Predică la Duminica tuturor Sfinților [2013]

Iubiții mei,

dacă duminica Cincizecimii ne-a reamintit faptul că fundamentul Bisericii e dumnezeiesc, adică Biserica e creația Prea Sfintei Treimi și nu a oamenilor și că nu oamenii o conduc ci ei sunt luminați și învățați de Dumnezeu ce să facă în și cu Biserica Lui, în duminica de azi ni se subliniază faptul că Biserica nu e formată din persoane trase la xerox ci din oameni foarte diferiți, pentru că și Sfinții Bisericii sunt foarte personali în viața și în modul lor de a vedea relația lui Dumnezeu cu oamenii.

De aceea, Biserica nu poate fi înființată și desființată după cheremul oamenilor, pentru că ea are un punct de plecare, Cincizecimea, dar nu și un punct de desființare a ei…și chiar dacă, pentru o anumită vreme, oameni păcătoși și delăsători au un cuvânt greu de spus în Biserică…Biserica, prin Sfinții ei și prin cei care se tem de Dumnezeu în diverse secole, se întoarce, iar și iar, la normalitatea ascultării de Dumnezeu.

Așa că, o bună cunoaștere a istoriei Bisericii ne relevă faptul că Biserica e trasă înainte de marii Sfinți ai lui Dumnezeu, care, chiar dacă nu au ocupat întotdeauna poziții centrale în Biserică, au reprezentat glasul teologic și vertical al lui Dumnezeu în Biserica Sa.

Mai pe scurt: Biserica nu stă în mofturile și în orgoliile noastre…ci în slava Treimii.

Iar dacă noi relativizăm sfințenia și măreția transfiguratoare a lui Dumnezeu în Biserica Sa, nesfințindu-ne viața și trăind ca păgânii, ca indiferenții…nu înseamnă că Biserica nu e ceea ce este…ci că noi suntem un fiasco asumat în cadrul Bisericii.

Pentru că Biserica nu e formată doar din diletanți, din oameni care vor să trăiască lejer pe seama Bisericii ci, în primul rând, din Sfinți.

Din Sfinți cunoscuți și necunoscuți…

Tocmai de aceea și duminica aceasta, a tuturor Sfinților, în care toți sunt văzuți împreună…pentru că toți Sfinții Lui sunt în Împărăția Lui.

Noi, în Biserică, îi cinstim doar pe unii dintre Sfinții lui Dumnezeu și despre ei știm mai multe sau mai puține amănunte.

În comparație cu ce au făcut și au scris Sfinții…până la noi au ajuns mult prea puține lucruri.

De aceea când vorbim despre teologia unuia sau a altuia dintre marii și cunoscuții Sfinți ai Bisericii trebuie să avem conștiința că ea a ajuns…incompletă până la noi.

Că ceea ce înseamnă pentru noi teologia Sfântului Grigorie Palama sau a Sfântului Isaac Sirul, spre exemplu, e doar o parte…din ce au scris, au gândit, s-au problematizat aceștia.

Sfânta Scriptură este, mai înainte de toate, un fragment din marea realitate a revelării lui Dumnezeu și a relațiilor Sale cu oamenii.

Iar viața Bisericii, cu marile ei revărsări de har dar și cu căderile ei, nu e cuprinsă în nicio carte în mod deplin, pentru că nicio carte nu o poate cuprinde.

Însă în Scriptura pe care o citim, în cărțile de slujbă și în viețile Sfinților, în toate oceanele de teologie și de experiență ale Dumnezeieștii Tradiții a Bisericii contemplăm voia lui Dumnezeu cu oamenii, prezența Lui continuă în lume și în viața noastră, adică contemplăm, în oglinzi personalizate, în Sfinții Lui, pe Marele și Întreitul Soare al întregii existențe, pe Dumnezeul treimic.

Și aici se vede marea înțelepciune dumnezeiască a acestei duminici: că niciun Sfânt nu e trecut cu vederea…dar Sfinții sunt de multe feluri.

De la Sfinții Protopărinți ai neamului omenesc, Sfinții Părinți Adam și Eva, și până la întruparea Domnului, avem Sfinți Profeți, deopotrivă bărbați și femei, de o mare diversitate caracterologică.

Nu mai vorbesc despre diversitatea de temperament, etnică, de pregătirea profesională și culturală a membrilor Bisericii, care, de la Apostoli și până la Mucenici, de la Pustnici și până la Teologi, de la Monahi și până la Mărturisitori, sunt niște exemplarități tulburătoare.

Dar tocmai pentru că sunt unici și diferiți Sfinții lui Dumnezeu și-au găsit în Dumnezeu și în Biserica Lui punctul de convergență cu toți cei renăscuți prin har, pentru că Dumnezeul, Care ne personalizează pe fiecare în parte, tot El ne și unește, pe cei diverși, într-o unitate plurală, personalizată, în care fiecare suntem altcineva dar toți, la unison, suntem mădularele mistice ale lui Hristos Dumnezeu.

Și în viețile lor, și în scrierile lor, și în minunile lor se observă un continuum.

Se observă o legătură dumnezeiască.

Iar fiecare dintre noi, care ne decidem pentru viața cu Dumnezeu, trebuie să intuim cum trebuie să ne apropiem de Sfinții Lui și să ne legăm în același continuum, în același fir neîntrerupt al sfințeniei.

Pentru că Dumnezeu nu inventează o sfințenie pentru fiecare secol, adică nu ne dă o altă revelație și un alt mod de a fi pentru fiecare secol, ci trebuie să înglobăm revelația Lui și modul Lui de a lucra cu Sfinții Săi timp de aproape 8 milenii.

Se adaugă noi și noi informații, noi și noi detalii despre viața cu Dumnezeu iar noi trebuie să fim cei care întrupăm Tradiția vie a Bisericii.

Însă unirea noastră interioară cu Sfinții trebuie să fie una reală și nu imaginară!

Pentru că observăm ce jalnică e viața celor care își închipuie că sunt sfinți, că sunt perfecți, că nu au urmă de întuneric în ei, când întunericul e modul lor de-a fi.

Însă Sfinții nu sunt toți perfecți, nu sunt toți fără pată…ci sunt pe diverse trepte de sfințenie și de înțelegere a voii lui Dumnezeu.

Și tocmai pentru acest lucru sfințenia e o pajiște cu milioane de flori, fiecare floare fiind unică, cu parfumul și frumusețea ei.

Pentru că în toți Sfinții Lui a lucrat și lucrează slava lui Dumnezeu, pentru că ei s-au deschis lui Dumnezeu…dar nu toți sunt la fel în sinea lor, pentru că El nu cere o sfințenie standard de la noi.

Extremiștii noștri din Biserică însă, care nu știu cât de delicată și de frumoasă și de simplă e relația cu Dumnezeu, cer sfințenii standard.

Cer ca toți să fim la fel.

Să avem toți aceeași viață…cu ei.

Dacă sunt monahi…toți monahii trebuie să semene cu ei…iar dacă sunt mireni…toți mirenii trebuie să semene cu extremiștii noștri, cu neliniștiții și neîmpăcații noștri cu Dumnezeu și cu realitatea Bisericii.

Însă Sfinții lui Dumnezeu sunt foarte, foarte, foarte diverși…și nu seamănă niciunul cu altul.

Unul nu a avut copii, pe când altul a avut 12.

Unul a trăit în Mănăstire, pe când altul a trăit în copac sau în peșteră.

Unul a fost nebun pentru Hristos, pe când altul, cu două minute înainte de mucenicie, îi martirizase pe alții și era păgân.

Unul a fost foarte erudit, pe când altul nu știa să citească.

