Emil Botta: masca de histrion [4]

Moartea și iubirea sunt temele fundamentale ale poeziei lui Botta.

Se plânge mai mereu de dezechilibrele provocate de iubiri haotice: „Doruri, m-ați făcut harcea-parcea,/ pofte, unde să vă mai așez?/ Iluzii, mi-ați furat echilibrul,/ pământul meu se clatină ca un trapez” (Un cuceritor).

Marea i se pare a fi „plină de cadavrele femeilor tinere./ Seducătorule, căpcăunule, sunt iubitele tale, purtând la frunte o diademă de dureri” (Vacanță).

Invidiază soarta copacilor, care nu cunosc durerile morții: „Arborii mor în somn ca pruncii în leagăne,/ dă Doamne să cunosc și eu astă indolentă dispariție,/ dormind să surâd viclean, smintit, / amicilor turtiți sub potopul de plânsete” (Vacanță).

De fapt, sunt durerile conștiinței, cele care fac moartea insuportabil de dureroasă.

De aceea, „fuga noastră e povestită în Scripturi” (Vacanță).

Ceea ce poate fi adevărat, pentru că Sfintele Scripturi oferă narațiuni și fapte istorice, dar totodată și tipologii și simboluri, în care se pot recunoaște mulți, fie în sens bun, fie în sens rău.

Preferatul lui Botta este regimul nocturn: Vin acum nopțile, roată,/ o halima, una mie de nopți” (Un cuceritor).

Stelele sunt când „perlele nopții” care „dormeau/ în cer, ca-ntr-o scoică” (Nuanțe), când o cergă sau noroadele nopții emigrând spre auroră (Vedeniile pădurarului), etc.

Iar poetul își caută, cu un gest antonpannesc, un destin demn de el „prin bazarul stelelor vechi” (Antipod).

Poemul Mila pământului reproduce o idee pasageră prin creațiile mai multor poeți ai interbelicului – ca Blaga sau Arghezi –, aceea că Dumnezeu nu mai aude rugăciunile oamenilor:

Munților, nu mai bateți mătănii
la altarul cerului, posomorât, de toamnă.
Dumnezeu e obosit, nu vă dă ascultare,
cuvântul vostru colindă prin veșnicie ca un fum, la întâmplare.

Râuri, nu vă mai prosternați,
câmpii nebuloase, strângeți-vă sul ca un hrisov prăfuit,
căruntul Dumnezeu n-are cum să citească jalba voastră;
El doarme sub mărul cu roade minunate, de heruvimi străjuit.

Mesajul este identic cu cel dintr-o creație poetică folclorică, ce deschide Antologia de poezie populară alcătuită de Lucian Blaga, și unde se spune că Dumnezeu doarme cu capul pe-o mănăstire/ Și de nimic n-are știre.

Este deci posibil ca Blaga și Emil Botta să fi suferit influențe din partea acestei atitudini cam păgâne și care poate fi identificată în folclorul popular. În ceea ce-l privește pe Arghezi, e o altă poveste – pe care, de altfel, am depănat-o  în volumul al treilea al cărții noatre Epilog la lumea veche.

Însă, din punct de vedere vizual, versurile lui Botta reproduc perspective cosmice foarte vechi, biblice și patristice.

Astfel, versul „câmpii nebuloase, strângeți-vă sul ca un hrisov prăfuit” are în vedere un verset profetic de la Isaia: „cerurile se vor strânge ca un sul” (Is. 34, 4).

În ceea ce privește metafora cerurilor numite câmpii nebuloase este de sorginte patristică (în Hexaemera: cerul înstelat este asemenea unei câmpii înflorite) și este frecventă în creația lui Eminescu[1].

De asemenea, cerurile ca hrisov, ca înscris dumnezeiesc în hieroglife stelare, reprezintă o moștenire foarte veche, idee expusă limpede în Ps. 18, 1, reprodusă de asemenea în literatura bizantină și în literatura noastră veche, în cea pașoptistă și la Eminescu[2].

Faptul în sine ne demonstrează că Emil Botta era atent la tradiție.

Poetul își asumă nuanțele sumbre ale versurilor sale. El însuși se închipuie un Dionysos exaltat și nebun pe care fauna pădurii nu îl mai recunoaște: „Să trimitem ștafete în a veacurilor umbră/ să întrebe dacă Dionysos avea o privire așa de sumbră” (Proverb).

Celor care doresc să-și anuleze condiția, visând la ceea ce nu pot atinge, Dumnezeu le pare „un făgăduitor” care nu-Și respectă promisiunea: „Fapta Lui pentru ambițioși e tăgadă/ și spusa e ademenire, e încercare, e nadă” (Fabulă).

Poezia aceasta, Fabulă, ajunge în esență la o concluzie identică celei din balada lui Ion Barbu, Riga Crypto și lapona Enigel.

Din poemul Vizite am reținut un vers care ne amintește de Psaltirea în versuri, și anume: Să ne soarbă ca pe un vin buza însetatului larg”.

Versurile lui Dosoftei sunau astfel: Vivorul apei să nu mă tragă,/ Să mă-nghiță genunea cea largă,/ Nice smârcul buza să-ș deșcheie/ Să mă soarbă și să să încheie (Ps. 68, 47-50).

De altfel, după cum vom vedea, Botta ne va arăta că a cunoscut mulți scriitori ai literaturii vechi, pe lângă Dosoftei, și că nu i-a fost indiferentă stilistica acelor pagini.

Încă de pe acum, dacă putem spune astfel, Emil Botta pregătește intrarea în scena literaturii române a lui Nichita Stănescu.

Iată un prim exemplu elocvent în acest sens, și anume strofa întâi a poemului Din senin:

Tristul, sofistul, al meu alter-ego
bătu la scorbura sihăstriei mele:
era un Faust cu un ochi de uliu,
o voluptate cu ochi de uliu.

Însă doar formula poetică e apropiată, pentru că personalitățile lor sunt diferite.

Alter-egoul este numit, puțin mai departe în poezie, „goliat al dezolării”. El pare un demon, căruia poetul îi adresează cuvintele: „Te-oi urma prin anateme,/ spre fricile care-ți sunt destinate”.

Urmează răspunsul acestuia ce reprezintă, totodată, o probă de autoscopie severă și o autocaracterizare în aceleași tușe întunecate, cu care ne-a obișnuit deja autorul: „Ai mâini pre avide pentru harfele noastre,/ foame boltită peste azima pământului./ Rămâi în pădure și scrie stihuri,/ livid făuritor de catastrofe”.

I se reproșează, deci, prea multa alipire de materie.

Alter-egoul demonic ar putea să derive dintr-o înțelegere eronată a motivelor eminesciene, dar care, totuși, era specifică epocii.

Post-romantismul multora din aceste poze, specifice versurilor sale, este, credem, evident.

De asemenea, multe poezii se desfășoară urmând modelul unui dialog imaginar sau al unei false intrigi dramatico-narative.

Unele poezii frizează absurdul și tind să-l apropie de discursivitatea haotică a avangardei:

Dincolo de linii,
în pădurea cu vulpile-infantele
și Granzii de Spania – moș martinii,
în grandiosul castel,
stă piticul chel.

Stă ce stă printre frunze cafenii
neîntrecutul în isteții.

Și ce mai vis,
ce mascarade, ce parodii.

Văzui o evă, frumoasă coz, miss Anabell,
fluturând negrul drapel,
Cap de Mort, grațios fluture!

(Ordine, dezordine)

Dacă nu cumva e delirul unui personaj dramatic, al unui Don Quijote care trăiește în basme.

Compozițional, poemele au o structură complexă, însumând ecouri din stiluri poetice și artistice foarte diverse și părut incompatibile, ceea ce îi conferă un mare grad de originalitate.


[1] Dr. Gianina-Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vo. I. 2, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 67-70.

Cartea poate fi downloadată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/.

[2] Ibidem, p. 197-206 și Idem, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 387-388.

Cartea poate fi downloafată de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *