalist mode of the theology of glory, on which his Holiness has developed it and the heat of communion and of beingly confession, plenary, on which educes it his theology to the one who reads it.

Is observable therefore, that Father Professor  Dumitru Stăniloae speaks from within of the theology of glory and not from outside it. This does not put under the sign of question the mystical experiences but he explains them on measure what he assimilates them.

In the introduction and in the commentaries which accompany the translation of the symeonian Hymns, Father Professor returns at the theme of ecstatic knowledge as and personal communion, through love, of the man with God.

Speaking about the impossibility of transmission of proper experience through words[19], Father Professor prepares the ground for the presentation of our capital union with Christ, with the One who „has the supreme sense or the richness of all senses toward which tends the man”[20] and through Whom and into Whom „become and us the possessors of all senses, [ie] become gods after grace”[21].

Therefore he identifies right the central theme of the symeonian Hymns the light, which irradiates from the person of the risen Christ[22], saying that „the sight of the divine light does not depend…only of its spread through the body of Christ, but and of the voluntary opening for/ toward it of the human persons”[23].

The opening towards the light of Christ means ascesis and breaking of the crust of the proper egoism[24].


[1] Father Professor Ştefan Buchiu, commenting the apophatic knowledge at Father Stăniloae, wrote: „The divine infinite knowledge at which accedes the mind in ecstasy, give birth in the human subject at the sentiment of plenitude, of plenary joy, of an unending love”, acc. Rev. Doc. D. Th. Ştefan Buchiu, The Apophatic Knowledge in the Thinking of Father Stăniloae [Cunoaşterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae], Pub. Libra, Bucureşti, 2002, p. 194.

[2] OSAM, ed. 1992, p. 210-202.

[3] Idem, p. 202.

[4] Ibidem.

[5] Father Professor Dumitru Popescu said, into a critical evaluation of Olivier Clément, that „the theology, the spirituality and the eastern ascetica…[considers the passions] irrational beingly motions, which alters not only the existence, but and the human ontology”, acc. Rev. Prof. D.Th. Dumitru Popescu, Christ, Church, Society [Hristos, Biserică, Societate], Pub. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 131.

[6] OSAM, ed. 1992, p. 260.

[7] Idem, p. 261.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 280.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 281.

[12] Idem, p. 283.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 284.

[16] Idem, p. 285.

[17] Idem, p. 286.

[18] Idem, p. 289.

[19] Rev. Prof. D.Th. Dumitru Stăniloae, The Personal Relation with Christ in the Light of Divine Infinity, after Saint Symeon the New Theologian [Legătura personală cu Hristos în lumina infinităţii dumnezeieşti, după Sfântul Simeon Noul Teolog], in Orthodox Dogmatic Theology Studies [Studii de teologie dogmatică ortodoxă], op. cit, p. 310.

[20] Idem, p. 312.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 315.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

Predică la Sfinții Apostoli Petru și Pavel [29 iunie 2013]

Iubiții mei,

primul lucru la care mă gândesc atunci când aud cuvântul Apostol e propovăduire.

Adică teologie.

Pentru că predica este o unealtă a teologiei…sau transformarea textului brut/ greu/ dificil/umbros în text plin de oralitate, de curgere spre mintea și inima omului, în mână întinsă omului…din fața ta.

Și când îi pomenim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel…ideea de propovăduire teologică atinge cote maxime, pentru că avem în persoanele lor doi teologi ai oralității convertitoare.

Sau ei erau simțiți de toți ca fiind purtători de har atunci când începeau să vorbească sau să scrie.

Când începeau să cuvinteze.

Să devină cuvinte vii pentru Biserica lui Dumnezeu.

Și cred că nu poți să te bucuri cu adevărat…în Biserica Lui…până nu-i auzi, pe vorbitorii de Dumnezeu contemporani ție, cum vestesc intimitatea lor cu Dumnezeu.

Am avut nevoie să aud oameni…oameni vii, plini de har…ca să înțeleg că predica e viață…că predica e ca bucuria cu Dumnezeu…că predica e din bucuria lui Dumnezeu și nu e un moralism nesfârșit sau o pedantă înșirare de cunoștințe teologice.

A fost nevoie să aud cuvintele…deopotrivă cu tăcerile lor…cu adâncul lor…pentru ca să Îl aud pe Dumnezeu vorbind prin oameni.

La polul opus,  inflația/ risipa/ enervarea de vorbe înseamnă lipsă de cuvinte pline de viață. Pline de har.

Pentru că nu auzi pe Cel prin care îți vorbește.

Căci propovăduirea nu e discurs ci lăsare în voia lui Dumnezeu.

Lăsarea noastră lui Dumnezeu ca El să ne lumineze.

Da, noi trebuie să ne pregătim teologic mereu, să fim oamenii ascezei și ai simțirilor și vederilor mistice.

Dar propovăduirea dumnezeiască e lăsarea în mâna lui Dumnezeu pentru ca El să ne facă gură pentru alții, să ne facă foc luminător pentru alții, să ne facă inițiatori ai schimbării duhovnicești.

Fără această scânteie…fără această vorbire la timp, vorbire dogoritoare, vorbire care te lasă paf…nu există schimbare adevărată în ființa ta.

Așa că, azi, când îi pomenim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pe toți Apostolii Domnului dimpreună cu ei și pe cei întocmai cu Apostolii Lui, îi pomenim pe cei care au surprins pentru Dumnezeu.

Care i-au dezarmat pe oameni pentru Dumnezeu…

Pentru că propovăduirea noastră nu e un sac cu mâncare pe care îl deșertăm, cu forța, în gura celui care ne ascultă ci o cutremurare…o simțire în noi a Celui care lucrează, vorbește, cheamă, îmbrățișează, zâmbește prin noi…

Propovăduirea noastră e o simțire a slavei Lui…a ceva care e în cuvintele și dincolo de cuvintele noastre…o amestecare a noastră cu slava Lui…prin care viața țâșnește în oameni.

Viața veșnică…și nu moliciunea păcatului.

Nu urâtul.

Nu desfigurarea umană.

Însă, punându-ne în față pe Petru și pe Pavel, Biserica ne pune în față pe doi convertiți…care au păcătuit mult și greu…dar care au vibrat și mai profund când au vorbit despre Cel pe care L-au prigonit…sau de Care S-au lepădat…

Pentru că iubirea, iubirea enormă a lui Dumnezeu față de cei care se pocăiesc…se vede în iertarea și în umplerea de har a noastră.

E ușor să tai capete!

E ușor să fii un zbir!

Când nu te doare…poți fi mare mitocan cu oameni sensibili și ușor de rănit…

Dar cine te crede că ești om profund, și mare, și un spirit fin dacă…nu ierți, dacă nu te smerești, dacă nu plângi, dacă nu cutremuri prin conștiința și frumusețea ta de suflet?

Și cine se poate schimba cu adevărat și deveni un propovăduitor al Domnului, decât cel care a fost ridicat din iadul cel mai de jos, chiar de Cel pe care L-a ignorat sau negat?

Da, schimbarea, schimbarea profundă…nu mai iubește extremele!

Extremele sunt pentru cei care confundă credința cu un spațiu al revanșei, cu fetișizarea unei idei sau a unei stări sau a unei persoane.

De aceea nu mai pot auzi limpede…normalitatea, nu mai pot să accepte că sunt în orbire, că sunt în afara clarității.

Însă Sfântul Petru a avut nevoie de lacrimi…ca să vadă cât a păcătuit…iar Sfântul Pavel a avut nevoie de orbire ca să vadă slava Celui mai presus de orice vedere.

Și când începi să vezi…când te decopertezi de toate înșelările, de toată orbirile păcatului…atunci vrei să Îl spui tuturor pe Cel ce dă viață și lumină lumii.

Pentru că viața duhovnicească este lumina lumii.

Este bucuria lumii.

E cântecul ei de înviere.

Iar noi, Biserica Lui, propovăduim învierea și viața ca realități ale vieții de acum și ale celei veșnice.

Da, mi-au trebuit ani întregi ca să nu mai pun semnul de egalitate între viața ca atare și viața reală, viața cu Dumnezeu.

Viața fără El e o toropeală continuă, o plictiseală nesfârșită.

Mă ghidam după valul lumii, după mode de doi lei, din care unii se îmbogățeau peste noapte, după ce spuneau unul sau altul la fel de orbi ca și mine.

Însă când am înțeles că dincolo de tot ce văd eu începe lumea reală…și că fundamentul acestei lumi e slava Lui…atunci viața Lui a țâșnit în mine…și mi s-a dus toată oboseală.

Toată inactivitatea dezolantă.

Și acum nu mai am timp la câte vreau să fac…la câte simt să fac…la câte pot să fac…împreună cu El…pentru că El, Dumnezeul nostru, nu dă harul cu țârâita, nu dă bucuria cu picătura ci cu oceanul…

Și azi, când stăm în fața Icoanei lor, a Sfinților Apostoli…trebuie să înțelegem că ei sunt oceanele pe care Dumnezeu le-a umplut…pentru că la fel vrea să ne facă și pe noi.

Nu e niciunul dintre noi mai lipsit de importanță decât Apostolii Lui, pentru că, dacă dorim slava Lui, El ne-o dă cu aceeași generozitate, cu aceeași mărinimie, cu toptanul.

Iar dacă nu dorim mai mult…înseamnă că nu L-am întâlnit

Încă nu L-am întâlnit…pe Cel ce ne privește din orice creație a Lui.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu, cei care sunt o propovăduire continuă prin ce sunt și fac…au mirosul lor, au înălțimea lor, au modul lor de-a fi pe care-l înțelegi din milioane de oameni.

Însă pe ei nu-i înțeleg mulțimi de oameni, așa, cum unii par să ne spună azi…

Când toată lumea începe să îl laude pe cineva…e semn de multă impostură la mijloc.

Pentru că, de obicei, în fața oamenilor Sfinți, mojicii sunt invidioși, sunt duhnoși, chiar și cei mărinimoși se codesc, nu au timp de cuvinte și de fapte bune…și nu sunt aclamații fără număr.

Da, Sfinții Apostoli astăzi pomeniți, nu au fost iubiți și nici înțeleși…în masă.

Pentru Sfinți e nevoie să fii Sfânt.

Trebuie să știi ce simți, trebuie să vezi ce simți, trebuie să înțelegi ce intuiești în Sfinți.

Dacă nu intuiești nimic…și intri în corul lăudătorilor care nu înțeleg nicio buche din măreția unui om…ești ca cel ce intră în grupul celor care dau bâte pe spinare unui nevinovat.

Da, iubiții mei, trebuie să știm cine suntem…și să nu presupunem că suntem alții!

Măreția lui Dumnezeu coboară în noi tocmai când ne decidem să recunoaștem cine suntem.

Și dacă în urma întâlnirii brutale cu noi înșine…ne decidem să fim ai lui Dumnezeu, după ce am trăit la întâmplare…atunci vom înțelege, în parte, în puținul nostru, imensa bucurie a Sfinților lui Apostoli, Care au fost întăriți în slujirea și propovăduirea lor de Prea Curata Treime. Amin!