Dante, Divina Comedie [17]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

„spui că-mi rupse somnul o lucoare”/ p. 495.

„hlamida” lui Iisus (ibidem): îi urmează Coșbuc lui Eminescu, care în poemul Memento mori scria despre Împăratul în hlamidă de lumină? Sau e un termen luat direct din limba greacă?

Beatrice e înconjurată de „șapte nimfe-n jur făcându-i claustru/ în mâini cu-acele lămpi cari ard frumos/ și sigure de-orice-Aquilon și Austru”.

Și ea îi spune lui Dante:

„Puțin vei sta-n pădure-aici, și, scos,

în veci tu cetățean vei fi cu mine,

în Roma-n care e roman Cristos”/ Ibidem.

Și de asemenea: „când vei fi iar sus, să scrii ce vezi”/ p. 496.

„Vulturul lui Joi – Joe/ Jupiter.

„smultură”/ p. 497.

Dante o compară pe Beatrice îndurerată cu Preacurata Fecioară/ p. 499.

O blasfemie obișnuită la catolici…

Peste ceva vreme Bossuet va scrie în același stil

Aceeași Beatrice rostește și cuvintele: „Puțin și nu mă veți vedea – vorbi –/ și iar mă veți vedea, dragi surioare!”/ Ibidem.

Ceea ce e o parafrază a cuvintelor Mântuitorului. Adică…altă blasfemie.

„sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce”/ p. 503.

O numește pe Beatrice „glorie a ginții-umane”/ Ibidem.

Dante bea din Lete și Evnoe/ p. 503-504.

După care se simte „curat și gata să mă urc la stele”/ p. 504.

De la p. 509 începe Paradisul.

„În cerul cel mai plin de-a Lui lucoare/ eu fui!”/ p. 509.

După care Dante se roagă lui Apollo pentru a-i inspira poezia: „Apollo bune,/ puterii tale fă-m-atâta vas/ cît dragu-ți dafin spre-a-l primi mi-mpune /…/ Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată/ precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,/ pe Marsias, din haina cărnii-odată”/ p. 509-510.

Și după rugăciunea către Apollo, urmează și o rugăciune către Duhul Sfânt:

„Chiar numai umbra-mpărăției sfinte,

să-mi dai, tu, Sfinte Duh, atâta-ndemn

s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte

 *

venind, vedea-m-ai la iubitu-Ți lemn

să mă-ncununi, cu-acele foi de care

și-al meu subiect și Tu m-ai face demn.

 *

Din el culeg azi, Tat,-atât de-arare,

poeți ori Cezari triumfând cu ea

(umanei veri o culpă și-o-ntristare),

*

încât, serbare-n Delfi poate-avea

seninul Zeu de frunza sa penee,

că tot mai e vrun om care s-o vrea.

*

Foc mare-ncinde-adese și-o schinteie

și poate-n urma mea vrun glas mai tare

ruga-se-va, ca Cirra [Apollo] glas să deie” / p. 510.

E un amestec al păgânismului în creștinism, de care Dante nu se debarasează nici măcar acum, când începe să „descrie” Paradisul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *