Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul

*

Didahiile

*

Text diortosit și note

de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

După ediția: [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 9-16.

*

Cazanie la Preobrajenia/ la Schimbarea la față a Domnului

 

„A luat Iisus pe Petru și pe Iacov și pe Ioann/ Ioan, fratele lui și i-a suit pe dânșii într-un munte înalt, deosebi/ aparte/ separat și S-a schimbat la față înaintea lor” [Mt. 17, 1-2].

Cuvintele acestea sunt ale Sfintei Evanghelii [de astăzi]. [Și] din care [noi] trebuie să înțelegem cele despre preaslăvita schimbare la față a Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a făcut/ s-a petrecut în muntele Thavorului/ Taborului.

Căci vrând să arate mărirea/ slava Sa Ucenicilor Săi și nouă, cu puțin timp mai înainte [de pasajul de acum], Evanghelia [după Matei] spune că Iisus umbla în părțile Chesariei/ Cezareii lui Filip și îi întreba pe Ucenicii Săi, zicând: „Cine spun oamenii că sunt?” [Mt. 16, 13].

Iar Apostolul Petru, din descoperirea[1] Părintelui ceresc, între toate celelalte vorbe ale Ucenicilor, I-a spus [Lui] cum că este Fiul lui Dumnezeu Celui viu [Mt. 16, 16-17] și prin acest răspuns a descoperit tuturor mărirea/ slava Sa cea mare.

[Iar] ocara Patimilor Sale le-a arătat-o Ucenicilor Săi, celor întăriți întru această credință, când a spus că I Se cade lui să meargă la Ierusalim și să pățească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari, să fie omorât și a treia zi să învieze dintre cei morți [Mt. 16, 21].

Însă Petru auzind aceste cuvinte, fiindcă avea cunoștință trupească și nu cunoștea mărirea/ slava ce avea să vină în urma ocării patimilor/ a pătimirilor [Sale], s-a nevoit/ a încercat ca să-L întoarcă pe Domnul de la acest gând, zicând: „Să fie departe de Tine, Doamne! Să nu-Ți fie Ție acestea!” [Mt. 16, 22].

Însă Domnul i-a spus lui: „Du-te dinapoia Mea, satano! Sminteală-Mi ești. Că nu gândești pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci pe cele omenești”[Mt. 16, 23].

Și prin aceste cuvinte Domnul dojenea/ mustra gândul trupesc, care a fost înrădăcinat în mintea oamenilor odată cu greșeala păcatului celui de obște[2].

Și [Domnul] spune că acesta[3] e sminteală, nu pentru că El ar fi pățit/ trăit vreo sminteală [din cauza vorbelor Sfântului Petru], ci pentru că prin intermediul acelor cuvinte Petru Îl oprea pe El de la lucrarea mântuirii noastre.

Și din aceste cuvinte putem cunoaște dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu pe care o are pentru neamul omenesc.

Căci din cauza fierbințelii acestei dragoste S-a și schimbat la față înaintea Ucenicilor.

Pentru ca să îi întărească pe dânșii și mai mult în credință, ca aceștia să nu se smintească văzându-L pe Dascălul lor pătimind pe cruce.

De aceea a lăsat/ a binevoit astăzi să strălucească întru Dânsul lumina aceea a măririi/ a slavei [Sale] – lumină care va străluci și în trupurile Sfinților Lui, când vor lua cununa cea desăvârșită a bucuriei lor – întru care lumină toată făptura omenească, cea din afară, atât de mult s-a schimbat, încât obrazul Lui strălucea ca soarele și veșmintele Lui erau albe ca zăpada [Mt. 17, 2].

Iar asemănarea aceasta a obrazului cu soarele și a veșmintelor cu zăpada [nu s-a făcut] pentru că semăna  strălucirea obrazului Său cu soarele și veșmintele Lui erau mai albe ca zăpada. Ci pentru că aici, în lume, nu avem nimic mai strălucitor și mai luminat în comparație cu soarele sau mai alb decât zăpada.

Căci pentru trupurile Sfinților Însuși Domnul spune, în capitolul al 13-lea de la Matei, că vor străluci ca soarele întru Împărăția Părintelui lor [Mt. 13, 43].

Iar Sfinții sunt, pe lângă/ în jurul lui Hristos, ca niște stele. Căci ei își i-au lumina lor de la acest Soare al dreptății.

Iar dacă Îl asemănăm pe Hristos, în comparație cu Sfinții Lui, ca pe un soare pe lângă stele iar dacă Sfinții vor străluci ca soarele, atunci cu mult mai mult va străluci acest Soare al dreptății.

Și această lumină [dumnezeiască] nu a smintit ochii cei slabi ai Ucenicilor, ci mai vârtos îi veselea cu o bucurie anume, dumnezeiască.

Și nu strălucea numai lumina aceasta în obrazul lui Hristos ci și o frumusețe anume și o podoabă nespusă se arăta întru Dânsul. Într-atât de mult încât, dacă s-ar fi adunat într-un loc toată frumusețea și toată podoaba pământească și cerească în niciun chip/ fel n-ar fi putut să veselească ochii și inimile celor ce priveau spre dânsa, precum acea lumină [dumnezeiască] a veselit ochii Ucenicilor lui Hristos.

Și această bucurie peste fire[4] a Ucenicilor lui Hristos nu le venea [atât] din strălucirea luminii [dumnezeiești], cât mai mult din luminata frumusețe a Mântuitorului.

Din care lucru putem cunoaște bunătatea și dragostea Lui cea mare. Căci [El] putea să strălucească cu această mărire [în]totdeauna, însă, din bună-voirea Sa pentru noi, a închis razele strălucirii Sale[5], ca să poată răbda dureri[6] amare pentru noi și pentru păcatele noastre, ca [astfel] să poată face răsplătire măririi dumnezeiești.

Deci cine va fi acela care va socoti [va contempla] acestea și nu se va aprinde cu totul de dragostea acestui Mântuitor?

Cine nu se va minuna de puterea Lui nespusă, care [în]totdeauna ar fi putut să strălucească cu această mărire?

Și cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care – o, minune! – a gonit [a îndepărtat] de la Sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvârși mântuirea noastră?

Că[ci] mai mare minune a fost a închide o mărire ca aceasta, strălucitoare, decât a străluci cu dânsa de-a pururea.

Și nu doar[7] mărirea lui Hristos veselea[8] ochii Ucenicilor, ci și cea a lui Moisi și a lui Ilie, care se arătaseră [în vedenie] împreună cu Domnul și care erau cuprinși de lumina și de mărirea aceea [a slavei Sale].

Că[ci] precum nu era slobod [liber] [cineva], înaintea împăratului Artaxerx, ca să intre îmbrăcat în sac [Est. 5, 1], așa nu se cuvenea nici înaintea Împăratului celui veșnic să stea slugile [slujitorii]

 Lui, fără numai a fi îmbrăcați în lumină și în strălucire [dumnezeiască].

Căci aceștia [doi][9] erau mai mari și mai cinstiți între toți Părinții Legii Vechi. Căci unul era nomotetis, adică dătător de lege[10], iar celălalt era zilotis[11], adică întăritorul acestei legi.

Și pe aceștia a vrut Domnul să-i arate cu Dânsul, pentru ca, din Lege și din Proroci, [Apostolii] să ia mărturisire [despre] omenirea [umanitatea] Lui.

Oare ce gură ar putea grăi, ca să adevereze cu ce bucurie și veselie s-au umplut acei doi luminați Proroci, când pe Domnul și Mântuitorul lor, pe Care de mult Îl prorociseră, L-au văzut nu numai în trup, ci îmbrăcat și în mărire și în strălucire?

Căci de vreme ce aceștia s-au învrednicit să-L vadă și să Îl audă pe Domnul Iisus, pe care ei de multă vreme doreau să-L vadă, și nu numai ei ci și toate neamurile, cu ce gură va putea să grăiască cineva[12], cu adevărat, bucuria lor și, mai vârtos [mai ales], că dintr-atâți Părinți și Proroci ai Legii Vechi, numai ei s-au învrednicit a vedea o mărire ca aceasta?

Și de s-a bucurat atâta[13] bătrânul Simeon, numai văzând, mișcând în scutece, pe Mântuitorul Hristos, încât moartea, decât care alt lucru mai groaznic nu poate fi, o privea cu ochi veseli, însă aceștia, care pe același Domn L-au văzut strălucind întru mărire, ce vor fi făcut și cu ce bucurie se vor fi bucurat și cu ce veselie se vor fi veselit [atunci]?

Încă și sufletele acelea care erau închise în sânul lui Avraam, întorcându-se Moisi și spunându-le lor cele pe care le-a văzut, cunoscând ei că aproape este ziua mântuirii și a răscumpărării lor, cu ce dragoste vor fi așteptat [acea zi]?

Iar de vreme ce acestea toate sunt mai presus de înțelegere[14], cu o tăcere anume[15], blândă și cu dragoste, trebuie să le cinstim și să le mărim cu credință.

[E] cuvios și trebuincios [folositor] lucru să ne gândim la faptul[16], de a ști[17], la această preaslăvită mărire [transfigurare a umanității Sale], ce cuvinte vor fi vorbit cu Domnul acești luminați Proroci?

Că[ci] înălțimea [duhovnicească] a persoanelor[18] [lor, cu siguranță] că întreba un lucru anume, înălțat [înalt, dumnezeiesc] și veselia măririi [dumnezeiești]. Pentru că pofteau [doreau] un anume lucru vesel [înveselitor] și frumos.

Că[ci] așa vedem că se face și la mesele și la ospețele celor mari. Unde toate sunt voioase și vesele, [adică] mâncărurile, băuturile, vorbele, jocurile și cântările. Nimic nu este de jale sau de întristare[19] ci toate sunt de bucurie și de desfătare.

Cine este dar acela acum, care să poată spune mărirea [slava/ importanța] acestei zile, [în mod] desăvârșit și [așa] precum se cade?

Că[ci] tot ce a fost mai slăvit [cinstit] în Legea Veche și în cea Nouă, în cer și pe pământ, a ieșit la arătare [la iveală]. Căci acolo [, pe Tabor,] au fost mai marii Prorocilor, ai Legii celei Vechi și mai marii Apostolilor, ai Legii celei Noi.

Din cer S-a vădit [S-a revelat] Sfânta Treime și de pe pământ s-a arătat preasfânta omenire [omenitate/ umanitate] a lui Hristos.

Și la această veselie, mare și preaslăvită, nu au fost chemați mai mult de 3 Apostoli, [adică] aceia care au fost mai iubiți [de către Domnul].

Să vedem dar și vorba [discuția] de veselie care a avut loc. [Căci] Luca spune, în cap. al 9-lea [al Evangheliei sale], că vorbeau despre Patimile Domnului, care aveau să se împlinească în Ierusalim [Lc. 9, 31].

Adică vorbeau despre Patimi[le Sale].

[Vorbeau] despre moarte, despre îngropare, despre cruce, despre legături, despre scuipări, despre palme, despre ocări și despre bătăile, pe care avea să le împlinească [să le suporte, așa după cum fuseseră profețite de El deja,] în Ierusalim.

Însă, oare acestea sunt cuvintele cele mari și de veselie, care se cuvenea să se spună la o veselie ca acestea? O astfel de vorbă [discuție] [trebuia] să se amestece într-o bucurie ca aceasta?

[Însă] tocmai [în] aceasta constă [măreția acestei descoperiri dumnezeiești]. Căci această discuție [a Domnului cu cei doi Sfinți Profeți ai Săi] nu trebuie gândită, după gândirea lui Petru, adică pământește, ci după gândirea lui Hristos, care a urât cele pământești [și] înaintea Căruia nu era nimic mai vrednic [mai de cinste] pentru mărirea Lui decât a răbda patimi și ocări.

[Fiindcă] prea marele Judecător al lumii, Dumnezeu, pentru ca să slobozească neamul omenesc din robia diavolului, mai degrabă a dorit acest preț de răscumpărare, ca să Se jertfească El pentru om, cu moarte amară și plină de ocări.

[Și] acest dar și jertfă au fost atât de iubite înaintea Lui, încât din cauza acestei jertfe [a Lui, El] a iertat toate greșelile, din toți vecii cei trecuți și a deschis ușile cerului, cele care erau încuiate celor răscumpărați până atunci. Și astfel a întors lumea întru mila Lui cea veche [cea dintâi].

Că[ci] mai mult L-a îmblânzit și L-a făcut milostiv această singură jertfă, decât modul cum Îl mâniaseră răutățile și fărădelegile tuturor oamenilor.

Și din aceasta putem cunoaște și putem înțelege că discuția aceasta a fost vrednică de o astfel de mărire[20].

Căci ce lucru este mai iubit robului decât slobozirea [eliberarea] sa?

Și ce este mai drag străinului, decât întoarcerea la moșia sa?

Căci Moisi și Ilie, fiind înstrăinați de atâta vreme de moșia lor, pe care o doreau foarte mult, ce ar fi putut grăi mai cu dragoste și mai cu dulceață, decât despre moartea acestui Preot mare, prin a Cărui moarte li se dă străinilor întoarcerea la moșia lor?

La fel și Domnul, ce fel de discuție ar fi iubit mai mult, decât pe aceea a mântuirii și a răscumpărării lumii?

Căci atât de mult dorea ca să bea paharul acesta, încât acea puțină vreme ce mai era până să îl bea, Îi părea că sunt mii de ani.

Căci [odată] cu setea acestui pahar se lucra mântuirea sufletelor omenești, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulțirea credinței, iertarea păcatelor și slobozirea [eliberarea] sufletelor [din robia patimilor].

Și atât Se bucura de acestea, încât în locul bucuriei ce era înaintea Lui răbda suferințele Crucii și bătăile cu care era chinuit și spinii care Îl umpleau de sânge și durerile sufletului care Îl chinuiau, din cauza căror chinuri asuda sudori pline de sânge, negândind nimic de rușine[21].

Căci de i-au părut lui Iacov puțini cei 7 ani pentru care a slujit pentru Rahila, logodnica lui, din cauza dragostei pe care o avea față de ea [Fac. 29, 30], cum însă unui mare iubitor ca Acesta, i-ar fi părut puține muncile [pătimirile] și caznele [torturile], prin care pe iubita Lui logodnică o răscumpăra și o curățea pe dânsa prin scăldarea neprețuitului Său sânge și o făcea foarte frumoasă, fără de nicio hulă [ocară] și întinăciune?

De aceea nu a putut fi lucru mai iubit și mai dulce decât acela, de a vorbi despre ceea ce înseta [să facă].

Și să cunoască dar [acum], fiecare dintre noi, pohta [dorința] cea nespusă, bunătatea cea negrăită, mila cea bogată și dragostea cea desăvârșită a iubitorului de oameni Dumnezeu, adică setea cu care a primit – nu pentru Sine, ci pentru noi, viermii cei lepădați – atâtea osteneli, dureri, patimi și moarte.

Iar noi, acum, cum să nu primim pentru dragostea Lui și pentru binele pe care ni l-a făcut, măcar o scârbă [o durere/ o întristare] cât de mică?

Însă, după ce au vorbit cu aceștia [doi], Moisi și Ilie pregătindu-se să plece, Petru, pentru ca să nu se lipsească de o frumusețe și de o dulceață strălucitoare ca aceasta, zise: „Doamne, bine este nouă a fi aici; de vei vrea, să facem trei colibe, Ție una și lui Moisi una și una lui Ilie” [Mt. 17, 4], neștiind ce zice.

Căci [de] niciun lucru omenesc nu-și aducea aminte.

Nici de mâncare, nici de băutură, nici de viață, nici de moarte…

[Căci] uitase de toate lucrurile…

Încă și de sine uitase.

Căci atunci era ca un beat de dragostea acelei frumuseți.

Numai de ea înseta.

Numai pe ea o dorea.

Și numai în acea petrecere [comuniune] dorea să fie.

De aceea, dacă luăm seama la vorba și la dorința lui Petru aflăm că ele se supun voii dumnezeiești.

Căci el a zis: „de vei vrea, să facem aici trei colibe. Adică de vei binevoi[22]”.

După aceasta se zice [în Evanghelie]: „Că încă grăind el, iată!, nor luminat îi umbri pe ei și, iată!, glas din nor grăind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit, pe acesta să-L ascultați!” [Mt. 17, 5]. Adică: „Și tot cel ce dorește ca să-Mi placă Mie, prin credință și prin dragoste să fie una cu Dânsul. Căci așa, cu Dânsul și printr-Însul, să fie plăcut Mie. Și pe Acesta să-L ascultați, căci El vă va deschide vouă calea mântuirii și prin Cruce vă va face scară spre Împărăția Cerului. Pe Acesta să-L ascultați, căci El este Calea și Viața și Dreptatea, El este Cuvântul Meu și Înțelepciunea Mea.

Pe Dânsul, așadar, ascultați-L, iar nu lumea! Nici înșelăciunile șarpelui[23] celui de demult[24], nici îndemnurile trupului[25], nici cuvintele fariseului [ci doar pe El]. Socotiți strălucirea și mărirea luminii care era întru Dânsul și în Moisi și în Ilie [, cât și celelalte] minuni, toate câte ați văzut ca mărturie”.

Și iarăși se spune [în Evanghelie], că auzind Ucenicii [glasul Tatălui], au căzut pe fața lor și s-au temut foarte [Mt. 17, 6].

Însă, dacă a adus cuvântul acesta dulce și mângâietor al lui Dumnezeu atâta frică, ce va face groaza [înspăimântarea] Judecătorului[26]?

De îngrozește așa [de mult] îndemnul de a ține Legea, ce se va petrece însă când va lua seama la lenevirea celor care nu au împlinit Legea?

Și oare pentru ce, la o veselie ca aceasta, întru care Domnul vrea să arate mărirea și frumusețea Sa, a adus [peste] Ucenicii Săi această frică?

Cu adevărat nu este altul [motivul], fără numai acela de a ne învăța pe noi ce este scris în Psalmul al 2-lea: „slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur” [Ps. 2, 11].

Că[ci] se cuvine omului a se bucura de o bunătate mare și a se teme și a se cutremura de o mărire mare.

Căci se cuvine, drept aceea, ca pe acestea doua [să le îmbinăm] întotdeauna în toate laudele și măririle pe care I le aducem lui Dumnezeu. Căci trebuie să le avem pe ambele și astfel să cerem ajutorul și mila Lui cea bogată.

Căci fără mila Lui nu vom putea face nimic spre mântuirea sufletelor noastre.

Că[ci] [El] Însuși, cu gura Lui cea nemincinoasă, zice: „Fără de Mine nu puteți face nimic” [In. 15, 5].

Și de vreme ce fără Dânsul nu putem [face] nimic, [atunci] Lui trebuie să-I zicem cu căldură, din adâncul inimii, să ne miluiască după mila Sa cea mare și după mulțimea îndurărilor Sale.

Și să ne descopere ochii sufletului și ai trupului, ca să putem pricepe [înțelege] minunile Sale.

[Căci El poate] să scoată din trupurile noastre, acestea, de carne, inimile cele de piatră, și să ne dea inimă de trup [II Cor. 3, 3], ca să ne temem de Dânsul și să ne rușinăm de poruncile Lui.

[Și] El să ne lumineze inimile noastre, ca și pe ale Apostolilor.

Să ne întărească de-a pururea asupra [împotriva]  vrăjmașilor noștri  celor văzuți și nevăzuți, să ne îndrepteze pe calea poruncilor Sale și să ne dea sfârșit bun, ca de-a pururea să fie mărit și preaslăvit[27] în vecii vecilor. Amin.


[1] În urma revelării dumnezeiești primite din partea lui Dumnezeu Tatăl.

[2] Odată cu păcatul Protopărinților noștri.

[3] Gândul trupesc…grija exagerată de trup în detrimentul sufletului.

[4] Suprafirească. Pe care ei au trăit-o prin puterea slavei Sale.

[5] Sintagmă prin care Sfântul Antim vorbește despre ce înseamnă, din punct de vedere ortodox, chenoza Fiului lui Dumnezeu întrupat.

[6] În original: durori.

[7] Idem: nu numai singură.

[8] Idem: veseliia.

[9] Sfinții Moise și Ilie.

[10] În original: puitoriu de lége.

[11] Zelosul. Cel care apară Legea cu râvnă, cu entuziasm.

[12] În original: neștine.

[13] Foarte mult.

[14] În original: acéștia toate sînt puse peste înțelégeré.

[15] Idem: oarecaré.

[16] Idem: socotesc a fi.

[17] Idem: ca să știm.

[18] Idem: féțelor.

[19] Idem: întristăciune.

[20] De o astfel de revelare extatică.

[21] Fără să considere că sunt rușinoase suferințele Sale pentru mântuirea noastră.

[22] În original: de vei nărăvi.

[23] Ale Satanei.

[24] Care, din vechime, i-a înșelat pe oameni.

[25] Dorințele sexuale.

[26] Înspăimântarea pe care Judecătorul lumii o va aduce tuturor la judecata Sa.

[27] În original: proslăvit.

Did you like this? Share it: