Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [13]

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

La fel așadar, așa cum aici a îndepărtat de la Sine credința oamenilor și a transferat-o [transtulit] în Tatăl, zicând: „Nu credeți în Mine, ci în Acela Care M-a trimis” – [Tatăl] de Care, totuși, în mod cert, pe Sine nu Se desparte – tot astfel deci [trebuie înțeles] ceea ce a zis: „Nu este al Meu a da, ci celor cărora le este pregătit de către Tatăl Meu” (Mat. 20, 23). Este clar în ce sens ambele afirmații [trebuie] să fie înțelese.

Deci astfel este și aceasta: „Nu Eu voi judeca”, când [, de fapt,] El „va să judece viii și morții [judicaturus sit vivos et mortuos]” (II Tim. 4, 1).

Dar pentru că nu este din [prin] putere omenească, de aceea întorcându-ne la Dumnezeire [recurresns ad Deitatem], înalță inimile oamenilor, pentru că [S-]a pogorât ca ei să fie înălțați.

 *

Capitolul XIII

28. Dar dacă Însuși Acela nu ar fi fost Fiul omului prin chipul robului pe care l-a primit, Care este Fiul lui Dumnezeu prin chipul lui Dumnezeu în care este, Apostolul Pavel nu ar fi spus despre conducătorii acestui veac: „Dacă deci ar fi cunoscut, niciodată nu ar fi răstignit pe Domnul slavei” (I Cor. 2, 8).

Deci în chipul robului a fost răstignit și totuși a fost răstignit Domnul slavei.

Astfel a fost deci acea asumare, care [a putut] să facă pe Dumnezeu om și pe om Dumnezeu [quae Deum hominem faceret, et hominem Deum].

Totuși, cititorul prudent și iubitor și cuvios înțelege [prudens, et diligens, et pius lector intelligit], ajutându-i Dumnezeu, ceea ce s-a spus despre ce și ce s-a spus în conformitate cu ce.

Am spus deja aceasta că, după [în conformitate cu] aceasta, că este Dumnezeu, îi slăvește pe ai Săi: după aceasta, cu siguranță, că este Domnul slavei.

Și tocmai Domnul slavei este răstignit, pentru că adevărat s-a spus [a fost numit] și Dumnezeu răstignit [Deus crucifixus], nu din puterea dumnezeirii, ci din slăbiciunea trupului (II Cor. 13, 4).

La fel spunem [și acum]: fiindcă [cugetând] după aceasta că Dumnezeu este judecat, [se vede că] aceasta este din putere [îngăduință] dumnezeiască, nu din [cea] omenească.

Și tocmai însuși omul este să judece [judicaturus est], la fel cum Domnul slavei este răstignit.

Aceasta deci în mod deschis/ limpede zice: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, și toți Îngerii cu El, […] atunci se vor aduna înaintea Lui toate neamurile” (Mt. 25, 31-32) și celelalte care sunt despre judecata viitoare, până la ultimul cuvânt în acel loc s-au predicat [praedicantur].

Și iudeii, pentru că au fost stăruitori în răutate cu orice preț, în acea Judecată se vor pedepsi, după cum este scris în altă parte: „Vor vedea [pe Cel] în Care au împuns/ pe Care L-au străpuns [in Quem pupugerunt]” (Zah. 12, 10).

Când deci și cei buni și cei răi vor vedea Judecata viilor și a morților, fără îndoială că cei răi nu vor putea a-L vedea pe El decât în chipul în care este Fiul omului, dar totuși în strălucirea/ în slava [in claritate] în care va judeca, nu în smerenia [humilitate] în care El a fost judecat.

Ceilalți, [cei] neevlavioși, fără îndoială că nu vor vedea acel chip al lui Dumnezeu în care [Fiul] este egalul Tatălui[1].

Nu astfel sunt cei curați cu inima [mundicordes] [, ci]: „Fericiți”, așadar, „cei curați cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).

Și această vedere este „față către Față” (I Cor. 13, 12), care a fost făgăduită celor Drepți [ca] cea mai mare răsplată [summum praemium].

Și aceasta se va întâmpla când [Fiul] „va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui” (I Cor. 15, 24).

În care –  vrea să se înțeleagă – [că va fi] și vederea chipului Său [, a Celui prin care a] supus lui Dumnezeu întreaga creație, și [vederea] aceluia [a chipului robului] în care Fiul lui Dumnezeu a fost făcut Fiul omului[2].

Pentru că după acesta [după chipul robului], „Și Fiul Însuși atunci va fi supus Lui [Tatălui], Care I-a supus Lui [Fiului] toate, pentru ca Dumnezeu să fie toate în toți” (I Cor. 15, 28).

Pe de altă parte, dacă Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul, va apărea, totuși, și celor neevlavioși în chipul în care este egalul Tatălui, cu ce este mai mult ceea ce i-a făgăduit celui care Îl iubește [pe El] [dilectori Suo], zicând: „Și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta pe Mine Însumi lui” (In. 14, 21)?

Pentru aceea Fiul omului este Judecător, dar nu însă din [prin] puterea omenească, ci din aceea prin care este Fiul lui Dumnezeu.

Și, pe de altă parte, Fiul lui Dumnezeu este Judecător, nu însă apărând în acel chip în care este egalul Tatălui, ci în acela în care este Fiul omului.

29. Astfel, se poate spune în două feluri: și Fiul omului va judeca, [dar] și: nu Fiul omului va judeca.

Fiindcă, Fiul omului va judeca, pentru ca să fie adevărat ceea ce a zis: Când va veni Fiul omului atunci se vor aduna înaintea Lui toate neamurile (Mt. 25, 31-32).

Și nu Fiul omului va judeca, pentru ca să fie adevărat ceea ce a zis: „nu Eu voi judeca” (In. 12, 47) și: „Eu nu caut slava Mea. Este Cine să o caute și să judece” (In. 8, 50).

Fiindă după [conform cu] aceasta – că în Judecată nu chipul lui Dumnezeu, ci chipul Fiului omului va apărea –, nici Tatăl Însuși nu va judeca.

După [conform cu] aceasta deci s-a zis: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului” (In. 5, 22).

Căci fie s-a spus aceasta din [în acord cu] acel cuvânt, pe care mai sus l-am amintit, unde a zis: „Așa I-a dat Fiului să aibă viață în Sine” (In. 5, 26), ca să arate că așa L-a născut pe Fiul; fie din [în acord cu] aceasta despre care vorbește Apostolul, zicând: Și de aceea pe El L-a înălțat și I-a dat Lui nume care este peste tot numele (Filip. 2, 9).

Fiindcă aceasta [din urmă] s-a zis despre Fiul omului, după care [s-a spus că[3]] Fiul lui Dumnezeu S-a sculat din morți.

Deoarece El, în chipul lui Dumnezeu [este] egalul Tatălui, de la Care [ex Quo] S-a golit pe Sine primind chipul robului, în însuși chipul robului a și umblat [agit], a pătimit și S-a supus, încât Apostolul a arătat mai departe următoarele:

„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, chiar moarte pe/ prin cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a înălțat pe El și I-a dat Lui nume, care este peste tot numele. Ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesupt/ din Iad [coelestium, terrestrium et infernorum] și toată limba să mărturisească [faptul] că Domnul Iisus Hristos este în slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 8-11).


[1] Cei necredincioși și răi nu vor vedea nici la Judecată dumnezeirea Fiului, ci Îl vor vedea tot ca pe un om, deși nu în smerenia în care L-au văzut pe pământ, ci în slavă, plin de strălucire.

Nu vor putea cunoaște, ca Sfinții, slava Lui dumnezeiască, pentru că niciodată nu I-au cunoscut sau nu I-au recunoscut dumnezeirea, ci L-au văzut doar ca om. Deci vor vedea un om judecându-i, pentru că n-au văzut niciodată în El pe Dumnezeu.

Păcătoșii vor rămâne la vederea și înțelegerea lor redusă și tot ce vor vedea, spre groaza lor, va fi omul batjocorit de ei fiind în mare slavă și judecându-i.

Observăm accentul pus adesea de Sfântul Augustin pe vedere și faptul că ea este sinonimă cu înțelegerea și cunoașterea.

Nu pot deci să cunoască pe Dumnezeu cei ce au refuzat întotdeauna să-L cunoască.

[2] Sfinții Îl vor vedea pe Hristos deopotrivă ca Fiul lui Dumnezeu și ca Fiul omului, deci în mod desăvârșit, ca Dumnezeu și om.

[3] După chipul robului, adică.

Istorie III. 27

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a.

***

83. Ce însemna Cosmografie la sfârșitul secolului al 19-lea

Cursul de Cosmografie al lui Nicolae Culianu (1832-1915), publicat la Iași în 1895, are 371 de pagini[1]. Iar autorul, atunci când și-a publicat cursul, era profesor la Facultatea de Științe din Iași și la Institutele-Unite, plus membru corespondent al Academiei Române[2].

Cursul e împărțit în 5 cărți. Prima carte se ocupă de stele, a doua studiază pământul, a 3-a soarele, a 4-a luna iar a 5-a: planetele[3].

În pagina a 3-a, Cosmografia e definită de Culianu drept știința care se ocupă cu studiul descriptiv al aștrilor, pentru a le determina forma, mărimea, depărtarea dintre ele și diferitele fenomene care se petrec cu aștrii și care pot fi observate de pe pământ.

Pentru a fi studiate corpurile cerești se apelează la „lunete sau ochiene [ocheane] astronomice[4]. Și e prezentată compoziția ocheanului astronomic.

În fig. 3 sunt prezentate Ursa mică și Ursa mare așa cum pot fi observate ele cu ochiul liber[5].

Despre „distanța unghiulară”[6], „distanța zenitală”[7], „legile mișcarei [mișcării] diurne”[8], „punctele cardinale [și] rosa vênturilor [vânturilor]”[9].

Iar aceasta e roza vânturilor[10]: (imagine).

Din p. 29 se începe discuția asupra „coordinatelor orare”. O zi siderală are 86.400 de secunde siderale[11]. Iar în p. 48, autorul împarte stelele după gradul lor de luminozitate.

În urma unui calcul complex, Culianu ajunge la concluzia că ar exista 43 de milioane de stele[12].

Studiul asupra pământului începe la p. 70. Și pământul, privit în aspectul său general, are forma unei sfere[13].

În nota *, de la p. 73, autorul cunoștea faptul că muntele Gaurisankar, din Hymalaya, este cel mai înalt munte al pământului și că el are o înălțime de 8.840 de metri.

Pământul e izolat în spațiu[14], aidoma tuturor celorlalte corpuri cerești[15].

Ce este longitudinea[16]. Latitudinea geografică[17]. Discuția despre „zonele terestre” începe la p. 89.

Masa de aer care înconjoară pământul se numește atmosferă terestră[18]. Și ea este compusă din șiruri de straturi sferice și concentrice cu suprafața globului terestru[19].

Discuția despre soare începe la p. 144. Și e una științifică, cu tot felul de măsurători specializate.

Calendarul iulian e calendarul roman vechi, reformat de Iulius Cezar în anul 46 în d. Hr., cu ajutorul astronomului Sosigene din Alexandria Egiptului și considerat a fi de 365 de zile și 6 ore. Însă ca an civil se numără doar cele 365 de zile[20].

În anul 1582, la 1257 de ani de la Sinodul Ecumenic de la Niceea (325 d. Hr.), dezacordul dintre anul tropic și anul civil ajunsese de aproape 10 zile[21].

În p. 209, în urma unui alt calcul specializat, autorul nostru ajunge la concluzia că dimensiunea soarelui este mai mare de 1.300.000 de ori decât cea a pământului.

Despre anul sideral la p. 213. Și tot de la p. 213 se începe explicarea faptului de ce zilele solare sunt inegale.

Despre lună scrie de la p. 260. Despre fazele lunii începând cu p. 261. De la p. 302 despre eclipsele de lună și de soare. Fluxul și refluxul mării țin de poziția soarelui și a lunii vizavi de pământ[22].

În p. 323 începe ultima carte a cursului și se discută despre mișcarea planetelor. În p. 341, autorul susține că planeta Marte este cea mai apropiată planetă de pământ dintre toate planetele superioare. Și de pe pământ, planeta Marte se vede având o lumină roșiatică foarte pronunțată[23].

Planeta Jupiter este cea mai mare planetă cunoscută din sistemul solar, fiind de 1.300 de ori mai mare ca pământul[24].

Despre sateliți de la p. 348. De la p. 354 despre comete. Ultima discuție a cursului este despre aeroliți, uranoliți sau pietre căzute din cer[25].

*

84. Notele politice ale lui Marghiloman

Volumul al 4-lea de însemnări al lui Alexandru Marghiloman (1854-1925) conține jurnalul anilor 1918-1919[26]. Și el începe cu ziua de 22 iulie 1918[27].

Dejunează cu familia regală de ziua reginei[28]. Vizitează Văraticul și Agapia pe 30 iulie 1918. La Mănăstirea Agapia merge pentru pictura lui Grigorescu[29].

Regele n-a putut să plece în seara zilei de 12 septembrie 1918 pentru că „automobilele regale n’aveau faruri[30].

Poliția germană a cerut țăranilor din plasa Oltenița „să se armeze cu furci, securi, ciomege, ca să apere malul Dunărei de Bulgari”[31].

La Iași, pe 27 septembrie 1918, autorul participă la parastasul regelui Carol[32].

Iar regele se temea de bolșevism[33].

Germanii părăsesc Brăila și Focșaniul. Însemnare din 24 octombrie 1918[34].

Sintagma România Mare[35]. Pe 29 octombrie 1918 își notează faptul că trupele franceze au trecut Dunărea pe la Giurgiu[36].

Pe 2 noiembrie 1918 scrie că nu există pâine pentru următoarele 5 zile. Populația a primit orz și cartofi însă nu aveau lemne cu care să își facă mâncare[37].

O lumânare costa 13 lei[38].

Pe 4 noiembrie 1918 participă la Te Deumul de la Mitropolie[39]. Pe 10 noiembrie 1918 își notează că germanii, atunci când s-au retras din România, au jefuit țara și au făcut multe stricăciuni[40].

Pe 13 noiembrie 1918 scrie: „se simtese petrece ceva în Transilvania”[41].

Pe 20 noiembrie 1918: „Neliniște pentru Transilvania. Nu se știe nimic din ceeace se petrece la Alba-Iulia. Regele, în toastul său de Duminecă, a vorbit ca de un lucru îndeplinit, dar până astăseară nici-o veste”[42].

Pe 23 noiembrie 1918 își nota faptul că spitalul din Urlați s-a închis din cauza lipsei de mâncare[43]. Aceeași situație era și în spitalele din Giurgiu[44].

Pagina 166 începe cu fraza: „Violența e în floare și poți fi gâtuit pe tăcute”. Însă nu spune nimic despre actul unirii de la 1 decembrie 1918[45].

Tocmai pe 3 decembrie 1918 vorbește despre „marea de oameni” de la Alba Iulia[46].  Și în zilele unirii regina era bolnavă de gripă[47]

Pe 13 decembrie 1918 tipografii au fost în grevă[48] și au cerut să se desființeze cenzura[49].

Pe 19 decembrie 1918 vorbește despre publicarea decretului de unire a Bucovinei[50].

Pe 21 decembrie 1918 Take Ionescu refuză să intre în Guvern[51]. Iar pe 25 decembrie 1918 vorbește despre „murdăria desgustătoare” de pe străzile Bucureștiului[52]. „Calea Victoriei [e] găurită, o serie de gropi cu noroi, timp trist; lume necăjită”[53].

Brătianu și Maniu au fost la Paris în noaptea de revelion a anului 1919[54].

Pe 6 ianuarie 1919: cei de la cantine nu au avut pâine de două zile[55].

Theodor Mihaly era de părere că „Miron Cristea ar fi deplorabil ca mitropolit”[56]. E vorba de viitorul prim patriarh al României. O însemnare din 9 ianuarie 1919.

Pe 31 ianuarie 1919 autorul vorbește despre o întâlnire cu Darvari. Un bărbat căsătorit[57].

Regina va pleca în Franța și la Londra[58]. Știre din 8 februarie 1919.

Pe 27 februarie 1919: consiliu, sub președinția regelui, la Cotroceni[59].

Pe 14 aprilie 1919 amintește de schimbarea calendarului[60].

Moșoiu îl înlocuie pe Mărdărescu la conducerea trupelor din Transilvania[61].

Regele dă „un interview lui <<Times>>”[62], în care, în mod penibil, spune autorul, a afirmat că nu a semnat armistițiul[63].

Pe 20 aprilie 1919 a fost Paștiul ortodox…zi în care reginei i s-a defectat mașina[64].

Ziua de 10 mai 1919 a fost serbată pe noul calendar[65]. Iar „Prințul Carol a dat d-nei Zizi Lambrino briliantele pe care le lăsase Regina Elisabeta, pentru a fi date, la logodna sa, viitoarei Regine”[66].

Pe 12 iunie 1919 Marghiloman ne vestește că s-a căsătorit cu Marie. Căsătoria civilă a făcut-o la Fundeni, pe când pe cea religioasă în vila de la Buzău[67].

Maniu cere un guvern național pe 12 iulie 1919[68].

Pe 4 noiembrie 1919 vorbește despre 3 zile de alegeri, începând cu ziua de luni[69].

Ultima însemnare, din 31 decembrie 1919, e despre „alegerea lui Miron Cristea, Episcop de Caransebeș, ca Mitropolit. Foarte frumos discurs, de om civilizat[70].


[1] N.[icolae] Culianu, Cursŭ de Cosmografie pentru usulŭ scoalelor secundare, Ed. Tipografia Națională, Iași, 1895, 371 p.

[2] Idem, Pagina de titlu.

[3] Idem, p. 369-371.

[4] Idem, p. 3.

[5] Idem, p. 7.

[6] Idem, p. 8.

[7] Idem, p. 11.

[8] Idem, p. 13.

[9] Idem, p. 20.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 34.

[12] Idem, p. 49.

[13] Idem, p. 72.

[14] Idem, p. 73.

[15] Idem, p. 74.

[16] Idem, p. 76.

[17] Idem, p. 77.

[18] Idem, p. 140.

[19] Idem, p. 141.

[20] Idem, p. 198.

[21] Idem, p. 201.

[22] Idem, p. 317.

[23] Idem, p. 341.

[24] Idem, p. 342.

[25] Idem, p. 368.

[26] Alexandru Marghiloman, Note politice (1897-1924), vol. IV (1918-1919), Ed. Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927, 436 p.

[27] Idem, p. 5.

[28] Idem, p. 5-6.

[29] Idem, p. 10.

[30] Idem, p. 36.

[31] Idem, p. 49.

[32] Idem, p. 62.

[33] Idem, p. 106, 110.

[34] Idem, p. 116.

[35] Idem, p. 126.

[36] Idem, p. 131.

[37] Idem, p. 138.

[38] Idem, p. 139.

[39] Idem, p. 142.

[40] Idem, p. 147.

[41] Idem, p. 148.

[42] Idem, p. 158-159.

[43] Idem, p. 164.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 177.

[46] Idem, p. 179.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 188.

[49] Idem, p. 189.

[50] Idem, p. 196.

[51] Idem, p. 197.

[52] Idem, p. 200.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 206.

[55] Idem, p. 210.

[56] Idem, p. 217-218.

[57] Idem, p. 235.

[58] Idem, p. 242.

[59] Idem, p. 258.

[60] Idem, p. 288.

[61] Idem, p. 291.

[62] Idem, p. 293.

[63] Idem, p. 294.

[64] Idem, p. 295.

[65] Idem, p. 315.

[66] Idem, p. 315-316.

[67] Idem, p. 326.

[68] Idem, p. 344.

[69] Idem, p. 408.

[70] Idem, p. 436.