Unul a fost împărat iar altul a fost sărac lipit pământului…însă nu postura socială i-a adus în Împărăția lui Dumnezeu ci viața lor și prezența în ei a slavei lui Dumnezeu.

Și dacă contemplăm duhovnicește teologia acestei zile, zboară din noi ideea puerilă a uniformizării vieții Bisericii.

Nu, Dumnezeu nu iubește fundamentalismul care ne dorește copii fade, surogate de personalitate!

El, Dumnezeu, este sursa și modelul nostru de viață…dar pe măsura înțelegerii și a acceptării noastre libere.

Nu poți fi „ca Sfinții” pentru că „ți se cere” ci pentru că înțelegi la ce ești chemat de Dumnezeu și te construiești împreună cu Dumnezeu.

Și dacă în literatură, în știință, în tehnologie, în artă, nu poți să naști genii prin lege, pentru că vrea statul sau vreo instituție anume, cu atât mai mult în Biserică nu se nasc Sfinți, și teologi, și creștini autentici pentru că vrea Sfântul Sinod, vrea episcopul tău sau duhovnicul tău, adică alții în locul tău, ci pentru că vrea Dumnezeu și tu înțelegi asta și consimți acestui demers partenerial cu Dumnezeu, în care El te conduce, te curățește, te luminează, te împodobește cu slava Lui, te îndumnezeiește.

De aceea trebuie să cinstim ce vrea și ce face Dumnezeu cu oamenii.

Adică să nu ne luptăm fără sens cu cei pe care El îi luminează, El îi ajută, El îi conduce să slujească, să scrie, să lucreze, să vorbească întru slava Lui…ci să îi ajutăm cu toată conștiința noastră.

Pentru că, fără sau cu vrerea noastră, că ne place sau că nu ne place nouă, oamenii Lui vor purta Biserica mai departe, vor arăta cine sunt reperele Bisericii și care e calea de urmat.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu îi cunoaște pe Sfinții Lui!

Îi cunoaște și pe cei din veșnicie cât și pe cei din istorie.

Și dacă vrem să îi ajutăm pe Sfinții Lui…să nu ne gândim prea mult ci să trecem la fapte!

Iar faptele făcute pentru Sfinți nu sunt, în primul rând, cererile extremiste de canonizare sau însăilările predicatoriale de duzină ci studiile serioase despre Sfinți, despre opera și viața lor.

A pleda pentru Sfinți înseamnă a oferi o mai profundă cunoaștere a lor.

Adică a munci asiduu pentru a reliefa viața și teologia Sfinților.

Și când muncești asiduu la pregătirea unei conferințe nu o mai faci într-o noapte…ci în 6 luni, într-un an…în doi ani…

Și când scrii la o carte fundamentală…te nevoiești mult…și nu doar compilezi texte.

Căci dacă am ajuns la extremism și la platitudini în Biserică, la compilări sterile și plictiseală, am ajuns tocmai pentru că am considerat că teologia e un fel de agricultură după ureche.

Însă teologia e o asceză după voia lui Dumnezeu.

E multă muncă și multă luminare dumnezeiască la un loc…după cum e și viața de evlavie a oricărui creștin.

Așa că, astăzi, după cum spune Sinaxarul Penticostarului, îi prăznuim pe toți cei sfințiți de Dumnezeu, de la Puterile cerești și până la Maica Domnului, cea mai Sfântă dintre Sfinții lui Dumnezeu [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 373].

Pentru că slava lui Dumnezeu e cea care i-a inundat și îi inundă interior pe Sfinții Lui și El ne trage la înălțimea Sa cea veșnică.

Și fie ca și noi să fim ridicați de harul Treimii la veșnica comuniune cu Sine, cu Dumnezeul nostru treimic, cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh Dumnezeu, împreună cu toți Sfinții Lui și cu toate Puterile cerești, pentru că aceasta e comuniunea pe care Biserica o învață și o dezvoltă acum în noi. Amin!

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [98]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97.

***

The absolute positivity of sight in our life is seen and from the distinction on which our author makes it between the one which only theorizes and the one which experiences it at proper: „No the theoretician theologian sees the divine light and unites in love whit Christ, but the ghostual man or the Saint, which was purified of passions, who has left the egoism and opens with the will toward the love of God and of fellowmen”[1].

Through this Father Professor shows, that the ascesis is the integrant part from theology and that the ascesis, the cleaning of passions is the road toward sight, toward the mystical experiences, mysterious, divine.

The sight of Christ’s glory is, in the same time, knowledge and an endless invitation of deepening in knowledge, in the knowledge as personal relation with God: „In union with Christ, the man has the perspective of an eternal advancement in the divine light and in his spiritual enrichment.

For the light what is communicated to him from Christ is the irradiation of God’s infinite being, which is unbounded. The man, as hypostasis of the human being, increases in its knowledge through the energies potential contained in it.

But when he unites with Christ comes from Him and the works or the energies of God’s being, which is infinite. He feeds thus from all the divine content, from the infinity itself, from all what is created and uncreated”[2].

The ecstatic sight is an anticipation of the Kingdom of God, where, „united with Him, we will be filled with all of light and all the universe will be in the Kingdom of Heavens a Kingdom of light, a Kingdom of light spread between the persons of the Holy Trinity and from Her between the human persons united with Christ”[3].

The divine darkness, repeats Father Professor, is the too much light which comes from God’s being[4]. At Saint Symeon the New Theologian does not exist „the obscure nights” of John of the Cross[5], but only the joy of „the size of divine light”[6], which overwhelmed on this.

His commentaries at Hymns show how much he was familiarized with the flame of theology of Saint Symeon. Over all Father Professor Dumitru Stăniloae gives righteousness of Saint Symeon, enthuses of his words and sees in them an accurate interpretation of our faith.

In n. 239 at the Hymn 18, as to give a single example of correct evocation and enthusiastic of symeonian theology, Father Professor Dumitru Stăniloae wrote: „Into a time, when in Occident appeared the beginnings of Scholastica, which  will pretend to define rational on God, in Orient was affirmed, through Symeon, in accentuated mode, the union of knowledge with the conscience of the mystery of God and, in general, of reality. It is the testimony of a spiritual maturity[7].

And the theological maturity of Symeon, on which observed it Father Professor Dumitru Stăniloae, consists just in that, that he does not attempt at the mystery of God’s life and of living relation with Him, but he presents it right the target and the fulfillment of the entire humanity.

The sight of God is the foundation of salvation and of true joy, for that the eternal life is a continuous deepening in the sight and the understanding of the divine light.

*

In conclusion, we observed how our great theologian has appropriated, with much fidelity, the scriptural ecstatic terminology and on that of the Fathers, and he spoke in the perimeter of sources, without as to try to contradict them, but showing himself as one who has learned from them.

The theology of glory at Father Professor Dumitru Stăniloae is personalist and communional, for that the sight means the knowledge and the love of God, through our cleaning of passions and through the wish of Him with all our being.

The centrality of Christ in our life means our filling of light, which flows from His person and the sight is the preamble of eternal life, where all will be one in the light of glory of the Most Holy Trinity.


[1] Rev. Prof. D.Th. Dumitru Stăniloae, The Personal Relation with Christ in the Light of Divine Infinity, after Saint Symeon the New Theologian [Legătura personală cu Hristos în lumina infinităţii dumnezeieşti, după Sfântul Simeon Noul Teolog], in Orthodox Dogmatic Theology Studies [Studii de teologie dogmatică ortodoxă], op. cit, p. 315.

[2] Idem, p. 316.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 317.

[5] Hymns, the edition Stăniloae, n. 117, p. 366.

[6] Idem, n. 144, p. 375.

[7] Idem, n. 239, p. 413.