Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [59]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

Domnul e Cel care ne încearcă [25, 2**]. Cel care ne pune la încercări ca să dovedească adevărul nostru interior. De aceea Biblia de la 1688 folosește verbul a ispiti la 25, 2. Și când Dumnezeu ne încearcă/ ne ispitește/ ne arată adevărul interior, atunci El ne aprinde rinichii și inima [25, 2]. În sensul că ne umple de slava Lui, pentru ca să simțim în mod acut ceea ce trăim.

Casa Domnului [26, 4] e locul locașului slavei Sale [25, 8]. Acolo unde El Își arată slava Lui. De aceea, Domnul, Care Își arată slava Lui celor care se curățesc de patimi, este luminarea [fotismos] noastră [26, 1].

Pentru că luminarea duhovnicească este descoperirea din partea lui Dumnezeu a unui lucru care depășește puterea minții noastre dar pentru care noi eram deja pregătiți prin tot efortul nostru ascetic și de înțelegere.

În LXX, la 26, 4, regăsim dorința Sfântului David de a vedea „plăcerea Domnului [tin terpnotita tu Chiriu]”. Adică de a vedea, în mod mistic, pe cele care Îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Și cele plăcute lui Dumnezeu sunt cele revelate/ arătate/ descoperite de El în mod extatic.

În Biblia de la 1688 se vorbește despre „a vedea frumsețarea [înfrumusețarea] Domnului”. Adică modul în care El ne umple de frumusețe dumnezeiască. Pentru că, în fapt, conținutul vederii extatice e vedere și cunoaștere dumnezeiască care ne umplu de frumusețe sfântă, de sfințenie.

Însă sintagma frumusețea Domnului, preluată de ediția de la 1688, se regăsește în MGK: „to callos tu Chiriu” [27, 4]. Ea apare și în KJV, LND, DRB, BOR 1988 și 2001.

În VUL avem „voluntatem Domini” [26, 4], adică „voința/ dorința Domnului”, oferind astfel o variantă textuală asemănătoare LXX.

Dumnezeu ne ascunde în ziua răutăților [26, 5], pentru că El ne înalță în piatră [26, 5]. Ne face fermi și statornici ca pietrele.

El ne înalță capul nostru peste vrăjmașii noștri [26, 6], pentru că înțelegerea și acceptarea voii lui Dumnezeu depășește răutatea și invidia minții demonilor, adică a vrăjmașilor noștri.

Singura apariție textuală a lui aposcorachisis în LXX e la 26, 9. E vorba despre verbul a blestema, a osândi. De care David Îl crede în stare pe Dumnezeu dar Căruia îi cere să nu facă acest lucru cu sine.

 Așadar în LXX avem: „să nu mă blestemi pe mine [mi aposcorachisis me]” [26, 9]. În ediția de la 1688 avem „să nu mă depărtezi”, pentru că textul tradus este MGK: „mi me afisis [să nu mă îndepărtezi]”. De aici prezența în ed. BOR 1988 și 2001 a textului: „să nu mă lepezi pe mine”.

Domnul ne ia când părinții noștri ne lasă/ ne părăsesc [26, 10]. Iar singura apariție în Psalmi a sintagmei „bunătățile Domnului [ta agata Chiriu]” e la 26, 13. Bunătăți care sunt identice cu conținutul vederilor mistice, pentru că vom vedea „bunătățile Domnului în pământul celor vii [en ghi zonton]” [26, 13], adică în Împărăția Lui.

La 27, 1, David Îi cere Domnului: „mi parasiopisis ap’ emu [să nu treci în tăcere de la mine]”. În Biblia de la 1688 avem: „să nu taci de către mine”. Adică Îi cere să îi vorbească, să îi spună ce să facă. Pentru că tăcerea Domnului vizavi de El, lipsa de revelare a Lui în viața sa, e considerată de Dumnezeiescul David drept o viață ca a celor care „se coboară întru groapă [tis catavenusin is laccon]” [27, 1]. Însă groapa de aici nu se referă la moarte ci la Iad, pentru că Iadul e lipsa de revelare a lui Dumnezeu.

Domnul ne dă după faptele noastre și după răutatea intențiilor noastre [27, 4], căci răsplătirea [to antapodoma] o primim de la El [27, 4]. Și e pentru prima dată în Psalmi când se vorbește despre răsplătirea pe care o primim de la Domnul.

Dumnezeu dărâmă/ surpă[1] pe cei care nu au înțeles întru faptele Domnului și întru lucrurile mâinilor Lui [27, 5]. Pe cei care nu au înțeles lucrările Sale.

Însă aici nu e vorba despre a-i dărâma/ omorî pe cei care nu au putut să înțeleagă voia și lucrările Domnului din cauza vreunei deficiențe mentale sau din cauza prunciei minții ci e vorba despre cei care au disprețuit lucrările lui Dumnezeu cu lumea și cu ei. E vorba despre cei care nu se ocupă cu cunoașterea lui Dumnezeu deși au multă putere de înțelegere.

În 27, 7 avem un alt unicat al Psalmilor și anume pe anetalen. El mai apare în LXX doar în Os. 8, 9. Și în 27, 7 găsim faptul că atunci când Dumnezeu ajută pe cineva, El face să crească din nou/ să reînvie trupul lui.

În GNT, aoristul anetalen apare doar la Filip. 4, 10. Și în ed. BOR 1988 corelativul său e a înflorit, pe când în Biblia de la 1688: a odrăslit. Și aceasta, pentru că ajutorul lui Dumnezeu, fiind umplerea de slava Lui, are ca urmare o înduhovnicire/ o înviere/ o înflorire a trupului. Așa că îndumnezeirea, ca înduhovnicire a omului în integralitatea sa, a fost revelată și trăită încă din Vechiul Testament. Căci trupul participă la sfințirea sufletului și se resimte ontologic în urma umplerii noastre de slava lui Dumnezeu.

Prima apariție a pluralului mântuirile în Psalmi are loc la 27, 8. Iar mântuirile sunt ale Hristosului Său [27, 8]. Următoarele două ocurențe sunt la 67, 20 și 84, 5. Și prin mântuiri se vorbește despre faptul că mântuirea noastră e rodul multelor intervenții ale lui Dumnezeu în viața noastră. Căci El ne înalță „până în veac” [27, 9]. Pentru că El ne face părtași ai Împărăției Sale pentru veșnicie.