Predică la Duminica a 3-a după Rusalii [2013]

Iubiții mei,

după cum am făcut cu prilejul pomenirii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, așa vom face și acum, la pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, adică de la Calcedon, din 451 d. Hr.

Pentru că trebuie să aprofundăm teologia dogmatică stabilită la acest dumnezeiesc sinod al întregii Biserici.

Iar această hotărâre dogmatică sau definiție a credinței [oros pisteos/ definitio fidei], cf. Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. Alberigo, Bologna, 1972, p. 83-87, cuprinde o altă etapă a definirii dogmatice a persoanei lui Hristos, începută la Sinodul de la Niceea.

Mai întâi de toate, definiția exprimă conștiința Bisericii față de Sinodul de la Calcedon [Halchidon]. Căci în ea  este numit: „Sfânt și Mare și Sinod Ecumenic [I Aghia che Megali che Icumenichi Sinodos]”.

Iar Sinodul [adunarea Sfinților Părinți pentru a defini persoana lui Hristos din punct de vedere dogmatic, adică pe baza Revelației dumnezeiești] a fost reunit „prin harul lui Dumnezeu [cata Teu harin]” și a fost convocat de auguștii Valentinian și Marcian, în Halchidon/ Calcedon, provincia Bitinia, în Biserica Sfintei Marii Mucenițe Eufimia.

După care se vorbește despre pacea dată de nouă de Domnul, care nu ne îngăduie să ne despărțim, noi, cei credincioși, unii de alții, din cauza „dogmelor evlaviei [tis dogmasi tis evsevias]” ci, prin care, toți trebuie să avem aceeași propovăduire a adevărului.

Adică harul dumnezeiesc ne învață să stăm în același adevăr cu toții și nu ne furnizează adevăruri „paralele”.

Numai acolo unde harul dumnezeiesc nu mai e simțit sau unde e neglijat sau unde e negat, apar tot felul de speculații presupus „evlavioase”, dar care nu au de-a face cu relația mistică/ duhovnicească cu Dumnezeu, în Biserica Sa.

Pentru că unde e adevărul Lui e și simțirea prezenței Lui, pentru că El umple de har pe cei care stau în adevărurile Sale.

Un al treilea pas e acela, că definiția dogmatică amintește de zizaniile diavolului, adică de părerile eterodoxe/ eretice, care nu au de-a face cu Revelația dumnezeiască dăruită Bisericii și păstrată de către ea.

Pentru că Sinodul s-a întrunit tocmai ca să scape Biserica de „toată necurăția înșelării [pasan tu psefdus limin]”. Adică de erezie. De minciună.

Pentru că minciuna e dovedită ca străină revelației dumnezeiești de către cei care sunt fideli revelației, adică adevărului dumnezeiesc.

Și numai Biserica, în mod sinodal, poate decide, luminată fiind de Dumnezeu, care e adevărul Bisericii, pe baza Tradiției ei dumnezeiești.

Din acest motiv, convocarea Sinodului de către auguștii Valentinian și Marcian înseamnă chemarea Sfinților Părinți ca să se întrunească sinodal și nu a însemnat și faptul de a le impune vreo perspectivă teologică sinodalilor.

Adică Sfinții Părinți au decis în materie de învățătură a Bisericii și nu au fost niște purtători de cuvânt ai conducătorilor imperiului.

De aceea, participanții la Sinod au avut conștiința că ei îndepărtează „dogmele greșite [ta tis planis dogmata]” și reînnoiesc hotărârile de la Niceea, Constantinopol și Efes. Adică hotărârile primelor 3 Sinoade Ecumenice.

Se dă citire Crezurilor de la Niceea și Constantinopol, cf. Idem, p. 84.

Și despre Crezul niceo-constantinopolitan, pe care noi îl rostim la Botez și la Sfânta Liturghie, Sinodul IV Ecumenic afirmă că el învață desăvârșit [ecdidaschi to telion] despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, adică despre Dumnezeul nostru treimic și despre întruparea Domnului [tou Chiriu tin enantropisin], adică despre reala Sa întrupare/ asumare a umanității noastre, adică a trupului și a sufletului în integralitatea lor.

Mai departe se vorbește despre cei ce, în afara adevărului Bisericii, tăgăduiesc faptul că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu [tin Teotocos] iar, pe de altă parte, spun că ar exista „o singură fire [mian ine fisin]” și nu două firi în persoana lui Hristos și că această fire una ar fi trupească și dumnezeiască în același timp.

Pentru că ereticii monofiziți nu făceau altceva decât să confunde persoana cu firea.

Și când doreau să explice întruparea Domnului, în loc să spună că Fiul lui Dumnezeu întrupat este o persoană în două firi, dumnezeiască și omenească, monofiziții spuneau că e o fire formată din două firi.

Adică spuneau un non-sens, pentru că ei contopeau firile, făceau din cele două firi una singură, El nemaifiind nici Dumnezeu nici om.

Și hotărârea dogmatică a actualului Sinod reafirmă hotărârile dogmatice ale primelor 3, subliniind faptul că dumnezeirea Fiului nu este pătimitoare și că în persoana lui Hristos cele două firi, dumnezeiască și omenească, nu sunt amestecate.

Însă dacă cele două firi în Hristos nu sunt amestecate, adică Hristos e deopotrivă Dumnezeu și om și nu doar Dumnezeu sau nu doar om, atunci El este unul și același [ena che ton  auton] Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Iar când Sfinții Părinți sinodali accentuează unitatea prin formula „unul și același” Fiu al lui Dumnezeu e Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, vor să spună că una e persoana Lui.

Adică Cel ce S-a întrupat din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu din veci și pentru veci și în persoana Sa dumnezeiască a înglobat/ a însușit/ a luat/ a personalizat și umanitatea Sa luată din Fecioară.

De aceea El e unul și același după persoana Sa, însă, prin întrupare, Și-a asumat și umanitatea noastră în persoană Lui. De aceea El S-a făcut „ceea ce nu era”, adică: și om, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu.

Și Dumnezeieștii Părinți de la Sinodul IV Ecumenic subliniază nespus de bine acest lucru, pentru că ei spun că Fiul, cel unul după persoana Sa, este desăvârșit [telion] în dumnezeirea [teotiti] Lui, după cum e desăvârșit și în umanitatea [antropotiti] Lui.

Adică El e o persoană în două firi și nu o fire din două firi.

El e Dumnezeu adevărat [Teon alitos] și om adevărat [antropon alitos].

Iar cum dumnezeirea nu e compusă dar omul e compus din suflet și trup, definiția dogmatică vorbește despre umanitatea lui Hristos ca fiind formată „din suflet rațional și trup [ec psihis loghichis che somatos]”.

Pentru că acesta e omul: o ființă rațională care are trup.

Care trăiește în istorie, care are trup și care înțelege ce se petrece cu lucrurile care nu au rațiune.

Și omul are trup pământesc, în comparație cu ființele netrupești, cu Sfinții Îngeri, care au trupuri duhovnicești.

De aceea Domnul, luând firea noastră, a luat tot ce înseamnă ea: adică suflet și trup.

Și trupul Lui era pământesc și vizibil, tangibil până la învierea Lui din morți, când, învingând păcatul și moartea, Domnul a înviat a treia zi cu trupul Său transfigurat, înduhovnicit, plin de slava dumnezeirii Lui, motiv pentru care Se face văzut numai prin credință.

Însă umanitatea Lui înviată și înălțată de-a dreaptă Tatălui, deși a ajuns la o desăvârșire incomprehensibilă/ inimaginabilă pentru noi, a rămas tot trup și suflet și nu au devenit altceva în mod esențial.

De aceea, mai departe, în hotărârea dogmatică de față, se spune că Fiul e deoființă [omousion] cu Tatăl, implicit și cu Duhul Sfânt, după dumnezeirea Lui și deoființă cu noi după umanitatea Sa.

Că El, Fiul întrupat, Hristos Dumnezeu, e asemenea nouă în toate în afară de păcat [amartias], pentru că El nu a avut păcat, și că, după dumnezeirea Lui, S-a născut din Tatăl mai înainte de veci  [pro eonon] iar după omenitatea/ umanitatea Lui S-a născut din Prea Sfântă Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru mântuirea noastră [dia tin imeteran sotirian].

Adică întruparea Sa nu a fost un act de atotputernicie gratuită ci un act responsabil, plin de iubire, plin de grijă pentru viața noastră.

Pentru viața noastră de aici…și, mai ales, pentru cea veșnică.

Pentru că El S-a întrupat pentru a remedia greșeala noastră.

Pentru a ne scoate din căderea noastră profundă…

Pentru ca El să facă ceea ce nu putea face nimeni dintre noi: să ne ridice la Tatăl, prin aceea că ne umple cu slava Lui.

Și cum avem posibilitatea de a ne umple de slava Lui?

Ca o consecință a faptului că cele două firi ale Lui, în persoana Sa, sunt cunoscute ca fiind „neamestecate [asighitos], neschimbate [atreptos], neîmpărțite [adieretos] și nedespărțite [ahoristos]” [Idem, p. 86].

Pentru că există unire ipostatică/ personală.

Cele două firi în Hristos se unesc la nivelul persoanei Sale fără ca unirea firilor să însemne anihilarea sau diluarea vreuneia dintre ele.

Însă dacă firile s-au unit în Hristos, umanitatea Sa s-a umplut de slava dumnezeirii Sale.

De aceea, Hristos Dumnezeu învingând tot păcatul și toată ispitirea, ca om, în umanitatea Lui, în cadrul persoanei Sale divino-umane, tocmai de aceea umanitatea Lui, după învierea Sa din morți, s-a arătat plină de slavă.

Pentru că slava dumnezeiască nu a venit din exterior în umanitatea lui Hristos Cel înviat ci din interiorul ei, pentru că umanitatea lui Hristos e parte componentă a persoanei celei veșnice a lui Hristos.

Căci ea a țâșnit prin trupul Lui din dumnezeirea Lui.

Iar când noi facem experiența prezenței slavei Lui în ființa noastră facem experiența reală a iradierii dumnezeirii Lui prin umanitatea Sa transfigurată, plină de slavă.

Și hotărârea Sinodului IV Ecumenic se încheie cu avertismentul că nimeni nu trebuie să mărturisească un alt Simbol/ Crez [eteron Simbolon] decât cel al Bisericii, deja dogmatizat. Adică în afară de cel de la Constantinopol, din 381, pe care îl mărturisim până azi în Biserică.

Așa înțelegem de ce un Sfântul Fotie cel Mare a fost foarte vehement cu Filioque, adică cu falsificarea Crezului niceo-constantinopolitan.

De ce Sfântul Marcu Evghenicul a pledat cu aceeași ardoarea împotriva inovațiilor eterodoxe ale romano-catolicismului și de ce Sfântul Grigorie Palama, aceluiași romano-catolicism căzut în filosofie păgână, i-a amintit, cu zel dumnezeiesc, că a mărturisi un har „creat”/„ zidit” înseamnă a-L face pe Dumnezeu „o creație”.

Însă Dumnezeu e nezidit și existent dintotdeauna, fiind în trei ipostasuri/ persoane: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Fiul fiind născut din Tatăl și Duhul Sfânt purces din Tatăl, fără ca prin asta Tatăl să fi existat mai înainte de Fiul și de Duhul Sfânt, ci este un singur Dumnezeu, în trei persoane, fără de început, egale și dumnezeiești.

De aceea Filioque nu e scriptural și nici patristic.

La fel nu sunt nici primatul papal, purgatoriul, harul creat și orice altă invenție teologică ce nu are nimic de-a face cu Tradiția și istoria Bisericii.

Tradiția Bisericii e una și ea vine până la noi și în aceasta găsim toate dogmele credinței și toate lămuririle de care avem nevoie.

De aceea, aceste amintiri/ pomeniri sfinte ale modului în care s-au format monumentele credinței vor să ne pună în fața faptului de a fi recunoscători pentru credința care ne mântuiește și ne sfințește viața.

Sinoadele Ecumenice au rezumat credința primită de la Domnul și de la Apostolii Lui și ele nu au inventat în materie de credință.

Tocmai de aceea, ca un fir continuu, credința apostolică vine până la noi prin tot ceea ce înseamnă dogmă, canon, slujbă și învățătură sfântă și, prin toate, noi ne umplem de slava lui Dumnezeu, care se pogoară în noi ca pace, ca bucurie, ca iertare și ca împlinire desăvârșită.

Așadar, iubiți confrați, a 3-a duminică după Cincizecime e despre Hristos, Dumnezeul nostru, Cel unul după persoana Sa dar în două firi.

E despre Hristos, Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt dar și cu noi, oamenii, fiind Confratele nostru.

De aceea, El, Cel care ne-a iubit pe noi până la moarte pe Cruce, până la a coborî în Iad pentru noi, ca să ne conducă în Împărăția Sa, ne cheamă și azi, ne cheamă și mâine, ne cheamă mereu, la a fi oameni integri, oameni ai credinței vii, atente și nu fundamentaliste.

Nu facem nimic dacă îi scoatem altuia ochii cu ceea ce știm…dar el vede în noi…ceea ce nu suntem noi, adică oameni Sfinți.

Excesul de vorbe, prin care credem că propovăduim credința, dar care nu e însoțit și de mireasma de sfințenie a persoanei noastre, se întoarce împotriva Bisericii.

Pentru că lumea noastră, adânc secularizată, nu prea crede în vorbe…dar e cutremurată de vorbele care sunt una cu oamenii care le propovăduiesc.

Ea e cutremurată când se întâlnește cu oamenii în care Dumnezeu sălășluiește și vorbește și lucrează prin ei.

Dacă nu îi găsește…dacă găsește numai vehemenți sterili, numai căpcăuni, dacă nu găsește oameni dialogici, oameni frumoși, oameni supli…ascultă tot felul de minciuni, tot felul de prezicători, tot felul de falși evangheliști.

De aceea noi suntem cei care trebuie să ajutăm lumea noastră, lumea din jurul nostru, să afle că adevărul stă în Biserică, că adevărul este experimentabil la nivel personal și comunitar, că adevărul e întrupabil, că adevărul îndumnezeiește și nu îngâmfă.

Și dacă reușim, prin ce suntem, facem și spunem, să împărtășim și altora din certitudinile comuniunii cu Dumnezeu, atunci venim de la Sfinții Părinții aceștia, de la Calcedon, care au vrut să fim una în gândirea și în simțirea noastră.

Dar ca să fim una cu ei trebuie să citim aceleași cărți ca și ei.

Trebuie să avem aceeași asceză și experiență mistică aidoma lor.

Să avem aceeași grijă ca și ei de a nu sminti prin ce suntem și facem.

Aceeași grijă pentru Biserica una a lui Hristos, pentru dogmele Sale, pentru viața sfântă.

Și dacă grija Lui, grija de Biserica Lui ne frământă, dacă ea e o durere vie în conștiința noastră…atunci vom ști să ne alegem cuvintele, tonul și atitudinea necesară atunci când vorbim pentru și despre Biserica Lui.

La mulți ani și Dumnezeu să ne umple pe toți de bucuria de a trăi în adevăr și de a ne bucura, împreună cu toți, de adevărul Lui. Amin!