Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 30 iunie 2013

Portretul lui Dimitrie Cantemir

Portretul lui Dimitrie Cantemir

În timpul colocviului, susţinut în sala de consiliu a Institutului de istorie și teorie literară „G. Călinescu”, al Academiei Române, Acad. Eugen Simion ne-a atras atenția că pe perete se află a doua copie a portretului lui Dimitrie Cantemir, al cărei original se află la Istanbul.

Adică imaginea supra.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian [99]

Here, parts 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98.

***

3. 2. The Mystical Theology and its Receptation by the Orthodox Professor Vladimir Lossky

In the introductive study at romanian edition of archiknown book of Professor Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie Mystique de l’Eglise d’Orient, Father Professor Vasile Răducă notes the fact, that Vladimir Lossky has demonstrated through this book, „that Theology cannot be separated of Mystica. The theology is the rational representation of mystical experience, of the intimate living of the truth and of the divine mystery”[1].

Appeared in 1944, this little mystical orthodox dogmatic wanted to restore the truth, how that the theology, in the measure in which „makes the showing of the divine mystery, so the data of Revelation, is a mystical theology[2].

Professor Vladimir Lossky observes very correct, that the Church, naming its Theologians the triad of the Saints John the Theologian, Gregory of Nazianzus and Symeon the New Theologian, showed that cannot do theology without mystica[3] and that the mystica is „the peak of all theology…[or] the theology through excellency[4].

Therefore, the scope of theology is the deification[5], which does not mean the stopping at a certain stage of knowledge, but the continuous advancement towards God, towards the One who „is beyond of [all] what exists”[6].

Emphasizing the role of mystical experience, our theologian shows, that Saint Dionysius the Areopagite has presented the ascension towards sight as on a road made through the cleansing of passions[7].

Putting the equal sign between apophatism and mystical experience[8], Professor Lossky speaks about a personal experiencing of God, Which is not living as an object[9].

But our author, we believe, is situated outside of the truth of experience as such, then when conceives the mystical sight right a union with God, which does not mean and His knowledge in the same time[10].

As we have seen anterior, the union with the light, the sight of light, means of fact the filling of divine knowledge, of mystical theology.

Evaluating the reality of ecstasy at Saint Dionysius, he says that this divine experience presupposes „an exit from the being as such”[11] and that Dionysius, in comparison with Plotinus, has a kindred theology with the scriptural[12].

The theological cataphatism of the names of God speaks us about His energies, which descends to us[13] but „they do not approach us to His inaccessible being ”[14].

„The conscience of the inability of to touch on God”[15], says Professor Vladimir Lossky, evaluating a fragment from the Stromata of Saint Clement of Alexandria, would not be an appanage of our mind, if we would not be comforted by grace[16].

The conscience of the uncognoscibility of being of God means a real meeting, he says, with „the personal God of Revelation”[17].

But the uncognoscibility of divine being does not temper the fervent seeking of believers to see God, of to see His glory. The sight of His glory means the abyssal conscientization of the uncognoscibility of His being, but and of the infinity of knowledge, on which presupposes it the sight of divine light.


[1] Rev.Vasile Răducă, Introductive study, in TMBR, p. 25.

[2] TMBR, p. 35.

[3] Idem, p. 37.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 54.

[7] Idem, p. 56.

[8] Idem, p. 57.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem. He says, literal: „God no longer appears as object [in ecstasy], whereas is no longer the word about knowledge, but of union”.

[11] Idem, p. 60.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 62.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 63.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

Emil Botta: masca de histrion [2]

Poemele lui Emil Botta par un delir, cel mai adesea.

El însuși le face să aibă această configurație, a unui discurs irațional, greu inteligibil.

Discursul său poetic capătă astfel dimensiuni ireale, aproape fantastice.

Ca și cum ar fi rostit de un om cuprins de friguri sau de un muribund care rostogolește sentințe părut fără sens, când regândește viața.

Dezideratul reevaluării literaturii vechi și a creației populare într-o formulă poetică modernă se întâlnește la Botta cu încercarea de reproducere în versuri a unui flux interior inexprimabil în enunțuri logice.

Poetul e un Macbeth[1] fără crime, dar care este bântuit de regrete, flagelat de dureri și nostalgii, urmărit de viziuni funebre.

Dincolo însă de acest aspect fantastic-delirant al poeziei sale, Botta își construiește cu multă raționalitate versurile.

La temelia versurilor sale e multă erudiție și tehnică poetică prechibzuită.

Experiența de viață devine un monolog fals-incoerent sau semi-coerent și un dialog cu marea poezie și artă.

El vrea să fie român în teatrul lumii, amestecând experiențe proprii cu mari melancolii (cum spunea V. Voiculescu într-o poezie) din alte epoci literare, poetice îndeosebi.

În versurile sale se insinuează mai mereu o farsă care e întotdeauna dramatică.

Pare, de asemenea, că joacă multe roluri sau că are o personalitate multiplă. Dar toate sunt travestiuri ale aceleiași personalități, care costumează până și elementele universului pentru a fi apte să joace un rol și să întrețină un dialog.

Este aici, de fapt, un reflex al poeziei eminesciene, care, la rândul ei, conserva o veche mentalitate bizantină și românesc-medievală.

Primul volum, Întunecatul April, apare în 1937.

Titlul e aproape un oximoron, pentru că aprilie ar trebui să fie o lună a luminii, a miezului primăverii.

De fapt, întunecatul April este   pentru poet luna în care, după cum va spune mai târziu (iar ediția consultată menționează ca motto) a văzut Ielele: „eram în real, în concret și totuși eram într-un domeniu al fanteziei”[2].

A rupt granița dintre concret și ireal sau ceea ce pare ireal în existență, creând fantasticul poeziei.

E o lumină întunecată pentru că această poezie e un complex de lumini și umbre ale spiritului și ale conștiinței.

Se refugiază „în cortul pădurii” urmărit de Întunecatul April înlănțuit și cu „un cuțit în mâini să mi-l înfigă în coaste” (Ordin).

Poezia de debut a lui Botta respiră un aer care va fi în atmosfera etapelor finale ale creației lui Nichita Stănescu.

Se poate spune că unul pleacă de la tristețea la care celălalt va ajunge:

Ia-mă la tine în trib,
îi strig ca din gură de șarpe,
dă-mi simbrie amară, amară,
fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib. /…/

Și Întunecatul April se face mai subjugator, mai tiranic,
acum mă va lua în primire năstrușnicul alai,
acum îmi va săgeta cu o floare umărul
și-mi va porunci laconic: stai.

Acest anotimp marchează intrarea într-o maturitate dureroasă a poetului, care i-realizează existența.

Al doilea poem al volumului, Remember, ne determină să ne gândim și la posibilitatea ca acest anotimp să se fi instaurat și din cauza unei iubiri destrămate, fie pentru că ea a plecat, fie pentru că a murit (mai degrabă).

Al treilea poem, Domnul Amărăciune, ne aduce deja în atenție literatura veche pentru că mottoul ales de Botta este din Dimitrie Cantemir: „și steaua se numește Amărăciune”.

Este „steaua rară” de care se simte vegheat, o stea eminesciană.

De altfel, chiar în poemul anterior, reitera apropierea glacială din Luceafărul: „Să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,/ dacă dragostea mea ca un frig o să te sece” (Remember).

Moartea va constitui obsesia fundamentală din lirica sa.

Emil Botta este printre puținii poeți care o contemplă în cele mai terifiante amănunte ale consecințelor sale.

Iubirea și frumusețea stau sub spectrul ei, și de aceea April este întunecat.

Viața este ca o frunză care se clatină între lumină și întuneric.

Realitatea  morții umbrește toate aspectele vieții și o face să pară inconsistentă, ireală.

Sau, altfel spus, moarte dizolvă substanța concretă a vieții.

O face să pară somnambulică. Sau eterică.

Cum spuneam, aici Botta se întâlnește cu Bolintineanu, în această observare cutremurată a firului morții împletit în orice țesătură a vieții.

Paradoxal, tot ce există capătă astfel un aer fragil dar deopotrivă unic, iar dincolo de ceea ce este perisabil începe să se străvadă esența inefabilă a lucrurilor, dar mai ales a ființei umane.

Pentru că, urmărind poetic destrămarea făpturii, cu toate consecințele dezastruoase, observi că există ceva care nu se poate înlocui cu nimic și care nu poate nici să se șteargă.

Atmosfera poeziei Domnul Amărăciune este, de asemenea, mortuară: „Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata”.

Poetul se pregătește pentru o înmormântare misterioasă: coboară „la ora cinci /…/ în haine negre” și pleacă luând „pălăria, bastonul, masca, /…/ mănușile”.

Îl așteaptă în noapte „un echipaj” care „clopoțeii-și scutură și uite cum flutură argintiul penaj”.

Pentru că „Amărăciune m-a luat de mână și m-a condus peste o punte”.


[2] Emil Botta, Poezii, ed. cit., p. 10.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno