Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 7 iulie 2013

Istorie III. 28

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a.

***

85. Eminescu evocat de Iorga

În primul volum din Oameni cari au fost, ed. 1934, Eminescu este a 13-a persoană evocată în carte[1]. Și Iorga îl caracterizează pe Eminescu drept un suflet „cu experiență largă și nenorocită[2][3], cu „o vastă și felurită cultură”[4], care exprimă „toată noutatea strălucitoare a unui gând deprins a străbate până la capăt, neînrâurit și neînfricoșat”[5].

Poezia lui Eminescu are „ritmuri de o muzică îmbătătoare și tainică”[6], vorbind, în același timp, despre cum era minimalizat poetul pe când era în viață[7].

Iorga însă e nedrept când afirmă că prietenia lui Eminescu cu Creangă „era legată mai mult prin păharul cu vin și prin gluma rustică”[8]. Dar este corect când spune că Hașdeu avea „un adânc dispreț pentru Eminescu” și că el întâmpina poemele eminesciene „prin hohote de râs batjocoritoare”[9].

În ciuda tuturor denigratorilor săi, Mihail era omul care „trecea înainte, înfășurat în platoșa sa de diamant”[10], dând tuturor posibilitatea să facă cunoștință cu „aurul uimitor al frumuseții nouă [noi]”[11], pe care îl reprezinta literatura sa.

În p. 82, Iorga îl numește pe Eminescu „poetastru” și ne vorbește despre impactul pe care l-a avut volumul de poeme eminesciene, editat de Maiorescu, asupra tinerei generații: (imagine text).

Apare o nouă generație de literați care scriu „în zodia lui Eminescu”[12]. Pe măsură ce se cunosc articolele sale, oamenii înțeleg că ele s-au născut „din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine, nu șie [sie] însuși, nu prietenilor de cafenea și berărie, nu membrilor unui cenaclu literar, ci neamului întreg, mai presus de clase și mai presus de hotare”[13].

Astfel, după moartea sa, privindu-i opera, Eminescu a fost văzut ca „marele cetitor [cititor]…[dar care] era și un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor”[14].

Pentru că el era o minte setoasă de a ști, [un] suflet doritor de a se împărtăși altora, [o] inimă revărsându-se în bunătate, [cu] ochi puternici țintind necontenit idealul[15].

În finalul articolului de față, scris pe 16 noiembrie 1903, Iorga spunea despre Eminescu: că este „cel mai strălucit reprezintant [reprezentant] al minții românești creatoare, în timpurile moderne”[16].

*

86. O evocare a ÎPS Veniamin Costachi

În aceeași carte, între p. 73-78, Iorga introduce o evocare a ÎPS Veniamin Costachi, scrisă pe 17 octombrie 1904[17].

Și în care spune că mitropolitul nostru, pe când trăia, era recunoscut de toți ca „omul cel mai bun din Moldova”[18], cât și ca „omul cel mai harnic din țară”[19]. Dar pentru că ÎPS Veniamin se ocupa cu faptul „de a câștiga și a împărtăși învățătura Scripturilor, care i se părea lui călăuza cea mai sigură pe grelele drumuri ale vieții”[20], tot el era și „cel mai sărac, cel mai lipsit, cel mai vândut de dator dintre făcătorii binelui care se vede și ai multului bine pe care nu-l știe nimeni”[21].

Însă ÎPS Veniamin a fost izgonit de „lacomul” voievod, din scaunul arhiepiscopal, într-o zi de iarnă, în ianuarie 1842[22]. S-a retras la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Lăpușneanu, unde va adormi în anul 1846 și unde va fi îngropat[23].

Și de aici încolo autorul ne oferă câteva date biografice despre mitropolit.

ÎPS Veniamin s-a născut în iarna lui 1768, la Roșiești, în ținutul Fălciului. Numele de Botez: Vasile. Tatăl său se numea Grigore Costachi, fiind din familie de răzeși de la Tutova, pe când mama lui, Maria, era din familia cantacuzinilor.

A cunoscut de mic vremuri de război. I-a murit mama, după care, la vârsta de 16 ani, și tatăl. Rămâne în îngrijirea PS Iacov Stamati al Hușilor[24].

Avea părul bălai și ochi albaștri.

L-a cunoscut pe Sfântul Paisie de la Neamț.

A fost făcut monah de PS Iacov și el i-a dat numele de Veniamin[25].

A fost episcop de Huși și de Roman, apoi, din 1803, pentru aproape 40 de ani, a fost mitropolitul Moldovei[26].

În 1804 înființează Seminarul de la Socola[27].

Iar Iorga subliniază faptul că ÎPS Grigorie al Ungrovlahiei, PS Chesarie al Râmnicului, PS Melchisedec al Romanului și „un sfânt ca răposatul Mitropolit Iosif al Moldovei vin toți dela Veniamin”[28].

*

87. Din biografia romanțată a lui Nicolae Ceaușescu

În Enciclopedia istoriografiei românești, editată în 1978[29], megalomanul dictator al României are alocate aproape 7 coloane. Paginile 89-92.

Și de aici „aflăm” că și-a făcut „studiile secundare și universitare la București. [Fiind] doctor în științe politice și doctor în economie (1978)”[30]. Nici măcar nu și „le-a luat” în ani diferiți ci în același an: în 1978. Deci era, prin imaginare de sine, „Dr. Dr.” Nicolae Ceaușescu.

În tinerețe, pe când era organizator și participant „la o serie de acțiuni de masă cu caracter democratic, antifascist”[31], Ceaușescu a fost „arestat și întemnițat în repetate rânduri”[32].

Are „activitate revoluționară”[33]

Și în finalul coloanei a doua, a paginii 89, începe paranoia acumulării de titluri academice: Doctor Honoris Causa [DHC] al Universității din București în 1973. Tot în 1973 primește DHC în Quito, în Ecuador și la Lima, în Peru. În 1974 la Beiruit, în Liban și la Buenos-Aires, în Argentina.

La Universitatea din Nisa, în Franța, în 1975. Și tot în 1975 în Filipine, în Mexic, la Yucatán și la Teheran, în Iran.

Și din 1970 a fost „președinte de onoare” al Academiei de Științe sociale și politice din România[34].

Și pentru că mulți au rămas marcați de aerul comunismului și doresc să perpetueze minciunile grandomanice ale acelui regim politic, vom reda câteva sublinieri ale „personalității” sale: „eminent om politic și de stat”[35], „prestigioasă personalitate a vieții politice internaționale”[36], „militant revoluționar și gânditor de rară perspicacitate”[37], avea „o profundă cunoaștere a realităților și posibilităților de progres ale României Socialiste”[38], desfășura „o laborioasă activitate de sintetizare teoretică a experienței revoluționare”[39],  a avut „o contribuție de inestimabilă valoare la fundamentarea teoretică”[40] a socialismului etc.

Și minciunile înșirate pe ață, care nu-l făceau să roșească pe agramat, erau vândute peste tot în străinătate, mulți factori de putere știind, bineînțeles, situația penibilă în care ne aflăm…dar au tăcut cu subînțelesuri, urmărindu-și interesele…


[1] N.[icolae] Iorga, Oameni cari au fost, vol. 1, Ed. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, București, 1934, p. 79-84. Cartea are 466 p.

[2] Nenorocită cu sensul de dramatică, suferindă.

[3] N.[icolae] Iorga, Oameni cari au fost, vol. 1, op. cit., p. 80.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 80-81.

[6] Idem, p. 81.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 82.

[13] Idem, p. 83.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 84.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 78.

[18] Idem, p. 74.

[19] Idem, p. 75.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 75-76.

[24] Idem, p. 76.

[25] Idem, p. 77.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 78.

[29] Enciclopedia istoriografiei românești, coord. de Prof. Univ. Dr. Ștefan Ștefănescu, membru corespondent al Academiei RSR, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, 470 p.

[30] Idem, p. 89.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 90.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică în Joia Mare

Sfântul Varlaam al Moldovei

 *

Carte românească

de

învățătură

 *

Diortosire și note de

 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

După ediția: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte romănească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 64-67.

***

Învățătură la Joia Mare. [În] noaptea spre Vineri

Despre muncile/ Patimile Domnului nostru Iisus Hristos. Cum se cade nouă a jeli și a ne scârbi[1] pentru păcatele noastre, căci pentru ele a răbdat munci/ chinuri Domnul Hristos

*

În această zi de azi, iubiții mei creștini, prăznuim și pomenim muncile/ Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, care au avut loc în anul 5.533 de la începutul/ facerea lumii.

Prăznuim chinurile Izbăvitorului nostru, ale lui Hristos. [Dar] nu cu bucurie, ci cu jale și cu lacrimi.

Și cu obidă/ amărăciune [le] pomenim și ne aducem aminte de munca cea grea a Domnului nostru. Cu durere și cu rușine…

[Fapt pentru] care fiecare creștin e dator ca Patima Lui să o gândească/ să o contemple și să o aibă înaintea ochilor.

Căci este începătură a toată pătimirea. Iar [cauza] morții lui Hristos nu este alta, fără numai păcatul omului.

Căci știm că Sfinția Sa[2] nu a avut păcat, nici nu a răbdat [pe Cruce] pentru vina Lui. Ci El a răbdat pentru păcatele noastre și pentru vinile noastre.

Așa după cum a prorocit de demult Isaia Prorocul, când a zis: „Acela este rănit pentru nedreptățile noastre și este ucis pentru răutățile noastre, și cu rănile Lui suntem tămăduiți” [Is. 53, 5].

Căci Dumnezeu Tatăl a pus peste Dânsul nedreptățile noastre, ale tuturor.

Deci, este lucru adevărat [faptul], că nu pentru vinile Sale [a fost răstignit pe Cruce Domnul], ci pentru păcatele noastre a vrut să rabde nevinovatul Dumnezeu.

Căci pentru noi [a suferit] chinuri, pentru noi a răbdat, așa după cum a spus și Apostolul Pavel, că „a murit pentru păcatele noastre” [Rom. 4, 25].

Căci dacă omul nu ar fi greșit, atunci nici Domnul Hristos n-ar fi răbdat o muncă cumplită ca aceea. Pentru că păcatul omului este începătură a muncii/ a pătimirii celei nevinovate a Domnului nostru Iisus Hristos.

De aceea trebuie ca tot omul creștin să se umilească și să se întristeze, pentru că vinile și păcatele lui au făcut munca și moartea cea grea a Domnului său, a lui Hristos.

[Iar] când s-a apropiat vremea aceea tocmită din veci, întru care Dumnezeu a vrut ca să facă mântuirea noastră cea de veci, atunci a făcut Cină cu Ucenicii Săi. La care Cină a tocmit/ a dat Legea cea nouă. Și atunci i-a învățat pe Ucenicii Săi despre iubire. Despre faptul de a se iubi unul pe altul. Și i-a întărit cu cuvântul ca să nu se înspăimânte în vremea chinurilor Sale, și atunci le-a spus lor că Se va duce la Tatăl.

Și după aceste cuvinte S-a sculat de la masă și S-a dus de cealaltă parte a unui pârâu, care se cheamă Chedron, unde era o grădină [și] în care a intrat împreună cu Ucenicii Săi.

[Și de aici], din această grădină, a început pătimirea lui Hristos, a Domnului nostru.

Căci mare durere a avut Sfinția Sa în acea grădină, văzând și știind toate pătimirile Sale, cât și moartea Lui cea cumplită. Și de care Se înspăimânta ca un om deplin ce era, fapt pentru care S-a rugat cu sudori. Însă, ca un Dumnezeu, a învins[3] și i-a doborât[4] pe vrăjmașii Lui.

Iar în acea seară, când era Hristos în acea grădină cu Ucenicii Lui, Iuda, unul dintre Ucenicii Săi, s-a dus la mai marii jidovilor/ ai evreilor și L-a vândut pe Domnul său, pe Hristos. Și când a fost întâiul ceas din noapte, el[5] a venit, ca un tâlhar, asupra Învățătorului său, [împreună] cu gloate multe, cu arme și cu bețe[6].

Iar Domnul Hristos a orbit ochii lor cu puterea Sa cea dumnezeiască, fapt pentru care nu au putut să-L cunoască și umblau ca niște orbi, care nu văd [cele din jurul lor].

De aceea i-a întrebat pe ei și le-a zis: „Pe cine căutați?”. Iar ei I-au răspuns: „Pe Iisus Nazarineanul”.

Iar Domnul Hristos, Care de bună voie venise spre moarte, nu S-a tăgăduit [pe Sine], ci El Însuși S-a mărturisit pe Sine și le-a zis: „Eu sunt Acela pe Care voi Îl căutați”. Și când le spuse aceasta, îndată ei au căzut pe spate și erau ca niște morți.

[Iar] aici Domnul Hristos Și-a arătat puterea Sa cea dumnezeiască. [Adică faptul] că El putea, dintr-o dată[7], cât ar fi clipit din ochi, să îi piardă pe toți.

Însă El Și-a îmblânzit mânia Lui și S-a dat de bună voie în mâinile lor. Dar ei nimic din ce s-a petrecut nu au socotit/ nu au judecat, nici nu au priceput, ci L-au înconjurat, ca niște câini turbați, și L-au legat fără nicio milă.

Și mai întâi [de toate], după ce L-au prins, L-au dus din grădina aceea la Annea, și acolo a fost bătut cu palma peste obraz. După aceea, de la Annea [L-au dus] la Caiafa. Acolo, ca un mincinos a fost scuipat[8] și bătut și ocărât.

Și de-acolo [a fost dus] în închisoare[9]. Și toată noaptea a fost [luat în] râs și batjocorit[10] de slujitori. Și în multe chipuri/ feluri a fost întristat[11].

Din închisoare a fost scos foarte de dimineață. Și a fost dus la sfat[12] [judecată] în curtea Caiafei.

De la Caiafa [e dus] la Pilat.

De la Pilat la Irod.

Din nou[13] de la Irod la Pilat.

Și în toate aceste drumuri în care Îl purtară pe Domnul Hristos, Sfinția Sa a avut [parte de] legături grele și de lovituri[14] dese, [fiind] tras de păr și de sfânta [Lui] barbă, și a fost scuipat în obraz.

Și alături de acestea, alte 10 strâmbătăți [nedreptăți] i-au făcut Sfinției Sale.

Mai întâi, faptul că au strâns tot norodul oamenilor, ca unii să se mire de ce-I vor face, pe când alții să-I facă rău și să-L întristeze.

O a doua strâmbătate: Îl dezbrăcară[15] de veșmintele Sale.

A treia: Îl îmbrăcară într-un veșmânt mohorât, ca să râdă de El, cum că a vrut să fie[16] împărat al jidovilor [evreilor]. Căci mai întâi fusese îmbrăcat în veșmânt alb, cu care-L îmbrăcase Irod, iar după aceea L-au dezbrăcat [soldații romani] și L-au îmbrăcat în hlamidă ierusalimiteană[17].

A patra strâmbătate pe care I-au făcut-o: au pus pe capul Lui cunună de spini. Și cu această cunună i-au rănit și i-au înroșit/ i-au umplut cu sânge[18] tot capul lui.

A cincea [și a șasea]: în loc de steag împărătesc I-au dat Lui, în mână, o trestie de mare. Și încă nu le ajunse doar atâta[19]. Ci și-au făcut de râs, închinându-se, în genunchi, [în fața Lui] și strigau zicând: „Fii sănătos, împăratule jidovesc! Că acum, cu adevărat, ești împărat, pentru că ești îmbrăcat cu hlamidă mohorâtă și ai în cap cunună și în mână steag. Iată, că ceea ce ai cerșit, ai aflat!”.

A șaptea strâmbătate pe care I-o făcură: au scuipat în fața Lui și L-au bătut cu palma. [Însă într-atât de mult], încât pierise frumusețea feței Lui[20] și se schimbase[21] podoaba obrazului Lui.

A opta strâmbătate și durere mare pe care I-o făcură Sfinției Sale: au luat trestia și Îl loveau[22] cu dânsa[23] în cap, peste acea cunună vârtoasă [tare] și îmghimpoasă [ghimpoasă], până când I se înfipseră[24] ghimpii în capul Lui și-I curgea sângele pe față.

A noua: că au râs din nou de El și Îl ocărau și Îl băteau.

A zecea și cea de pe urmă strâmbătate pe care I-o făcură Sfinției Sale [a fost aceea], că L-au dezbrăcat de acea hlamidă și L-au îmbrăcat din nou cu veșmintele Lui.

Și s-au adunat multe gloate și noroade.

Și L-au luat pe Domnul Hristos și L-au dus pe o măgură [deal], care se chema Golgotha.

Acolo L-au răstignit pe Dânsul.

Și mai înainte [de moarte] L-au adăpat pe Dânsul cu oțet[25] și cu fiere[26], amestecate [la un loc].

Și cu Dânsul răstigniră și doi tâlhari: unul de-a dreapta și altul de-a stânga [Lui].

Iar după acele munci [pătimiri] și chinuri, după acele dureri și obide [întristări], pe care le-a răbdat pentru noi Domnul nostru Iisus Hristos, Evangheliștii au scris și despre ciudesele [minunile] care s-au făcut [au avut loc] la moartea Sfinției Sale.

Căci, mai întâi, până ce a fost viu pe cruce, s-a întunecat soarele de la amiază și până către seară, adică tocmai trei ceasuri.

După aceea, dacă Și-a dat sufletul în mâinile[27] Părintelui [Său], s-a rupt, după moartea Sfinției Sale, catapeteasma[28] Bisericii celei mari a Ierusalimului tocmai prin două, de sus [și] până jos[29].

După aceea s-a cutremurat pământul.

A patra ciudesă [minune]: s-au risipit pietrele.

A cincea: s-au deschis[30] gropile în ceasul morții[31] Domnului și, întru ziua învierii Sale, morții s-au sculat și s-au arătat la mulți.

Iată, iubiții mei creștini, ați auzit [cum s-a petrecut] moartea Domnului vostru și muncile Lui cele grele! Deci să le pomeniți [pe acestea] și pururea [mereu] să le aveți înaintea ochilor voștri, până când va veni Dumnezeu întru mărirea Sa.

Și să părăsiți păcatele [voastre] și pe Domnul Hristos să-L iubiți, căci mai înainte Acela v-a iubit pe voi și pentru voi a murit, pentru ca voi să nu muriți cu moartea cea de veci.

Căci Acela pentru vinele [păcatele] tale a plătit cu sângele Său și te-a răscumpărat pe tine din robia de veci și ți-a dăruit slobodziia [dezrobirea] Împărăției Cerului.

Pentru aceea să-L iubești pe Dânsul cu toată inima ta și să umbli[32] întru toate învățăturile Lui. Și cu acelea vei ajunge[33] [la] viața de veci și la Împărăția Cerului.

Pe care noi toți să o dobândim, pentru mila Domnului nostru, a lui Iisus Hristos, Căruia I se cuvine[34] cinste și închinăciune, împreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt[35], acum[36] și pururea și întru veci de veci. Amin.


[1] A ne întrista.

[2] Domnul Iisus Hristos.

[3] În original: pobedi.

[4] Idem: oborî.

[5] Iuda.

[6] În original: palițe.

[7] Idem: de năprasnă.

[8] Idem: șchiuopit.

[9] Idem: vartă.

[10] Idem: batgiocurit.

[11] Idem: dosădit.

[12] Idem: svat.

[13] Idem: de iznoavă.

[14] Idem: uciseturi.

[15] Idem: dezvăscură.

[16] Idem: c-au tras să hie.

[17] Idem: în plașcă ierusalemlenească.

[18] Idem: încruntară.

[19] Idem: și încă nu le sosi cu atâta.

[20] Idem: frâmséțea făței Lui.

[21] Idem: să izmenisă.

[22] Idem: și-L ucidea.

[23] Idem: cu nusă.

[24] Idem: să înhipsără.

[25] Idem: oțăt.

[26] Idem: hiiare.

[27] Idem: mânule.

[28] Idem: catapetazma.

[29] Idem: gios.

[30] Idem: deșchis.

[31] Idem: morței.

[32] Idem: să îmbli.

[33] Idem: agiunge.

[34] Idem: să cade.

[35] Idem: Svânt.

[36] Idem: acmu.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno