Poemele lui Emil Botta par un delir, cel mai adesea.
El însuși le face să aibă această configurație, a unui discurs irațional, greu inteligibil.
Discursul său poetic capătă astfel dimensiuni ireale, aproape fantastice.
Ca și cum ar fi rostit de un om cuprins de friguri sau de un muribund care rostogolește sentințe părut fără sens, când regândește viața.
Dezideratul reevaluării literaturii vechi și a creației populare într-o formulă poetică modernă se întâlnește la Botta cu încercarea de reproducere în versuri a unui flux interior inexprimabil în enunțuri logice.
Poetul e un Macbeth[1] fără crime, dar care este bântuit de regrete, flagelat de dureri și nostalgii, urmărit de viziuni funebre.
Dincolo însă de acest aspect fantastic-delirant al poeziei sale, Botta își construiește cu multă raționalitate versurile.
La temelia versurilor sale e multă erudiție și tehnică poetică prechibzuită.
Experiența de viață devine un monolog fals-incoerent sau semi-coerent și un dialog cu marea poezie și artă.
El vrea să fie român în teatrul lumii, amestecând experiențe proprii cu mari melancolii (cum spunea V. Voiculescu într-o poezie) din alte epoci literare, poetice îndeosebi.
În versurile sale se insinuează mai mereu o farsă care e întotdeauna dramatică.
Pare, de asemenea, că joacă multe roluri sau că are o personalitate multiplă. Dar toate sunt travestiuri ale aceleiași personalități, care costumează până și elementele universului pentru a fi apte să joace un rol și să întrețină un dialog.
Este aici, de fapt, un reflex al poeziei eminesciene, care, la rândul ei, conserva o veche mentalitate bizantină și românesc-medievală.
Primul volum, Întunecatul April, apare în 1937.
Titlul e aproape un oximoron, pentru că aprilie ar trebui să fie o lună a luminii, a miezului primăverii.
De fapt, întunecatul April este pentru poet luna în care, după cum va spune mai târziu (iar ediția consultată menționează ca motto) a văzut Ielele: „eram în real, în concret și totuși eram într-un domeniu al fanteziei”[2].
A rupt granița dintre concret și ireal sau ceea ce pare ireal în existență, creând fantasticul poeziei.
E o lumină întunecată pentru că această poezie e un complex de lumini și umbre ale spiritului și ale conștiinței.
Se refugiază „în cortul pădurii” urmărit de Întunecatul April înlănțuit și cu „un cuțit în mâini să mi-l înfigă în coaste” (Ordin).
Poezia de debut a lui Botta respiră un aer care va fi în atmosfera etapelor finale ale creației lui Nichita Stănescu.
Se poate spune că unul pleacă de la tristețea la care celălalt va ajunge:
Ia-mă la tine în trib,
îi strig ca din gură de șarpe,
dă-mi simbrie amară, amară,
fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib. /…/
Și Întunecatul April se face mai subjugator, mai tiranic,
acum mă va lua în primire năstrușnicul alai,
acum îmi va săgeta cu o floare umărul
și-mi va porunci laconic: stai.
Acest anotimp marchează intrarea într-o maturitate dureroasă a poetului, care i-realizează existența.
Al doilea poem al volumului, Remember, ne determină să ne gândim și la posibilitatea ca acest anotimp să se fi instaurat și din cauza unei iubiri destrămate, fie pentru că ea a plecat, fie pentru că a murit (mai degrabă).
Al treilea poem, Domnul Amărăciune, ne aduce deja în atenție literatura veche pentru că mottoul ales de Botta este din Dimitrie Cantemir: „și steaua se numește Amărăciune”.
Este „steaua rară” de care se simte vegheat, o stea eminesciană.
De altfel, chiar în poemul anterior, reitera apropierea glacială din Luceafărul: „Să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,/ dacă dragostea mea ca un frig o să te sece” (Remember).
Moartea va constitui obsesia fundamentală din lirica sa.
Emil Botta este printre puținii poeți care o contemplă în cele mai terifiante amănunte ale consecințelor sale.
Iubirea și frumusețea stau sub spectrul ei, și de aceea April este întunecat.
Viața este ca o frunză care se clatină între lumină și întuneric.
Realitatea morții umbrește toate aspectele vieții și o face să pară inconsistentă, ireală.
Sau, altfel spus, moarte dizolvă substanța concretă a vieții.
O face să pară somnambulică. Sau eterică.
Cum spuneam, aici Botta se întâlnește cu Bolintineanu, în această observare cutremurată a firului morții împletit în orice țesătură a vieții.
Paradoxal, tot ce există capătă astfel un aer fragil dar deopotrivă unic, iar dincolo de ceea ce este perisabil începe să se străvadă esența inefabilă a lucrurilor, dar mai ales a ființei umane.
Pentru că, urmărind poetic destrămarea făpturii, cu toate consecințele dezastruoase, observi că există ceva care nu se poate înlocui cu nimic și care nu poate nici să se șteargă.
Atmosfera poeziei Domnul Amărăciune este, de asemenea, mortuară: „Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata”.
Poetul se pregătește pentru o înmormântare misterioasă: coboară „la ora cinci /…/ în haine negre” și pleacă luând „pălăria, bastonul, masca, /…/ mănușile”.
Îl așteaptă în noapte „un echipaj” care „clopoțeii-și scutură și uite cum flutură argintiul penaj”.
Pentru că „Amărăciune m-a luat de mână și m-a condus peste o punte”.
[2] Emil Botta, Poezii, ed. cit., p. 10.