Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [59]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Domnul e Cel care ne încearcă [25, 2**]. Cel care ne pune la încercări ca să dovedească adevărul nostru interior. De aceea Biblia de la 1688 folosește verbul a ispiti la 25, 2. Și când Dumnezeu ne încearcă/ ne ispitește/ ne arată adevărul interior, atunci El ne aprinde rinichii și inima [25, 2]. În sensul că ne umple de slava Lui, pentru ca să simțim în mod acut ceea ce trăim.

Casa Domnului [26, 4] e locul locașului slavei Sale [25, 8]. Acolo unde El Își arată slava Lui. De aceea, Domnul, Care Își arată slava Lui celor care se curățesc de patimi, este luminarea [fotismos] noastră [26, 1].

Pentru că luminarea duhovnicească este descoperirea din partea lui Dumnezeu a unui lucru care depășește puterea minții noastre dar pentru care noi eram deja pregătiți prin tot efortul nostru ascetic și de înțelegere.

În LXX, la 26, 4, regăsim dorința Sfântului David de a vedea „plăcerea Domnului [tin terpnotita tu Chiriu]”. Adică de a vedea, în mod mistic, pe cele care Îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Și cele plăcute lui Dumnezeu sunt cele revelate/ arătate/ descoperite de El în mod extatic.

În Biblia de la 1688 se vorbește despre „a vedea frumsețarea [înfrumusețarea] Domnului”. Adică modul în care El ne umple de frumusețe dumnezeiască. Pentru că, în fapt, conținutul vederii extatice e vedere și cunoaștere dumnezeiască care ne umplu de frumusețe sfântă, de sfințenie.

Însă sintagma frumusețea Domnului, preluată de ediția de la 1688, se regăsește în MGK: „to callos tu Chiriu” [27, 4]. Ea apare și în KJV, LND, DRB, BOR 1988 și 2001.

În VUL avem „voluntatem Domini” [26, 4], adică „voința/ dorința Domnului”, oferind astfel o variantă textuală asemănătoare LXX.

Dumnezeu ne ascunde în ziua răutăților [26, 5], pentru că El ne înalță în piatră [26, 5]. Ne face fermi și statornici ca pietrele.

El ne înalță capul nostru peste vrăjmașii noștri [26, 6], pentru că înțelegerea și acceptarea voii lui Dumnezeu depășește răutatea și invidia minții demonilor, adică a vrăjmașilor noștri.

Singura apariție textuală a lui aposcorachisis în LXX e la 26, 9. E vorba despre verbul a blestema, a osândi. De care David Îl crede în stare pe Dumnezeu dar Căruia îi cere să nu facă acest lucru cu sine.

 Așadar în LXX avem: „să nu mă blestemi pe mine [mi aposcorachisis me]” [26, 9]. În ediția de la 1688 avem „să nu mă depărtezi”, pentru că textul tradus este MGK: „mi me afisis [să nu mă îndepărtezi]”. De aici prezența în ed. BOR 1988 și 2001 a textului: „să nu mă lepezi pe mine”.

Domnul ne ia când părinții noștri ne lasă/ ne părăsesc [26, 10]. Iar singura apariție în Psalmi a sintagmei „bunătățile Domnului [ta agata Chiriu]” e la 26, 13. Bunătăți care sunt identice cu conținutul vederilor mistice, pentru că vom vedea „bunătățile Domnului în pământul celor vii [en ghi zonton]” [26, 13], adică în Împărăția Lui.

La 27, 1, David Îi cere Domnului: „mi parasiopisis ap’ emu [să nu treci în tăcere de la mine]”. În Biblia de la 1688 avem: „să nu taci de către mine”. Adică Îi cere să îi vorbească, să îi spună ce să facă. Pentru că tăcerea Domnului vizavi de El, lipsa de revelare a Lui în viața sa, e considerată de Dumnezeiescul David drept o viață ca a celor care „se coboară întru groapă [tis catavenusin is laccon]” [27, 1]. Însă groapa de aici nu se referă la moarte ci la Iad, pentru că Iadul e lipsa de revelare a lui Dumnezeu.

Domnul ne dă după faptele noastre și după răutatea intențiilor noastre [27, 4], căci răsplătirea [to antapodoma] o primim de la El [27, 4]. Și e pentru prima dată în Psalmi când se vorbește despre răsplătirea pe care o primim de la Domnul.

Dumnezeu dărâmă/ surpă[1] pe cei care nu au înțeles întru faptele Domnului și întru lucrurile mâinilor Lui [27, 5]. Pe cei care nu au înțeles lucrările Sale.

Însă aici nu e vorba despre a-i dărâma/ omorî pe cei care nu au putut să înțeleagă voia și lucrările Domnului din cauza vreunei deficiențe mentale sau din cauza prunciei minții ci e vorba despre cei care au disprețuit lucrările lui Dumnezeu cu lumea și cu ei. E vorba despre cei care nu se ocupă cu cunoașterea lui Dumnezeu deși au multă putere de înțelegere.

În 27, 7 avem un alt unicat al Psalmilor și anume pe anetalen. El mai apare în LXX doar în Os. 8, 9. Și în 27, 7 găsim faptul că atunci când Dumnezeu ajută pe cineva, El face să crească din nou/ reînvie trupul lui.

În GNT, aoristul anetalen apare doar la Filip. 4, 10. Și în ed. BOR 1988 corelativul său e a înflorit, pe când în Biblia de la 1688: a odrăslit. Și aceasta, pentru că ajutorul lui Dumnezeu, fiind umplerea de slava Lui, are ca urmare o înduhovnicire/ o înviere/ o înflorire a trupului. Așa că îndumnezeirea, ca înduhovnicire a omului în integralitatea sa, a fost revelată și trăită încă din Vechiul Testament. Căci trupul participă la sfințirea sufletului și se resimte ontologic în urma umplerii noastre de slava lui Dumnezeu.

Prima apariție a pluralului mântuirile în Psalmi are loc la 27, 8. Iar mântuirile sunt ale Hristosului Său [27, 8]. Următoarele două ocurențe sunt la 67, 20 și 84, 5. Și prin mântuiri se vorbește despre faptul că mântuirea noastră e rodul multelor intervenții ale lui Dumnezeu în viața noastră. Căci El ne înalță „până în veac” [27, 9]. Pentru că El ne face părtași ai Împărăției Sale pentru veșnicie.


[1] Verbul a surpa apare în Biblia de la 1688.

Dante, Divina Comedie [18]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

În Raiul pământesc oamenii se pot uita în soare/ p. 511.

Dante urcă împreună cu Beatrice cu iuțeala fulgerului/ p. 513.

„a existenței largă mare”/ p. 514.

„suspir”, „împintenește”/ p. 513-514.

Beatrice îl numește pe Dante „cel dezbrăcat/ de-orice poveri”, spunându-i că nu trebuie să se mire de ceea ce vede/ p. 515.

Adică ar fi ajuns fără păcate (deși autorul nu ne lămurește prea mult în această privință) și i se cuvinte să vadă ceea ce vede.

Călătoria lui Dante nu este însă una în duh, ci în trup. Iar autorul nu ne descrie niciun fel de metamorfoze interioare. Și, mai ales, nu simte niciun fel de umilință sau smerenie, nu își vede goliciunea sau păcătoșenia sau finitudinea, ci se consideră din ce în ce mai sfânt.

Dante și Beatrice intră în cerul întâi care este…în lună/ p. 516.

Începe astfel:

„O, voi acei ce-n slaba luntrișoară

cu dorul ascultării-mi urmăriți

pe mare nava ce cântând îmi zboară,

vă-ntoarceți iar la mal să v-odihniți!

Căci poate că-ndrăznind să-ntrați, vrodată

pierduți ca mine-n larg, voi să pieriți.

Pe-o mare merg ce n-a mai fost umblată,

Minerva-mi suflă, mă conduce-Apol[o],

și nouă muze Ursa mi-o arată”/ Ibidem.

Petele de pe lună și povestea populară despre Cain, cel care ar ridica mărăcini cu furca și de aceea ar avea luna pete/ p. 518.

Beatrice îi ține lecții despre fenomenele naturale/ p. 518-520.

„lucoare”/ p. 520.

„cer cu-atâtea lămpi văzute”/ Ibidem.

„Aceste-organe-a lumii” și „de-acum să-ți afli singur vadul” (ibidem) sunt exprimări prin care se vede cum Coșbuc apelează la stilistica poetică eminesciană și, respectiv, dosofteiană.

Astfel de raportări sunt de altfel foarte dese în traducerea sa.

Dante dezvoltă aici însă – prin glasul Beatricei – și o altă idee, care nu e creștină ci provine din filosofia antică, despre sufletul motor al fiecărei stele/ p. 521.

„dulcoarea”/ p. 523.

Aici, în primul cer, cal mai de jos, îi așază Dante pe cei care nu și-au păzit jurămintele monahale/ p. 524 ș. u.

„lucoare”/ p. 526.

Între p. 528-537, Beatrice îi ține prelegeri de teologie și morală lui Dante, deși realitatea ar trebui să fie mai presus de cuvinte. Dante e mai sensibil la expunerea de tip filosofic și la explicațiile acestea care nu și-ar avea locul aici, decât la ceea ce vede și care se presupune că ar trebui să fie copleșitor.

De acel discurs rațional este de înțeles să fii captat pe pământ, dar Dante mută raționalitatea discursivă acolo unde ea nu există. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că în aria catolică nu mai există, după schismă, niciun fel de înțelegere pentru cunoașterea mistică și mai presus de raționalitatea umană decăzută.

În mod de neînțeles, deși susține că i s-au șters păcatele și că a devenit un om foarte spiritual prin această călătorie, puterea  de înțelegere a lui Dante a rămas la fel de pământească după cum era și mai înainte.

Autorul nu are nicio idee despre cunoașterea mistică. Alegoriile și simbolurile pe care le introduce câteodată sunt adesea pline de senzualitate și trimit către o decriptare imediată, logică.

Cu puțin înainte, vorbind cu Picarda, care se afla în acest cer dintâi, aceasta rostește „cuvinte-așa de-nflăcărate,/ părând c-ar arde-n primul foc de-amor”/ p. 524.

„greime”/ p. 536.

Substantivul acesta e o creație poetică a Sfântului Antim Ivireanul: „Aleasă iaste, că iaste nor carele n-au ispitit nicio greime a păcatului” și „Pruncul acesta, care Se vârguleşte în iasle, de ne vom ridica ochii credinţii noastre Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori şi pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele şi luna de raze împlându-le şi mişcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfăşat o cârmuieşte”.

Îl vor remarca și folosi și alți poeți moderni.

Ceea ce a realizat Coșbuc prin această traducere este o îmbinare a vocabularului poetic românesc, limba veche și cea a lui Eminescu îndeosebi, cu multă virtuozitate, pentru a conferi transpunerii sale o culoare  arhaizantă și o tentă lexicală teologic-filosofică, în acord cu vechimea operei lui Dante și cu subiectul său.

Numai că limba aceasta poetică nu este creația lui Coșbuc, ci un material lingvistic preexistent, pe care el îl folosește recurgând la diverse combinații.

Dante intră în cerul al doilea:

„Văzui lucind pe Doamna mea-n eterul

acestui cer atâta de voioasă

că mult mai viu orna planeta cerul.

Când însăși fu schimbată-n mai frumoasă,

cum fui atunci eu însumi, omul care

în orice chip am fire schimbăcioasă!”/ p. 538.

Dante afirmă că se schimbă dar nu ne dă niciun fel de amănunte despre această schimbare, despre ce mutații lăuntrice poate să producă.

În ce o privește pe Beatrice, nu se cam înțelege de ce aceasta avea nevoie de schimbare. Sau poate că e vorba numai despre felul în care o vede el. Însă, cum spuneam, toată frumusețea este una exterioară în descrierile lui Dante.