Zi: 5 iulie 2013

Predică la duminica Sfinților români [2013]

4 comments

Iubiții mei,

pomenirea Sfinților români pe care o facem astăzi are legătură directă și explicită cu pomenirea tuturor Sfinților și cu Cincizecimea.

Pentru că Sfinții Bisericii lui Hristos au apărut odată cu Cincizecimea.

Căci de atunci de când harul Treimii s-a pogorât în oameni, de când Biserica a devenit comuniunea vie și sfințitoare a lui Dumnezeu cu oamenii, orice neam a putut să intre în Biserică și să arate Sfinți.

Iar poporul român s-a convertit la dreapta credință și a arătat Sfinți din primele secole ale Bisericii, fapt pentru care avem credință apostolică și facem parte dintr-o Biserică apostolică, în succesiune directă, de două milenii.

Acest lucru e o mare și copleșitoare binecuvântare dar și o mare și înfricoșătoare responsabilitate în același timp.

Pentru că trebuie să rămânem în dragostea dintâi…

Adică să arătăm că trăim cu evlavie sfântă și cu simplitate, urmând Apostolilor Lui, de la care avem credința și viața bisericească.

Trebuie să arătăm că suntem vrednici de această demnitate sfântă, anume aceea de a fi fiii lui Dumnezeu prin har.

Și pentru că suntem de două milenii în Biserica lui Hristos, de aceea e un lucru lipsit de înțelepciune să ne concentrăm doar pe canonizarea Sfinților recenți.

Sau să căutăm să îi înțelegem și să îi cinstim pe ei…rupți de întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe Române.

Dimpotrivă, pe noi trebuie să ne intereseze Sfinții lui Dumnezeu din toate secolele, care au fost fiii Bisericii noastre Ortodoxe Române, și pe ei trebuie să îi cinstim prin cercetări istorico-teologice aprofundate.

Căci știm multe amănunte despre Sfântul Ștefan cel Mare sau despre Sfântul Constantin Brâncoveanu, pentru că despre ei s-au ocupat, în primul rând, istoricii.

Însă câte monografii la viețile lor avem, din partea teologilor noștri?

Ce se întâmplă cu Sfinții români, canonizați sau nu, despre care știm doar câteva lucruri, pentru că, în trecut sau pe când trăiau, nimeni nu i-a luat în seamă?

Și pentru noi asta e o mare scădere…

Pentru că nici în trecut și nici în prezent nu ne pasă, cu adevărat, de Sfinți.

Da, din gură…și triumfalist…părem a fi „prieteni” cu Sfinții…însă prietenia se probează prin câte facem, în mod concret, pentru ei.

Și primul lucru pe care Sfinții Lui îl vor de la noi e să cinstim și să păstrăm cu sfințenie viețile, trupurile, cărțile, lucrurile rămase de la ei.

Pentru că toate ale lor sunt o călăuzire a noastră în viața cu Dumnezeu.

Toate ale lor sunt lumină și binecuvântare, din care învățăm cum să ne cunoaștem pe noi și cum să ne apropiem de Dumnezeu și de ei, de Sfinții Lui.

Iar duminica de astăzi, stabilită recent, în timpul patriarhatului Părintelui Patriarh Teoctist, nu îi are în vizor doar pe Sfinții români canonizați, foarte puțini de altfel.

Ci pe toți Sfinții României, așa după cum, duminica trecută, i-am cinstit pe toți Sfinții, cunoscuți sau nu, canonizați sau nu, ai Bisericii lui Hristos.

De aceea e o duminică ce împacă trecutul cu prezentul, pe oamenii Sfinți încă în viață cu cei din veșnicie, pentru că Biserica e comuniunea sfințeniei netrecătoare a lui Dumnezeu cu oamenii și în această comuniune de taină/ mistică, fiecare dintre noi suntem chemați la o viață sfântă și nu la una indiferentă.

Sau duminica asta ne spune că acesta e creștinul ortodox, că așa trebuie să arătăm fiecare dintre noi: ca Sfinții Lui.

Și pentru mine a fost și este un lucru de mare folos faptul că am cercetat, am aprofundat și aprofundez viețile Sfinților români canonizați sau nu, a celor care au trăit românește sfințenia, pentru că am înțeles că fiecare neam are particularitatea lui.

Și că a te apropia de Sfinții neamului tău înseamnă să vezi ce suntem și ce nu suntem ca neam.

Însă, pe de altă parte, a absolutiza Sfinții români, a-i vedea rupți de tot arealul Sfinților Bisericii, e o altă extremă ce nu ne ajută deloc.

Pentru că noi trebuie să ne facem largi, încăpători, să cuprindem tot mai mulți Sfinți în inima și în viața noastră și nu să fim exclusiviști.

Trebuie să facem o cercetare pe secole a Sfinților, să vedem cum au păstrat aceeași credință și aceeași mărturisire apostolică și patristică și nu să ne reducem cunoașterea și iubirea doar la câțiva.

Și asta pentru că ne-au ajutat într-o anumită problemă sau pentru că suntem noi mai atașați de ei.

O perspectivă corectă, profund ortodoxă, e să înglobăm cât mai mulți Sfinți în experiența noastră duhovnicească, să îi vedem profund și coerent, să ne însușim de la ei anumite amănunte, care ne pot fi proprii și nouă.

Iar pentru asta trebuie să fim luminați de Dumnezeu ca să știm ce să alegem…ca să înțelegem ce ni se potrivește.

Și când ne smerim în fața lor, când îi vrem în noi…atunci înțelegem, cu harul lui Dumnezeu, cum să ne împrietenim cu Sfinții Lui.

În timpul vieții Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru duhovnicesc, am înțeles un lucru capital de la el: acela de a nu ne opri, în iubirea noastră, doar la câțiva Sfinți.

De a nu absolutiza parțialul…ci de a dori, toată viața, completitudinea Sfinților.

El, Dumnezeiescul Ilie, era prieten de taină cu mulți Sfinți, pentru că li se ruga lor și încerca, prin tot ceea ce citea de la un Sfânt, să se împrietenească cu sufletul lui, cu modul lui de-a fi.

De aceea, fiind învățați de el să trăim această deschidere universalistă față de Sfinți și față de toți oamenii, nu înțeleg de ce se preferă puținul…în locul multului?

De ce, cu atâtea milioane de Sfinți în cărțile și locașurile Bisericii…noi n-avem ce lucra zilnic, n-avem ce traduce, n-avem pe cine cunoaște, n-avem cui să ne rugăm?

Da, asta e o reală problemă: că nu ne simțim vii…lângă Sfinții Lui!

Pentru că de-am fi plini de har, de viață dumnezeiască…i-am simți vii și pe ei, ei ne-ar fi prietenii noștri de fiecare clipă și am avea, din destul, ce să spunem, ce să prăznuim…

Pentru că ei sunt vii!…

Da, ei sunt vii și au multe ca să ne spună.

Și dacă i-am asculta…am umple multe goluri despre ei.

Când am terminat integrala operelor, în 10 volume, a Fericitului Ilie, mă așteptam să primesc un semn de la el.

Nu într-un mod insistent…ci așa, între noi doi, așa cum i-am promis…pentru ca să știu ce îmi spune…

Și n-am primit nimic special…așa cum, în ciuda multelor articole și cărți gratuite…nu primesc niciun comentariu pe măsura iubirii cu care le dărui.

Au trecut luni…

De curând, spre dimineață, l-am visat bucuros…și bucuria lui dumnezeiască a țâșnit și în inima mea.

La fel ca de fiecare dată când îl vedeam…și mă vedea…

A țâșnit în mod personalizat…adică din el.

Și a făcut în visul acesta duhovnicesc un gest pe care nu l-a făcut niciodată în viața lui: mi-a luat mâna dreaptă și mi-a sărutat-o.

Uluit de gestul lui…și eu i-am sărutat mâinile.

Și mi-a dat niște înscrisuri, într-un portofel mare, toate scrise de mâinile lui dumnezeiești…iar la final a scos 1.000 de dolari și mi i-a dat.

M-a privit în ochi, cu bucurie, și mi-a dat de înțeles că știu pentru ce sunt…

Și când m-am trezit am știut că mi-a plătit fiecare volum, din cele 10, scrise despre el…

Și v-am mărturisit aceste lucruri pentru ca să vă spun ceva important: lucrurile mari și duhovnicești vin la timpul lor dar, pentru ca ele să vină…noi trebuie să lucrăm zilnic.

Dacă ne împrietenim cu Sfinții, mai devreme sau mai târziu o să afle mulți…

Dacă suntem Sfinți…la fel…

Nimic nu se pierde în fața lui Dumnezeu…chiar dacă multe se uită în istorie…

Lucrul important e să nu uităm cine suntem, să nu ieșim din treapta noastră și, pe fiecare zi, să ne umplem de sfințenie și de cunoaștere, de simplitate și de bucurie, de delicatețe și înțelepciune dumnezeiască.

Pentru că numai astfel poți să dărui lucruri fundamentale altora.

Numai astfel poți să ajuți.

Și ajutorul adevărat dat oamenilor e să îi înveți să guste și să iubească viața duhovnicească, viața cu Dumnezeu, viața Bisericii, viața care nu se termină niciodată.

Dumnezeu să fie binecuvântat întru noi, robii Săi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [14]

8 comments

Traduceri patristice

*

vol. 4

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

Deci fie că s-a spus: „toată judecata I-a dat-o Fiului” (In. 5, 22), în înțelesul acela [de la In. 5, 26], fie în înțelesul acestui cuvânt [de la Filip. 2, 9], apare [lămurit] de aici suficient [de mult].

Pentru că dacă a fost spusă conform sensului în care s-a zis „I-a dat Fiului să aibă viață în Sine” (In. 5, 26), cu siguranță nu defaimă [ceretur] [spunând]: „Tatăl nu judecă pe nimeni”.

Pentru aceasta, deci, pentru că Tatăl L-a născut pe Fiul egal [cu Sine], judecă [împreună] cu El.

Conform cu aceasta deci s-a spus că, la Judecată, nu chipul lui Dumnezeu, ci chipul Fiului omului va apărea [non forma Dei, sed forma Filii hominis apparebit].

Nu pentru că nu va judeca [Tatăl], Care „a dat toată judecata Fiului” – cum despre El zice Fiul: Este cine să caute [slava Mea] și să judece – ci aceasta s-a spus, [că] „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului”, ca și cum ar fi zis: nimeni nu Îl va vedea pe Tatăl la Judecata celor vii și a celor morți, ci toți [vor vedea] pe Fiul, pentru că [El] este Fiul omului, ca să poată să fie văzut și de către cei neevlavioși, când și ei Îl vor vedea [pe Cel] în Care au împuns[1].

30. Ca să nu fie respinse [cele afirmate], mai bine să vedem [cum] să demonstrăm [aceasta] în mod clar.

[Căci trebuie] să aducem înainte [ca dovadă] cuvântul neîndoielnic și limpede al Domnului Însuși, prin care să arătăm că acesta a fost motivul însuși ca să spună, [că] „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului” (In. 5, 22): pentru că Judecătorul va apărea în chipul Fiului omului, care nu este chip al Tatălui, ci al Fiului, [și] nici [nu este] acesta [chipul] Fiului în care este egal Tatălui, ci [acela] în care este mai mic decât Tatăl, ca să fie văzut [conspicuus] la Judecată și de cei buni și de cei răi.

Căci puțin mai departe zice: „Amin zic vouă, că cel care aude cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine, are viață veșnică și la Judecată nu va veni, ci va trece [transiet] din moarte la viață” (In. 5, 24).

Această viață veșnică este acea vedere care nu ajunge la cei răi [ad malos].

După aceea urmează: „Amin, amin zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor trăi/ vor fi vii [vivent]” (In. 5, 25).

Și aceasta este proprie celor evlavioși [proprium este piorum], care au auzit despre întruparea Lui, astfel încât să creadă că este Fiul lui Dumnezeu.

Adică astfel să Îl primească [pe Cel Care],  pentru ei, S-a făcut mai mic decât Tatăl, [îmbrăcându-Se] în chipul robului, încât să creadă că este egal Tatălui în chipul lui Dumnezeu.

Așadar continuă și zice arătând tocmai aceasta: „Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine” (In. 5, 26).

După care vine la vederea strălucirii Sale [ad visionem Suae claritatis], în care va să vină la Judecată. A cărei vedere [a strălucirii] va fi comună și celor necucernici și Drepților [impiis et Justis].

Continuă deci și zice: „Și putere I-a dat Lui și să facă Judecată [et Judicium facere], pentru că este Fiul omului” (In. 5, 27).

Cred că nu există nimic mai clar.

Așadar, pentru că Fiul lui Dumnezeu este egalul Tatălui, nu primește această putere de a face Judecată, ci o are, în taină, [împreună] cu Tatăl.

Deci o primește pe aceea întrucât este Fiul omului, pentru ca [deopotrivă] cei buni și cei răi să Îl vadă pe El judecând.

Prin urmare, vederea Fiului omului se va arăta și celor răi, dar vederea chipului lui Dumnezeu numai celor curați cu inima, fiindcă ei vor vedea pe Dumnezeu.

Adică numai celor evlavioși, cărora – celor ce Îl iubesc –, aceasta El le-a promis că Se va arăta lor pe Sine Însuși.

Căci vedeți ce urmează: „Nu vă mirați de aceasta” (In. 5, 28), zice.

De ce ne interzice să ne mirăm, dacă nu pentru aceea că, de fapt, se miră toți cei care nu înțeleg, [se miră] așadar ca [El] să spună că Tatăl I-a dat Lui putere să facă Judecată pentru că este Fiul omului, când s-ar fi așteptat mai degrabă la aceasta, ca să spună [că I-a dat putere] pentru că este Fiul lui Dumnezeu?

Dar fiindcă păcătoșii nu Îl pot vedea pe Fiul lui Dumnezeu ca Cel ce este în chipul lui Dumnezeu, egal Tatălui, este necesar, deci, ca pe Judecătorul celor vii și al celor morți, când vor fi judecați în fața Sa, să Îl vadă și cei drepți și cei necredincioși: „Nu vă mirați de aceasta”, zice, „pentru că vine ceasul în care toți cei care sunt în morminte [qui in monumentis sunt] vor auzi glasul Lui și vor ieși cei ce au purtat cele bune [bona gesserunt], în învierea vieții [in resurectionem vitae], iar cei care au purtat cele rele, în învierea judecății” (In. 5, 28-29).

Așadar la aceasta [la Judecată] trebuia, de aceea, să primească acea putere, pentru că este Fiul omului, ca toți cei înviați [din morminte] [resurgentes] să Îl vadă pe El în chipul în care este posibil să fie văzut de către toți [, ca om], dar unii spre osândă [și] alții spre viață veșnică.

Ce este deci viața veșnică, dacă nu acea vedere [nisi illa visio], care nu este îngăduită celor neevlavioși?[2]

„[Și aceasta este viața veșnică:] să Te cunoască pe Tine”, zice, „Unul Dumnezeu adevărat, și pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Iisus Hristos” (In. 17, 3).

Și în ce fel [Îl vor cunoaște] pe Iisus Hristos Însuși, dacă nu ca pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care Se va arăta pe Sine Însuși lor, [iar] nu în felul în care Se va arăta, totuși, și celor care vor fi pedepsiți, în chipul Fiului omului?

31. [Domnul] este Bun conform cu această vedere [secundum illam visionem], în conformitate cu care vedere Dumnezeu apare celor curați cu inima. Căci [s-a spus]: „Cât este de Bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepți la inimă!” (Ps. 72, 1).

Când însă cei răi Îl vor vedea pe Judecătorul, nu li se va părea lor Bun, pentru că nu lor li se vor bucura inimile [văzându-L], ci atunci vor plânge în fața Lui toate semințiile [tribus] pământului (Apoc. 1, 7), astfel încât [să fie socotiți] în [acest] număr toți cei răi și necredincioși.

Pentru acest motiv, aceluia care Lui I-a zis Învățător Bun [Magistrum Bonum], pe când căuta la El sfat cum să primească viața veșnică, El i-a răspuns: „Ce mă întrebi despre ceea ce este] bun? Nimeni [nu e] bun, decât Unul Dumnezeu” (Mt. 19, 17).

Pe când, în alt loc, Însuși Domnul a zis că și omul [este] bun: „Omul bun”, zice, „din comoara bună a inimii lui scoate cele bune și omul rău din comoara rea a inimii scoate cele rele” (Mt. 12, 35).

Dar pentru că acela întreba despre viața veșnică, [spunem că] viața veșnică este deci în acea vedere [in illa contemplatione], prin care Dumnezeu nu este văzut spre pedeapsă, ci spre fericire veșnică [ad gaudium sempiternum].

Și [cel ce L-a întrebat] nu înțelegea cu Cine vorbea și Îl considera pe El [că este] doar Fiul omului.

Adică [Domnul i-a răspuns]: de ce Îl întrebi despre [ceea ce este] bun pe acest chip [istam formam], pe Care îl vezi și Mă numești „Învățător Bun”, [numai] în conformitate cu ceea ce vezi?

Acest chip este al Fiului omului [haec forma Filii hominis est], acest chip [El] L-a primit, acest chip va apărea la Judecată, nu doar [în fața] celor Drepți, dar și a celor necucernici și vederea chipului Său nu va fi spre bine [in bonum], celor care s-au îndreptat spre rele.

[1] Cf. și Apoc. 1, 7.

Cei păcătoși Îl vor vedea pe Fiul omului nu ca o răsplată sau ca o mângâiere, ci ca o pedeapsă.

[2] Teologia catolică – exprimată și de Dante în Divina comedie – a inventat existența limburilor, o zonă neutră în care se spune că stau cei avortați sau cei care nu L-au cunoscut pe Hristos și a căror singură nefericire ar fi doar aceea că nu Îl pot vedea pe Dumnezeu.

Dacă teologia catolică l-ar fi urmat pe Sfântul Augustin atât de mult pe cât pretinde, ar fi remarcat în scrierile lui că a nu vedea pe Dumnezeu reprezintă adevărata osândă a celor păcătoși, iar a vedea pe Dumnezeu înseamnă adevărata fericire a Sfinților.

Deci nu are cum să existe în veșnicie o stare de bine relativ, pe care să o aibă unii, care nu Îl pot vedea niciodată pe Dumnezeu.