Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

Beatrice îi spune lui Dante: „Vegheat vorbește!”/ p. 539.

Coșbuc apelează din nou la lexicul românei vechi, pentru că voie vegheată însemna voie liberă în limba noastră veche.

„s-ascunse/ în propria sa lucoare umbra sfîntă”/ Ibidem.

Numai că Dante utilizează termenul umbre, propriu mitologiei antice, pentru a desemna suflete de sfinți (în intenția sa).

Însă sufletele din Hades erau numite umbre tocmai pentru că reprezentau o palidă amintire a personalităților umane care fuseseră odinioară, pentru că erau considerate niște ființe degradate.

În credința creștină, a numi sufletul umbră – și mai ales sufletele sfinte – este o hulă, pentru că sufletul uman nu pierde niciodată amprenta personală pe care i-a dăruit-o Dumnezeu.

Grecii antici nu credeau în existența unei individualități sau a conștiinței după moarte (sau aceasta putea să revină în anumite condiții, prin anumite ritualuri), de aici sintagma: lumea umbrelor.

E cu totul impropriu însă a transfera această concepție în religia creștină.

Cerul al doilea este plasat pe planeta Mercur și este al sufletelor active/ p. 540 ș. u.

Însă a plasa Raiul pe alte planete, nici aceasta nu există în tradiția creștină, ci reprezintă o reminiscență platonică.

Aici își imaginează că „se întâlnește” cu Sfântul Iustinian/ p. 540-546.

„totime”/ p. 551.

Între p. 547-552, Beatrice îi ține din nou lecții de teologie lui Dante.

Cerul al treilea, al lui Venus/ p. 553 ș. u.

„văzui lucori așa-ntr-al ei senin”/ p. 554.

Întâlnindu-se cu duhul lui Carol Martel, acesta îi spune: „Mă ține-ascuns de tine harul dat/ ce-n raze mă-mpresoară și mă-mbracă/ la fel c-un vierme-n tort învestmântat”/ p. 555.

Autorul amestecă întruna istoria sfântă cu mitologia: „Iacov se desparte/ din mamă de Esau, și-i dat Quirin [Romulus]/ din tat-așa de jos ca fiu lui Marte”/ p. 558.

Alt duh îi spune aceste cuvinte: „Ci-mi iert aici cu drag al meu păcat/ să nu mă plâng și rabd cu veselie”/ p. 561.

S-ar părea că, în concepția lui Dante, unii își aduc aminte de păcate și în Rai, așa încât Paradisul său, cel puțin până acum, pare tot un fel de Purgatoriu, deși ceva mai fericit.

Deși mai departe se spune „N-avem căințe-aici, numai zâmbire” (p. 565), totuși mulți își amintesc și păcatele, prin care justifică faptul că se află în sfere mai de jos.

Did you like this? Share it: