Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

„spui că-mi rupse somnul o lucoare”/ p. 495.

„hlamida” lui Iisus (ibidem): îi urmează Coșbuc lui Eminescu, care în poemul Memento mori scria despre Împăratul în hlamidă de lumină? Sau e un termen luat direct din limba greacă?

Beatrice e înconjurată de „șapte nimfe-n jur făcându-i claustru/ în mâini cu-acele lămpi cari ard frumos/ și sigure de-orice-Aquilon și Austru”.

Și ea îi spune lui Dante:

„Puțin vei sta-n pădure-aici, și, scos,

în veci tu cetățean vei fi cu mine,

în Roma-n care e roman Cristos”/ Ibidem.

Și de asemenea: „când vei fi iar sus, să scrii ce vezi”/ p. 496.

„Vulturul lui Joi – Joe/ Jupiter.

„smultură”/ p. 497.

Dante o compară pe Beatrice îndurerată cu Preacurata Fecioară/ p. 499.

O blasfemie obișnuită la catolici…

Peste ceva vreme Bossuet va scrie în același stil

Aceeași Beatrice rostește și cuvintele: „Puțin și nu mă veți vedea – vorbi –/ și iar mă veți vedea, dragi surioare!”/ Ibidem.

Ceea ce e o parafrază a cuvintelor Mântuitorului. Adică…altă blasfemie.

„sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce”/ p. 503.

O numește pe Beatrice „glorie a ginții-umane”/ Ibidem.

Dante bea din Lete și Evnoe/ p. 503-504.

După care se simte „curat și gata să mă urc la stele”/ p. 504.

De la p. 509 începe Paradisul.

„În cerul cel mai plin de-a Lui lucoare/ eu fui!”/ p. 509.

După care Dante se roagă lui Apollo pentru a-i inspira poezia: „Apollo bune,/ puterii tale fă-m-atâta vas/ cît dragu-ți dafin spre-a-l primi mi-mpune /…/ Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată/ precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,/ pe Marsias, din haina cărnii-odată”/ p. 509-510.

Și după rugăciunea către Apollo, urmează și o rugăciune către Duhul Sfânt:

„Chiar numai umbra-mpărăției sfinte,

să-mi dai, tu, Sfinte Duh, atâta-ndemn

s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte

 *

venind, vedea-m-ai la iubitu-Ți lemn

să mă-ncununi, cu-acele foi de care

și-al meu subiect și Tu m-ai face demn.

 *

Din el culeg azi, Tat,-atât de-arare,

poeți ori Cezari triumfând cu ea

(umanei veri o culpă și-o-ntristare),

*

încât, serbare-n Delfi poate-avea

seninul Zeu de frunza sa penee,

că tot mai e vrun om care s-o vrea.

*

Foc mare-ncinde-adese și-o schinteie

și poate-n urma mea vrun glas mai tare

ruga-se-va, ca Cirra [Apollo] glas să deie” / p. 510.

E un amestec al păgânismului în creștinism, de care Dante nu se debarasează nici măcar acum, când începe să „descrie” Paradisul.

Did you like this? Share it: