Istoria începe de oriunde o privești (vol. 3)

Istoria incepe de oriunde o privesti (vol. 3)

Pagina sursă

[item image]

 

Read Online
(7.6 M)PDF
(220.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(492.2 K)Full Text
(3.9 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Cuprins

1. Componența divanului lui Vasile Lupu (2) | 2. Semnătura regelui Carol I (2) | 3. Despre viața Arhimandritului Eufrosin Poteca (2-5) | 4. O ciocnire între două trenuri (5) | 5. Hașdeu și boierii (5-6) |  6. Umorul la 1900 (6-9) | 7.  Raziile polițienești (9-10) | 8. Teatrele de varietăți din țară (10-11) | 9. Teologul îl trage la rost pe filosof (11-14) | 10. Aspecte neglijabile (14-15) | 11. Opera poetică a lui Antioh Dimitrievici Cantemir (15) | 12. Dacă Google Reader nu va mai fi (16)

13. Caracterul românesc (16-17) § 14. Trei lucruri despre Biserică (17) § 15. Hașdeu despre Talmud  (17-20) § 16. Serviciile pendinte la 1938 (20-21) § 17. Cum ajunge Hașdeu spiritist și ce spune despre spiritism (21-23) § 18. Fizionomia  picturilor lui Picasso (23-28) § 19. Ediții traduse (28-30) § 20. La 1906 în București (30-34) § 21. Prin ochii lui Petre Pandrea (35-42) §  22. Despre singurul Anton Pann (42-47)

23. Focănescu făcea pantofi de lux (47-48) ǂ 24. Sentimentul dinastic (48) ǂ 25. Teme dalileene (48-51) ǂ  26. Prima scrisoare  (51) ǂ 27. Însemnările lui Zambaccian (52-54) ǂ 28. Pomelnicul Mănăstirii Bistrița (54-57) ǂ 29. O carte în versuri (58-59) ǂ 30. Locul lui Anton Pann (59-60) ǂ 31. Sălășluire rea (60) ǂ 32. Eliade despre Ortodoxie (60-61) ǂ 33. Doar de 40 de ani (61-62) ǂ 34. Sabbatul vrăjitoarelor (62-63) ǂ 35. Pecețile de pe acte (63-65) ǂ 36. Ziariștii de la Furnica (65)

37. Pe deasupra comuniștilor sau de lângă ei (66-67) ÷ 38. Psaltirea în versuri a lui Ioan Prale (68-69) ÷ 39. Nicolae Carandino povestindu-ne despre Constantin Tănase (69-72) ÷ 40. Culianu despre legionari (72-73) ÷ 41. Cele 8 articole reeditate în 2005 (73) ÷ 42. Sursa Lavsaiconului românesc  (73-74) ÷ 43. Fața lui Arios, ereticul (74-76) ÷ 44. Primul poem din MS 6441 (77-78) ÷ 45. Din Jurnalul lui Ierunca (78-79) ÷ 46.  Dicționarul limbii române din 1939 (80-83) ÷ 47. Poemul Bĕtrânĭ al lui Goga (83-84) ÷ 48. Cartea de citire (84-85)

49. Poezia lui Daniel Turcea (85-88) ‡ 50. Ultima decadă a secolului al 12-lea d. Hr. (88-89) ‡ 51. Nichita la Constantin Ciopraga (89-90) ‡ 52. Avangardiștii (90-93) ‡ 53. Elena Farago (93) ‡ 54.  Ortografie românească (93-94) ‡ 55. O ediție Acta Sanctorum (94) ‡ 56. Predica de Paști a Sfântului Ioan Gură de Aur în Penticostarion, Blaj, 1768 (94-96) ‡ 57. Cele 214 pagini împotriva lui Eminescu (96-105) ‡ 58. Amintirile lui Victor Eftimiu (105-113) ‡ 59. Preot și popă (113) ‡ 60. Nume de Botez (113)

61. O convertire în zi de praznic (113-114) ǁ 62. O Istorie a dogmelor? (114-119) ǁ 63. Cu sau fără ochi (119-120) ǁ 64. Numele și ctitorul Mănăstirii Plumbuita (121-124) ǁ 65. Radu Preda despre postmodernitate (124-125) ǁ 66. Sulimanurile (125-126) ǁ 67. Cultele din România la începutul secolului al XX-lea (126-129) ǁ 68. Fără „patriarh al Occidentului” (129-130) ǁ 69. Mâncăruri tabu (130-131) ǁ 70. Calomnia poeziei (131-136) ǁ 71. Sadoveanu: mason de gradul 33 (136-138)

72. Cum se prelucrează lâna (138-141) ∫ 73. În jurul lui Avram Iancu (141-144) ∫ 74. Nume din Facerea (144-146) ∫ 75. Amintirile Dr. Adolf Stern (147-151) ∫ 76. Despre 5 scrieri ale lui Nicolaus Cusanus (151-155) ∫ 77. 12 Mineie (155-156) ∫ 78. Potra despre moartea lui Eminescu (156) ∫ 79. Amintirile lui Isac Peltz (156-167) ∫ 80. Din celula lui Petru Groza (167-172) ∫ 81. Ospătarul de la Caru’ cu bere (173-174) ∫ 82. Din istoria limbii române (174-176) ∫ 83. Ce însemna Cosmografie la sfârșitul secolului al 19-lea (176-179)

84. Notele politice ale lui Marghiloman (179-183)  |  85. Eminescu evocat de Iorga (183-184) | 86. O evocare a ÎPS Veniamin Costachi (185-186) | 87. Din biografia romanțată a lui Nicolae Ceaușescu (186-187) | 88. Interviul de 4 ani (187-209) | 89. Din memoriile ÎPS Bartolomeu Anania (209-241) | 90. Chestiunea evreiască la Junimea (241-242) | 91. Păunul la români (243-245) | 92. Ziarul Adevărul la început de secol (245) | 93. Dicționarul lui Șăineanu (245-255)

94. Din Jurnalul lui Livius Ciocârlie (255-265) ↕ 95. Panait Istrati despre marxism (266) ↕ 96. Articolele literare ale lui Steinhardt (266-269) ↕ 97. Prima rugăciune din CRV 278 (269-270) ↕ 98. Ce se spune despre Zaharia Stancu (270-272) ↕ 99. Scrisorile lui Kogălniceanu (272-280) ↕ 100. Amintirile lui Gabriel Dimisianu (280-282)

Predică la începutul Postului Adormirii Maicii Domnului [31 iulie 2013]

Adormirea Maicii Domnului

Iubiții mei,

acest post de două săptămâni, care ne stă înainte începând cu ziua de azi,  e gestul nostru de mulțumire pentru toate rugăciunile Maicii lui Dumnezeu din viața noastră.

Pentru toate ridicările noastre din patimi, pentru toate umplerile noastre cu dulceață dumnezeiască, pentru toate luminările dumnezeiești primite prin rugăciunile sale.

Căci noi simțim din plin prezența și ajutorul Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioară Maria, în viața noastră.

Și de aceea Biserica, în luna lui gustar, când încep roadele pământului să se coacă, ne dă prilejul să postim cu bucurie.

Pentru că, din prima zi a lui august, ne întărim prin Sfânta Cruce, prin „corabia mântuirii” [Mineiul pe august, ed. BOR 1894, p. 5], căci postul e întărire a noastră în lupta cu ispita, adică în lupta cu pierderea timpului.

Prăznuim apoi schimbarea la față a Domnului pe 6 august, având pe 5 august pe Sfântul Ioan Iacob, românul, iar pe 7 august pe Sfânta Teodora de la Sihla, pe 11 august pe Sfântul Nifon al Constantinopolului…pentru ca pe 15 să prăznuim adormirea Maicii lui Dumnezeu, care întru adormirea sa nu ne uită pe noi…

Iar pentru o asemenea întâlnire cu Maica lui Dumnezeu, cu cea mai curată și mai sfântă decât toată făptura, avem nevoie de simțiri curate, cuvioase, sfinte, frumoase.

Tocmai de aceea, prin post și rugăciune, prin contemplație și bucurie duhovnicească ne pregătim de praznic și suntem în praznic.

Pentru că nimeni nu ne desparte de Maica lui Dumnezeu!

Nimeni nu ne desparte de cea care se roagă neîncetat pentru noi Fiului său și Dumnezeului nostru și, ca toți Sfinții Lui, dar mai presus decât toți, ne iradiază cu sfințenia și cu bucuria ei.

Pentru că ea e rugăciune vie pentru noi dar și acoperământ maternal.

Și cei care sunt învățați maternitatea duhovnicească de către Maica lui Dumnezeu pot fi Părinți duhovnicești pentru alții dar și părinți pentru fiii lor trupești.

Pentru că în marea lucrare de naștere, pentru veșnicie, a unui om, contează foarte mult încrederea, mila și duioșia pe care le dăruiești fiilor tăi duhovnicești.

Încrederea în cei pe care îi povățuiești.

Mila față de neînțelegerile și căderile lor.

Dar și duioșia față de tot lucrul bun pe care îl doresc în curăția inimii lor.

Și cum trebuie să te raportezi la fiii tăi duhovnicești, la cei pe care îi iubești…înțelegi din rugăciunea și din relația continuă cu Maica lui Dumnezeu.

Pentru că Maica lui Dumnezeu ne învață simplitatea, ne învață bucuria curată, ne învață duioșia, ne învață mila și recunoștința, respectul față de munca și valoarea oamenilor.

Iar Sfintele sale Icoane ne duc spre acest…interior plin de măreție și de frumusețe dumnezeiască al ființei sale, din care se revarsă în noi tăcerea și pacea, încrederea și bucuria plină de lacrimi dulci…

De aceea, nu poți să fii creștin-ortodox fără evlavie enormă la Maica lui Dumnezeu.

Cel care nu stă în Tradiția Bisericii, cel care nu a învățat de la Sfinții Bisericii adevărata raportare la Maica lui Dumnezeu e un bădăran la nivel sufletesc…chiar dacă e botezat ortodox.

Pentru că nu știe care e interiorul…ortodoxului.

Ce ascunde el în adâncul lui.

Ce bogăție de har, de simplitate și de frumusețe dumnezeiască.

Așa se explică diferența enormă între omul duhovnicesc…și cel care își permite abjecția incalificabilă de a o minimaliza și de a o necinsti pe Maica lui Dumnezeu.

Poate să hulească…pentru că nu cunoaște măreția de taină a Maicii lui Dumnezeu.

Însă Cel care a cunoscut-o mai întâi și Care a socotit-o vrednică de a Se întrupa din ea…doar din ea…după adormirea ei, a ridicat-o și cu trupul la cer, și ea, cu ființa ei transfigurată, e de-a dreapta Prea Sfintei Treimi.

Căci cel care are o intimitate reală și profundă cu Dumnezeu nu se laudă cu asta…sau nu are nevoie de a fi crezut, cu obstinație, că este intim al lui Dumnezeu.

Doar cel care falsifică viața duhovnicească, care se pretinde om duhovnicesc fără a fi, are nevoie de…legitimare publică.

Cei ai lui Dumnezeu se bucură cu El și toată bucuria lor e Domnul.

Pe ei îi înțelegi dacă îi vezi, în adâncul lor…și în frumusețea minunată a vieții lor.

Iar postul acesta și slujbele praznicului…ne vorbesc despre măreția de taină a vieții Stăpânei noastre.

Căci ființa ei răspândea miresme duhovnicești [Mineiul pe august, ed. cit., p. 165], pentru că era „împodobită cu dumnezeiască mărire” [Ibidem], cu slavă dumnezeiască.

Adică ceea ce făcea în sine, în lăuntrul ei, se revărsa în afară.

Sau Dumnezeu cunoaște ceea ce facem în noi înșine…și cât ne zbatem pentru ceva anume…iar lucrările noastre exterioare sunt o amprentă a vieții noastre interioare.

De aceea viața ortodoxă e o viață interioară mai întâi de toate, pentru că e o viață personală.

Din credința și raportarea noastră interioară față de Dumnezeu și de Sfinții Lui se nasc toate faptele noastre exterioare.

Însă nu în ele, în cele exterioare ale noastre, stă viața noastră adevărată, ci în lăuntrul nostru, acolo de unde ies toate ale noastre.

Ca să scriu o carte trebuie ca mai întâi să fiu tot ceea ce va fi viitoarea carte. Să fiu creator de carte.

Pentru ca să fac o casă trebuie să știu și să am tot ce îmi trebuie pentru a face o casă.

A iubi nu înseamnă a spune cuvinte și a face gesturi care nu au nimic de-a face cu mine…ci a spune cuvinte și a face gesturi pe care simt să le spun și să le fac…din toată ființa mea.

Iar când vorbim despre vocație, despre chemarea pentru a face ceva…vorbim despre ceea ce simțim să facem cu toată ființa noastră.

Pentru că ne împlinește…ceea ce simțim să facem.

Și când ceva ne împlinește…facem ușor, cu bucurie, cu multă plăcere, cu multă încântare.

Pentru că numai binele împlinește, nu și răul!

Iar vocația…e ce ne cheamă Dumnezeu să facem.

Așa că acest post, această nevoință…dacă știm că e o apropiere tot mai mare de Maica lui Dumnezeu…ne bucurăm să experimentăm în el o tot mai bună raportare a noastră, ca bărbați, la femei și a femeilor la bărbați.

Pentru că raportarea duhovnicească la femeie nu e aceea prin intermediul sexului ei ci a vieții ei.

Contează cine e femeia din fața noastră și nu ce sex are!

Contează ce valori are, ce produce, ce lasă în urmă prin viața ei.

Împotriva acestei raportări bisericești la om…raportarea gay actuală e o raportare la sexul omului și nu la ființa sa integrală.

Însă când îți reduci personalitatea la propriul tău sex, nu dai doi bani pe credință, pe cultură, pe dezvoltare intelectuală și socială, pentru că tu te rezumi doar la experiențe sexuale.

Postul însă ne spune despre om că nu suntem doar trupuri ci suntem suflete întrupate.

Că abținerea de la mâncare, de la băutură, de la sex, de la somn, munca, rugăciunea, nevoința ne fac stăpâni peste trup, ne umplu de împlinire duhovnicească, ne personalizează.

Postul ne învață că suntem ființe duhovnicești, pentru că omul are și nevoi duhovnicești profunde.

Și curățirea de patimi, împărtășirea cu Hristos, aflarea adevărului revelat, aflarea sensului vieții, comuniunea și prietenia, pacea și liniștea interioară sunt nevoi duhovnicești profunde ale omului.

Nu avem nevoie doar de mâncare, teatru și piscină ci și de cărți de teologie, de împlinire duhovnicească, de prietenie curată.

Nu avem nevoie doar de trebuințe trupești și intelectuale, ci, în primul rând, de trebuințele duhovnicești, de cele care ne sfințesc viața.

Însă toate trei (trebuințele trupești, intelectuale și duhovnicești) trebuie să fie la un loc în viața noastră.

Iar dacă sunt la un loc, dacă ne îngrijim de toate trei, atunci suntem niște oameni sănătoși și sociabili, niște oameni cu studii și cu o mare cultură, niște personalități duhovnicești, care îi coagulăm în jurul nostru pe oameni.

Și toate încep cu postul și cu rugăciunea!

Adică toate decurg din relația cu Dumnezeu.

Pentru că, din cauza Lui și pentru El, facem toate pe care le facem.

Dumnezeu să ne întărească pe fiecare în parte în bucurie și în înțelegeri sfinte!

Să ne călăuzească spre iertare și spre încântare sfântă.

Căci Maica lui Dumnezeu e Ocrotitoarea noastră, e Stăpâna vieții noastre, e Îndrumătoarea noastră spre Fiul ei și Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin!

Istorie III. 46

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

În p. 123, Kogălniceanu spune: „Aicĭ, în Evropa [Europa] luminată, oameniĭ cad la jenunche [în genunchi] numaĭ înaintea luĭ Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor”.

Spera să primească 400 de taleri pe vânzarea istoriei sale[1]. A trimis la Cernăuți, unui librar, 30 de volume[2].

Pe 7 decembrie 1837 își anunța tatăl că a încetat epidemia de holeră la Berlin[3].

De la p. 141 încep scrisorile către surorile sale…și tot în limba franceză. Până în p. 185.

Din p. 186 încep scrisorile scrise în drum spre Moldova. Prima e scrisă din Cracovia, pe 20 februarie/ 4 martie 1838[4].

Din nou despre evrei[5]: (imagine text).

Pe 16 februarie 1846 îi scrie tatălui său din Paris. După două luni de stat la Paris[6]

Scrisorile către fratele său, din anii 1848-1849, încep în p. 198.

Însă el, cel care iubise atât de mult să vadă Parisul, pe 22 februarie 1849, într-o scrisoare către fratele său, Alecu, scria cu amărăciune: „Parisul de astăz[i] este maĭ trist decât însușĭ Viena”[7]. Nu ne spune însă motivul nefericirii sale.

Numește Constantinopolul numai Țarigrad[8]. În scrisoarea din 4 iulie 1849, de la Paris, amintește de „Nicu [Nicolae] Bălcescu”[9].

Pe 18 decembrie 1848, în scrisoarea de la Cernăuți, scrie că a rămas cu totul singur și că moare de urât[10].

Într-o altă scrisoare, din Paris, din 27 iunie 1849, aflăm că și la Paris era epidemie de holeră la acea vreme[11].

Din p. 238 încep indicii.

*

100. Amintirile lui Gabriel Dimisianu

Apărute în vara lui 2013[12], fiind încurajat să le scrie după o bună receptare a unor memorii publicate în Lumea criticului, în 2000[13].

Primul evocat: Victor Eftimiu, care „nu știa cum să-și stăpânească personajele”[14]. Arghezi, după o conferință de 3 ore, a fost ovaționat până în stradă[15]. Pe Tudor Vianu l-a întâlnit la BCU, în primul an la Litere. În 1953[16].

Despre exmatricularea, din anul 4 de facultate, a lui Sorin Titel[17]. Pe Georgeta Mircea Cancicov a cunoscut-o personal[18]. La fel și pe Ury Benador[19], care moare în 1971[20].

Pe Arghezi l-a cunoscut datorită Adrianei Fianu, în 1960[21], pe când poetul împlinea 80 de ani[22]. Arghezi avea un apartament într-un bloc, pe bulevardul Aviatorilor, în apropierea Pieței Charles de Gaulle[23].

În 1974, la moartea lui Zaharia Stancu, lumea literară a trăit „sentimentul de catastrofă”[24]. Și autorul găsește că Stancu avea „o doză de histrionism”[25], pe lângă distincția cu care se impunea[26].

I-a cunoscut pe Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu[27].

Începând cu p. 39 vorbește despre Mihail Crama, pseudonimul lui Eugen Enăchescu, mort pe 16 aprilie 1994[28].

Pe Ion Caraion, Dimisianu l-a cunoscut în 1964-1965[29]. Au fost colegi de redacție la România literară după 1968, adus de Geo Dumitrescu, cu care Ion Caraion era prieten[30].

Caraion locuia într-un mic apartament din Colentina, alături de soția și fiica sa, Marta[31]. Numele real al lui Caraion: Stelian Diaconescu[32].

George Ivașcu a făcut critică de întâmpinare[33] și „a jucat un indiscutabil rol benefic”[34].

Pe Geo Dumitrescu l-a cunoscut prin 1960[35]. Și autorul consideră că urmașii literari ai lui Geo Dumitrescu sunt Marin Sorescu și Mircea Dinescu[36].

L-a cunoscut și pe Crohmălniceanu, care a murit în anul 2000[37]. Despre Breban în p. 96-101.

Cu Nichita Stănescu la un pahar[38]…dar nu îi plac „abundente[le] publicistici hagiografice”[39] apărute după moartea lui. L-a cunoscut pe Fănuș Neagu[40], pe Cezar Baltag[41], pe Ștefan Bănulescu[42].

În p. 173, autorul spune că „[Nicolae] Manolescu prezintă asemănări de comportare socială cu Lovinescu”.

Și-a distrus propriul jurnal și regretă asta. Consideră gestul o „automutilare”[43]. Îl începuse în 1974[44].


[1] M.[ihail] Kogălniceanu, Scrisori (1834-1949), cu o prefață și cu indice de lucruri, de nume proprii și de cuvinte de Petre V. Haneș, profesor secundar, Ed. Minerva, București, 1913, p. 124.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 128.

[4] Idem, p. 186.

[5] Idem, p. 187.

[6] Idem, p. 196.

[7] Idem, p. 210.

[8] Idem, p. 219.

[9] Idem, p. 220.

[10] Idem, p. 223.

[11] Idem, p. 227.

[12] Gabriel Dimisianu, Amintiri și portrete literare, col. Memorii și Jurnale, Ed. Humanitas, București, 2013, 214 p.

Despre autor a se vedea:

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/autori/dimisianu-gabriel/.

[13] Idem, Cuvânt preliminar.

[14] Idem, p. 8.

[15] Idem, p. 10.

[16] Idem, p. 11.

[17] Idem, p. 14.

[18] Idem, p. 18.

[19] Idem, p. 19-27.

[20] Idem, p. 27.

[21] Idem, p. 28.

[22] Idem, p. 29.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 32.

[25] Idem, p. 35.

[26] Idem, p. 32.

[27] Idem, p. 36.

[28] Idem, p. 39.

[29] Idem, p. 43.

[30] Idem, p. 44.

[31] Idem, p. 45.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 49.

[34] Idem, p. 50.

[35] Idem, p. 54.

[36] Idem, p. 57.

[37] Idem, p. 68.

[38] Idem, p. 109.

[39] Idem, p. 113.

[40] Idem, p. 126-133

[41] Idem, p. 134-138.

[42] Idem, p. 139-141.

[43] Idem, p. 210.

[44] Idem, p. 209.

Istorie III. 45

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.

***

99. Scrisorile lui Kogălniceanu

Dintre anii 1834-1849[1]. Și costau 2 lei la publicare.

Din prefața lui Haneș, aflăm că manuscrisele lui Kogălniceanu au fost cumpărate de Academia Română și că el a copiat toate scrisorile lui Kogălniceanu către tată și surori, din vremea studiilor sale la Lunéville și Berlin[2].

De la Lunéville, Kogălniceanu a corespondat și cu Vasile Alecsandri, care era la Paris[3]. La Lunéville a studiat un an. De aici „a plecat amărît la Berlin”[4]. Și amărăciunea consta în aceea că dorea să studieze la Paris și nu la Berlin[5].

L-a cunoscut pe Alexander von Humboldt[6] dar și pe Willibald Alexis[7].

Tot de la Haneș aflăm că grafia scrisorilor lui Kogălniceanu este cea chirilică[8].

Prima scrisoare editată aici e din 17 august 1834. Către tatăl său. În care îl numește: „băbacă” [tată][9]. Și se semnează: „Al dumitale pre[a] plecat fiu, Mihalache Kogălnicean”[10].

Totodată îl anunță că a stat în gazdă, la Botoșani, „la mătușica Mărioara”[11].

Surugiii erau beți[12]…când caii nu suportă să aibă un vizitiu care să miroase a băutură…

La Herța a dormit „la cucoana Catinca Ghiculeasă”[13].

Duducile sunt surorile lui: Marghioara și Elenco[14].  Fratele său mai mic: Alecu[15]. Pe surorile și pe fratele lui îi sărută „dulce”[16].

De la Cernăuți la Lemberg a făcut trei zile și jumătate[17]. În p. a 4-a a cărții vorbește despre târgul Cernăuți: „un târg mic dar frumos”.

A trecut Nistrul pe un pod plutitor[18]. Avea aversiune față de evrei, pe care îi numește „jâdovvĭ”[19].

Satul cu multe poame[20]. Crucile și statuile stradale din Austria[21]. Pe 30 august 1834 își anunță tatăl că peste 7 zile ajunge la Viena[22].

În „ducatul Austriei”, oamenii erau „țivilisați”[23] [civilizați], însă vorbeau „un fel de nemțăște stricat”[24].

Miunhen [München]: „capitalia” [capitala] Bavariei[25]. De aici scrie o scrisoare pe 19 septembrie 1834[26]. În care spune că nu i-a plăcut cetatea Vienei, pentru că ulițele ei sunt foarte strâmte[27].

Dar la Viena a cercetat „mormânturile” împăraților, ale împărăteselor și ale prinților Austriei[28]. Aici a văzut și mormântul fiului lui Napoleon[29].

În prima scrisoare către Mihail Sturza i se adresează cu apelativul „Suveranul meu”, apoi cu: „Măria Voastră” [30]. Și își exprimă recunoștința pentru faptul că a fost trimis la studii[31].

Iar scrisoarea către domnul Moldovei o semnează astfel: „cel mai plecat și pre[a] ascultător supus, Mihail[32].

Până atunci semnase cu Mihalache, dar asta în scrisori de familie, către tatăl său.

Pe 9 noiembrie 1834 scrie surorilor sale în limba franceză[33]. Mai multe scrisori în franceză, pe care editorul român nu le traduce. Până în p. 40.

Îi scrie din nou tatălui său…și dă laudă Prea milostivului Dumnezeu, din a Cărui milă se află „în bună stare”[34].

„Colleghium” pentru colegiu[35]. Și vrea să învețe latină, franceză și germană[36].

Dintr-o altă scrisoare către tatăl său, aflăm că a avut probleme cu ochii. A fost la un doctor și i-a dat „niște apă”[37] de ochi.

„Cucoana lui Costache Pașcanu”[38], la Viena a cheltuit 10 galbeni[39], un ceasornic de aur costa 30 de galbeni[40], un pieptene de os costa 15 franci, adică 15 lei moldovenești[41].

Din p. 57-58 aflăm că ceasornicul de aur costa 30 de galbeni la Paris și că i l-a cumpărat „Monsiu Lencur”[42].

La Lunéville, în martie 1835, un galben costa 11 franci și jumătate[43].

În p. 61, Kogălniceanu vorbește despre faptul că a postit prima săptămână. Iar cum scrisoarea e din martie, se referă la Postul Mare.

A primit premiul întâi la limba germană[44]. În p. 63 dă mărturie că a studiat limbile franceză, greacă și latină la Lunéville.

În gazetele din Franța se vorbea mult despre Moldova și Valahia. Din ele a aflat că turcii nu mai i-au bir din Moldova[45].

În timpul postului a mâncat doar pâine, cartofi și mere coapte[46].

În p. 65 vorbește despre orașul Nantes, pe care îl numește Nansi. Pe atunci Nantesul avea 40.000 „de suflete” și era unul dintre cele mai frumoase „politii” [orașe] ale Franței[47].

În aceeași scrisoare în care a vorbit despre Nantes, datată 6/18 iunie 1835[48], trimisă tatălui său, autorul vorbește și despre „Vasălică Alecsandri [Vasile Alecsandri], fiul spatariului Alecsandri”, care era în Paris[49].

Și Kogălniceanu își dorea, ca împreună cu Alecsandri să viziteze Parisul, „acest frumos oraș, minunea lumei”[50].

De la Berlin, pe 22 februarie 1837, Kogălniceanu îi scrie, în limba franceză, lui Mihail Sturza. Cu aceeași formulă: „Mon souverain [Suveranul meu]”[51].

De la p. 72 încep scrisorile către tatăl său, dintre anii 1835-1838.

Despre cel mai mare butoi din lume: 160.000 de garafe de vin[52]. Și-a trimis cărțile pe Dunăre, pe la Galați, într-un vas cu aburi[53].

La pastorul luteran Sușon, în casă, împreună cu beizadeaua Vogoridi, Kogălniceanu a învățat latină, franceză, germană, engleză, matematică, să călărească, să tragă cu arma, să zugrăvească [să picteze], să danseze[54].

În scrisoarea din 16/ 4 octombrie 1835, către tatăl său, autorul îi mărturisește că postește pentru a se împărtăși în curând[55]. Tot din această scrisoare aflăm că învăța și greaca și latina…dar și diplomație[56].

Despre rugăciunile sale de seară și de dimineață[57]. Contravaloarea la 60 de galbeni era 195 de taleri[58]. Despre bacșișul dat slugilor[59].

Însă din p. 79 aflăm, că Kogălniceanu a stat la Berlin pe banii tatălui său și nu pe banii domnului Moldovei, deși fusese trimis ca să învețe împreună cu fiul domnului.

(imagine text)

Un măr sau o pară la Berlin, în 1836, costa un gros, adică 20 de parale[60].

În p. 80 autorul mărturisește că a început să învețe limba italiană pe banii lui.

Pe 7 aprilie 1836, în Joia Mare, s-a spovedit și s-a împărtășit[61]. Dar nu înțelegea nimic din slujbe pentru că erau în slavonă[62].

Din scrisoarea din 28 aprilie 1836 aflăm că își plătea singur dascălii și că a început să poarte ochelari[63].

Cucoana Saftița Paladi[64].

„Dorul meŭ cel maĭ mare și mâhniciunea mea este că nu sînt acasă, ca să pot a-țĭ arătà prin fapte cît îțĭ sînt de cunoscătoriŭ [de recunoscător] pentru nenumăratele facerĭ de bine cu care dumneata [i se adresează tatălui său] m’aĭ dăruit [mi-ai dăruit] de la cea maĭ mică copilărie a mè”[65].

Pe 8 februarie 1837 îl anunță pe tatăl său că a scris, în limba franceză, o istorie a Moldovei și a Valahiei[66].

Tatăl îi trimite 50 de galbeni, 30 dintre ei dându-i pe tipărirea istoriei și pe cumpărarea de cărți „trebuincioase”[67].

Istoria a fost tipărită pe 20 de coli tipografice[68].

În p. 107 îi cere tatălui său istoria lui Cantemir, care a fost publicată la Mănăstirea Neamț. Din n. 1 a p. 107 aflăm că e vorba despre Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Iași, 1835. Cererea istoriei o face în scrisoarea din 13/ 1 aprilie 1837, de la Berlin.

În p. 110 își arată nemulțumirea sa profundă față de moldovenii săi neavizi de cultură: moldovenii dau sute de mii de lei pe carete și mărfuri din Viena dar nu dau un galben sau doi pentru „o istorie a patrieĭ lor”.

Însă considera că străinii și muntenii îi vor cumpăra istoria…și deja fusese cerută în Franța, Germania și Rusia (50 de exemplare) și în Valahia (20 de exemplare)[69].

I-a scris lui Asachi de la Berlin[70].

Din scrisoarea din data de 25/ 13 iunie 1837 aflăm că avea 20 de ani pe când își publica istoria…și că se considera „un om” cu multe cunoștințe și prieteni[71]. Asta, apropo, de cei care au probleme cu scriitorii precoci

Considera drept matcă a legilor „codica” Sfântului Justinian cel Mare[72]. Ocrotitorul tatălui său: Sfântul Proroc Ilie[73].

Din p. 120 aflăm că, la Berlin, mureau de holeră câte 50-60 de oameni pe zi și se îmbolnăveau câte 120-130.


[1] M.[ihail] Kogălniceanu, Scrisori (1834-1949), cu o prefață și cu indice de lucruri, de nume proprii și de cuvinte de Petre V. Haneș, profesor secundar, Ed. Minerva, București, 1913, XIX + 262 p. + 11 f. facsl.

[2] Idem, p. III.

[3] Idem, p. IX.

[4] Idem, p. X.

[5] Ibidem.

[8] Idem, p. XIX.

[9] Idem, p. 1.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 2.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem și Idem, p. 2, n. 2.

[15] Ibidem și Idem, p. 2, n. 3.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 3.

[18] Idem, p. 4.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 4-5.

[21] Idem, p. 5.

[22] Idem, p. 7.

[23] Idem, p. 8.

[24] Idem, p. 9.

[25] Idem, p. 11.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 11-12.

[28] Idem, p. 12.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 15.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 16.

[33] Idem, p. 17.

[34] Idem, p. 41.

[35] Ibidem.

[36] Ibiddem.

[37] Idem, p. 43.

[38] Idem, p. 46.

[39] Idem, p. 48.

[40] Idem, p. 49.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 58.

[43] Idem, p. 61.

[44] Idem, p. 62.

[45] Idem, p. 63.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 65.

[48] Idem, p. 66.

[49] Idem, p. 65.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 69.

[52] Idem, p. 73.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 75.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 77.

[58] Idem, p. 78.

[59] Idem, p. 79.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 82.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 84.

[64] Idem, p. 98, 106, 108, 112.

[65] Idem, p. 99-100.

[66] Idem, p. 100.

[67] Idem, p. 101.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 110.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 112.

[72] Idem, p. 113.

[73] Idem, p. 115.

Dante, Divina Comedie [22]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a.

„umbra fericită”/ p. 623.

„acrime”/ p. 624.

Strămoșul lui Dante îl sfătuiește ca: „ntreaga ta vedenie-o fă obștită” (p. 625), adică să facă oamenilor cunoscute călătoriile sale în lumea spirituală.

Dante se prevalează de acest îndemn, ca și de alte solicitări de a transmite celor vii mesaje de la cei trecuți dincolo, folosindu-le ca pretexte (care țin de fantezia literară) pentru a scrie Commedia sa.

Scopul scrierii este relevat în aceste versuri:

Minciunii, totuși, tu să-i pui zăvor

și-ntreaga ta vedenie-o fă obștită,

iar cei cu râie scarpine-o cum vor.

*

Căci vorba ta de-o fi nesuferită

la-ntâiul gust, va fi un nutremânt

hranace-apoi când fi-va mistuită.

*

A ta strigare-asemeni e c-un vînt

ce mult mai mult supreme culmi le bate ;

și probe tari de-onoare-acestea-ți sunt.

*

De-aceea-ți fură-n ceruri arătate,

ca și pe deal și-a morții vale crudă,

tot duhuri mari prin faimă reputate/ p. 625.

În cerul al șaselea, al lui Jupiter, sunt principii înțelepți și drepți/ p. 626.

„Beatrice cu zâmbiri divine”/ Ibidem.

Dante invocă Muza:

O, Muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii

poeții tăi, și-i faci eterni să fie

și-orașele prin ei, și-mperatorii,

*

o, dă-mi lumina ta să pot descrie

aceste chipuri cum le-avui în vis

și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie/ p. 629.

Altă retorică morală/ p. 631.

Dante pretinde că ceea ce spune el, „nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,/ nici n-a mai conceput vreo fantazie”/ p. 632.

„rostreiul” (rostul, gura)/ p. 632.

Până la p. 637 urmează din nou o diatribă morală.

În acest cer, al șaselea, Dante socotește că ar fi Sfântul David, Sfântul Constantin cel Mare și alți regi apuseni/ p. 639-640.

Din nou despre scoaterea lui Traian din Iad, așa cum se află scris în Viața Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei/ p. 642.

Numai că se pare că de aici s-a dezvoltat și o poveste, pe care și Dante o crede, despre faptul că Traian ar fi înviat și s-ar fi pocăit, și astfel ar fi fost mântuit, ceea ce în Viața Sfântului Grigorie nu scrie.

În cerul al șaptelea, al lui Saturn, se află sufletele contemplative/ p. 644 ș. u.

„lucoarea” Beatricei și „strălucoarea” acestui cer/ p. 644.

„a ochilor pășune”/ p. 645.

Vede o scară și pe fușcei nenumărate lămpi/ p. 645.

Dante descrie, pe de o parte, simboluri/ imagini simbolice din care se desprind uneori suflete care susțin anumite discursuri, mai mult morale decât teologice.

Iar descrierile sunt bazate pe analogii cu cele pământești. Chiar și comentatorii au observat prea multă senzualitate în înfățișarea Beatricei.

Istorie III. 44

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a.

***

97. Prima rugăciune din CRV 278

E vorba despre o rugăciune „adunată” de Sfântul Patriarh Ghennadios al II-lea al Constantinopolului[1], pe care o transliterăm din grafie slavonă și o diortosim[2]:

Mărire Ție, Doamne, Ziditorule al nostru și Dumnezeule! Mărire Ție, Povățuitorule și Izbăvitorule al nostru! Mărire Ție, Împărate drepte și Părinte Preamilostiv!

Mulțumescu-Ți că m-ai auzit când Te-am chemat, Dumnezeul meu, căci în scârbe/ necazuri m-ai desfătat.

Însemnatu-s-a peste mine lumina feței Tale și ai dat veselie în inima mea.

[Așadar] și acum ascultă rugăciunea mea, că spre Tine am nădăjduit.

Doamne, Dumnezeul meu, mântuiește-mă de toți cei ce mă [pri]gonesc și mă izbăvește [de ei].

Ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăvește, nici Cel ce mântuiește. [Amin!]

*

98. Ce se spune despre Zaharia Stancu

Eugen Uricaru, într-un interviu din 2010, spunea că Zaharia Stancu „este o emblemă a celui care le-a făcut bine scriitorilor”[3].

El „a făcut politică de stânga, dar asta nu înseamnă că a fost un dogmatic[4].

Același: „Spre deosebire de Marin Preda, care a făcut din țărănia lui o operă de un realism cuceritor, Zaharia Stancu a făcut din țărănia lui o operă de un lirism cuceritor.

Avea o viziune mitică asupra țăranilor și asupra țărăniei”[5].

Valeriu Râpeanu, în 2012, scrie un articol în Curierul Național la împlinirea a 110 ani de la nașterea lui Zaharia Stancu[6].

În care spune că Stancu „a făcut un adevărat blazon…din originea lui țărănească”[7]. Însă, în același timp, și-a ajutat confrații din lumea scrisului.

Pentru că el „a deschis larg paginile revistei intelectualilor, scriitorilor asupra cărora apăsau ani grei de interdicție și chiar de închisoare.

Aici a reintrat în viaţa literară Șerban Cioculescu, care după 1947, din momentul interzicerii ziarului „Dreptatea” nu mai avea drept să publice, numele său fiind hulit ca „reacţionar”.

A trecut peste resentimentele personale şi conflictele de altădată. Și dintre multele exemple l-aș da pe cel mai semnificativ: Petru Comarnescu.

Atunci când l-am propus să scrie un articol despre colecția Shakespeare apărută în 1955 s-a așternut tăcere și George Macovescu, redactorul şef-adjunct, mi-a spus: să-l întreb pe Zaharia.

Nu știam că Petru Comarnescu îl dăduse în judecată pe Zaharia Stancu în anul 1935. Nu a mai vrut să-şi aducă aminte de acest episod care îi despărțise timp de decenii și mi-a spus să-i cer articolul.

Atunci, Petru Comarnescu, după șapte ani de interdicţie, reapărea în presa românească. Demersul lui Zaharia Stancu a fost, în acei ani, imens în deschiderea de drumuri a literaturii române”[8].

Cornel Ungureanu, în România literară, în 2007,  afirma că Stancu a început să își ficționalizeze biografia odată cu romanul Desculț[9].

Articol pe care îl încheia astfel: „în paralel cu opera de gazetar, de romancier, Stancu va publica poezii: e un act purificator, sau un ritual purificator care îi validează/ salvează cealaltă identitate, cea sustrasă imediatului politic.

Nimic nu e mai important pentru Zaharia Stancu decât identitatea pe care, în ultimă instanţă, poate să și-o asume. Și o face cu demnitate, în vremuri grele pentru breasla scriitoricească”[10].

Ion Murgeanu, într-un articol din 3 martie 2010, afirma că „Zaharia Stancu rămâne, [în mod] esențial, poet: confesiv, confesor, până și-n cărţile lui de proză, până în penultima sa carte de proză  Ce mult te-am iubit, Buc., EPL, 1968, un admirabil poem al morții şi al vieții deopotrivă, care i s-a dictat parcă anume de un destin special, spre a-și încununa și opera, dar și viața”[11].

Și încheie astfel articolul:

„Simplitatea, profunzimea și armonia, îl propun pe Zaharia Stancu ca pe un autentic clasic, din generaţia postbelică de clasici ai literaturii române.

Căci nu-i bine să uităm, că înaintea lui Marin Preda, care nici el în relaţia cu comuniștii nu a fost numai lebădă, ultimul cronicar al satului tradițional și rapsod al Câmpiei Române, a fost Zaharia Stancu”[12].


[2] Cf. BAR, CRV 278, p. 7-8.

[3] Monica Andronescu, Zaharia Stancu s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea, 3 martie 2010, în Jurnalul,

cf. http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/zaharia-stancu-s-a-facut-frate-cu-dracul-ca-sa-treaca-puntea-537446.html.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Valeriu Râpeanu, Zaharia Stancu – scriitorul adevărat, omul care a înfruntat furtunile, 13 noiembrie 2012, în Curierul Național, cf.

http://www.curierulnational.ro/Specializat/2012-11-13/Zaharia+Stancu+-+scriitorul+adevarat,+omul+care+a+infruntat+furtunile.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Cornel Ungureanu, Istoria critică a literaturii române: Zaharia Stancu, în luptele cu „înalta societate”, nr. 15/ 2007, cf.

http://www.romlit.ro/zaharia_stancu_n_luptele_cu_nalta_societate.

[10] Ibidem.

[11] Ion Murgeanu, Zaharia Stancu – la judecata de apoi a literaturii, 3 martie 2010, cf. http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/zaharia-stancu-la-judecata-de.

[12] Ibidem.

Emil Botta: masca de histrion [12]

În Post ludum scrie că: „mi-e inima pedeapsă, mustrare, nuia./ Și de gândurile crude care m-au bătut foarte sălbatec/ mi-e un somn de jăratec”.

E o confesiune a unei stări spirituale, înregistrată cu exactitate.

Mi-e somn de gânduri înseamnă că: mi-e dor să adoarmă gândurile, să tacă.

Un somn de jăratec semnifică un dor aprins de liniște interioară.

Volumul Pe-o gură de rai apare șase ani mai târziu, în 1943, și cu doi ani înainte, așadar de a se încheia războiul.

Botta nu se dezminte, practicând același stil și concepție poetică. La care, de altfel, nu va renunța nici mai târziu, în ciuda faptului că multe s-au schimbat (inclusiv) în poezia românească, de-a lungul acestor decenii.

Primul poem poartă titlul volumului. E o artă poetică, dorul fără sațiu fiind ușor de identificat cu dorul de poezie:

De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.

Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă piardă.

Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii-lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.

E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins…

Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.

Oare Doinaș n-ar fi putut preface, peste câțiva ani, această alegorie în…baladă[1]?

Mai departe, va spune: „Și mi-a dat Domnul neliniștea setei nebune,/ rubedenia vulcanelor crăpate de sete,/ simpatia stâncii, a focarelor bete,/ purtam pe buze munți de cărbune” (Briareu).

Un cerb i se pare o „arătare noptoasă” care coboară tocmai „din vremea lui Gelu” (Cerb). Cu coarnele prinde luceferii și are „umedul bor însetat de izvoară”.

Se vede că Botta încearcă să contruiască un univers românesc în poezie, autohtonizând alegoriile care privesc însă, mai mult, o experiență lirică subiectivă.

Pe urmele lui Heliade, Macedonski și Ion Barbu, poetul încearcă să fie creator de eufonii și sunete onomatopeice, în poezia Trif nebun.

Poemul e de altfel un fel de Noapte de mai[2] a lui Botta, în care se străduiește să reproducă trilul privighetorilor:

Trif nebun! Vi, og, vi,
privighetori, vrăjitori, într-o zi,
vi, og, vi, i, og, vi,
privighetori, în păduri de alun,
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun!

O, sfinte Soare! Și aruncai
deoparte cartea. Ce magic Mai!

Alei, păsăruie, nu amuți,
cântare cântă-mi în homerica zi,
zi-mi-o, cântarea, din cuib, din alun,
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun!

Și cade amurgul. Mi-e umbra ușoară.
O pierde-m-aș pierde în multul albastru!, etc.

Remarcăm încercarea de a se apropia mai mult de peisajele tradiționale, sau, mai degrabă, de a construi poezia pe simboluri perene, străbune: codrul, cerbul, privighetoarea, ciocârlia…

Sunt elemente ale naturii regăsite, învigorate de poet, și pe care dorește să le reinventeze în versuri.

Așteptând „oaspeții în vestminte de friguri” (Anotimp), poetul contemplă același cer spre care își ridică foarte adesea ochii.

S-ar putea spune că cerul cu lună și cu stele e tot atât de frecvent în versurile sale ca în opera lui Eminescu.

Numai că panorama celestă a pierdut, între timp, din epoca romantică până în cea modernă, anumite atribute – fapt despre care am mai discutat.

Dar împrumută, în schimb, o anumită blazare umană, conștiința ruinelor spirituale.

Astfel, în același poem al lui Botta, „de himerice bolți se anină/ armele nopții, stelele-n ruină”.

Astrul nopții este însă: „frunte a lucrurilor, luna mea, proră”.

Declamațiile sunt oarecum firești pentru Botta…

Puțin mai departe, totuși, ne întâmpină o cu totul altă viziune nocturnă: „Ești al nopții miez putred,/ lună verzuie!”.

După care, ne vom întoarce din nou la concepția tradițională despre cerul înstelat ca „al nopților sublim policandru” (Clipei)…

Peregrinarea aceasta între atitudini și concepții, indecizia, altfel spus, e un simptom al erei moderne.

În luna lui brumar, „de aur oseminte văd prin geamuri” (Brumariul).

Versul reprezintă o sinteză peisagistică autumnală cu adânci semnificații.

Doar că Botta, ca odinioară Alecsandri, nu rămâne niciodată la pastel, ci evoluează spre narativ, spre o schiță de poveste.