Istorie III. 29
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde
o privești
*
Vol. 3
*
***
Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a.
***
88. Interviul de 4 ani
În Argumentul cărții, Daniel Cristea-Enache mărturisește că „dialogul” cu Dan C. Mihăilescu a durat 4 ani[1]. De unde titlul capitolului de față…
Cam mult. De aceeași părere e și intervievatul: „dacă aș fi avut azi o sută de întrebări, într-o săptămână cartea ar fi fost gata, chiar dacă mi s-ar fi cerut cinci sute de pagini. Așa cum lucrăm acum, cu o întrebare pe săptămână sau pe lună, totul va dura un an, sau mai mult”[2].
Adică Enache nu s-a ținut de întrebări, a făcut cartea printre picături, și ea, în mod impropriu, se poate spune că „a fost făcută” în 4 ani…
Mai bine zis: pe durata a 4 ani…și nu 4 ani zi de zi…
Însă ce dialog e acela, cu întrebările știute mai dinainte? E un fel de BAC cu subiectele vândute în plic…La care vii cu multă încredere, tocmai pentru că știi ce trebuie să scrii…
Mihăilescu pozează în fața cititorului, alegându-și cuvintele, adesea, cu multă panglicărie de castă, proprie și altor prieteni ai săi, punându-se în ipostaze nederanjante. Și pentru ca să rămânem cu părerea că tot ceea ce se petrece în carte e autentic, pleacă de la ideea că el și Enache sunt doi oameni „foarte deosebiți”[3].
Cu alte cuvinte, dialogul e „pe bune”, e incisiv și nu aranjat. Însă „dialogul” n-a existat…pentru că această carte s-a făcut prin email[4] și cei doi nu sunt deloc diferiți ci fac parte din aceeași grupare: a oamenilor care cred că trebuie să joace un mare rol în istoria scrisului românesc…dar care produc lucruri minore. Din gruparea celor care au idealuri mai mari decât propria lor creație.
Intervievatul plănuise, din anii ‘90, o carte dialogică cu Pleșu, ca „să prefire”, adică să examineze pe îndelete, „mentalitățile și metehnele românești”[5], însă…„n-au avut timp” s-o scrie. Și dacă a venit Enache și a vrut…a primit ideea cu jubilație.
Dan C. Mihăilescu și-a cunoscut soția, pe Tania Radu, în septembrie 1972, au fost 4 ani colegi de bancă la facultate și s-au cununat religios pe 8 mai 1976, în localitatea Dumitrana, de față fiind și Ioan Alexandru[6].
La 17 ani a vrut să dea la teologie. De la 18 la 23 de ani a scris poezie[7]. În 1980, pe timpul doamnei Bușulenga, a intrat, prin concurs, la Institutul G. Călinescu[8].
Din p. 21 aflăm că textele trimise prin email nu au fost lăsate așa cum s-au scris la început, pentru că Mihăilescu vorbește despre ce se va devoala „mai târziu în volum”, deși volumul nu fusese scris…ci era în scriere.
A devenit cercetător, n-a plecat în SUA în 1987, n-a scris nici despre Caragiale și nici despre Cioran înainte de revoluție, n-are doctorat…și „și-a pierdut timpul” 5 ani cu tradusul lui Ionescu și 10 ani cu DGLR-ul[9].
Enache îi recunoaște „punctualitatea nemțească” și seriozitatea în contractele profesionale[10]. Iar Mihăilescu îi vorbește despre cei 5 tați ai lui[11].
Sărăcia din „maghernița bunicilor de pe Șoseaua Giurgiului”[12], sentimentul că a scăpat de spectrul infracționalității[13], îl interesează prestigiul[14]…ajungând la derapaje țipătoare: „pledez neabătut pentru pedeapsa capitală, castrarea violatorilor și pedofililor, sunt un adept al euthanasiei…sunt pentru libertatea avortului”[15].
Odată cu întrebarea referitoare la „supraviețuirea decentă”[16] a scriitorului român în 2009 (când a început interviul), Dan C. Mihăilescu, în loc să vorbească despre câți bani câștigă din scris, o ia pe departe, pe arătura istoriei și începe un periplu de evidențiere „a risipirii” la scriitorii români.
Și, paradoxal, începe cu Eminescu ca „vârf absolut”[17] al „risipirii românești”. După care îi înșiră pe Alecsandri, Maiorescu, Arghezi, Iorga, Rebreanu…sărind, la nimeni altul, decât la Pleșu…și apoi la Liiceanu, primul nescriind din cauza NECului, al doilea din cauza Humanitasului, ca și când Pleșu și Liiceanu ar fi singurii angajați ai celor două instituții.
Însă cât mi-aș dori ca Mihăilescu și confrații săi întru ratare (pentru mine risipirea e totuna cu ratarea…sau adevăratul nume al risipirii e ratarea/ lipsa operei mari) să ne arate că s-au risipit, până acum, măcar jumătate din manuscrisele lui Eminescu. Dar când nu ai bunul simț să îți recunoști inabilitatea de a crea, scuza risipirii e ca scuza lipsei de timp.
Reținem deci, că Pleșu s-a ratat din cauza „drogului gazetăriei”[18] și „a misiei social-culturale în guverne sau la NEC”[19], pe când Liiceanu „s-a sacrificat pe sine”[20], prin aceea că „ne-a umplut așa de strălucitor cu Humanitasul golurile înspăimântătoare din sincronizarea cu filozofia, istoriografia, politologia, memorialistica, sociologia celei de-a două jumătăți a veacului 20”[21].
Însă ambii nu au scris mai mult…pentru că nu au vrut și n-au putut…nu pentru că n-au avut timp…sau pentru că au avut prea multe îndatoriri.
Cartea te usucă de energie…și n-au dorit să transpire prea mult…La fel se petrec lucrurile cu toți cei care nu transpiră prea mult…în domeniul cărții.
După folosirea verbului a prefira în paginile 13 și 19, aruncat în context ca nuca în perete sau ca latinismele de prost gust ale Școlii Ardelene, în p. 36 îl folosește pe a fagocita, în loc de a mânca, pentru ca să spună: „i-a fagocitat” lui Radu G. Țeposu „marele talent critic”[22].
Însă cineva devine „prețios” doar când n-are ce să spună sau vrea să se ascundă.
În p. 37, Eminescu devine o scuză imaginară a lui Mihăilescu. Căci el „se regăsește” în cazul lui Eminescu, pentru că nici Eminescu „nu și-a mai dat doctoratul”[23], „vlăguindu-și inutil talentul, credințele și curăția morală în rapoartele revizorului școlar și [în] nebunia gazetăriei”[24].
Însă de ce s-a vlăguit Eminescu în munca de revizor și de gazetar, când el a scris și a tradus în continuare, pe lângă celelalte ocupații salarizate? Și de ce munca, oricare ar fi ea, a unei persoane geniale, nu e tot genială? De unde ideea că putem despărți opera marelui artist de viața și de ocupațiile sale de tot felul?
Deplânge închiderea Ideilor în dialog în octombrie 2009, la care scria un fel de reportaj al evenimentelor culturale[25].
Ce a vrut să spună Dan C. Mihăilescu în porțiunea de text: „se vede de la o poștă că nu ne simțim bine tăcând masonic în construcția strategică”[26]? Care noi: dumnealui și alți confrați literari, care sunt masoni sau România în ansamblul ei, condusă de masoni? Cum se tace însă masonic? Poate că e vorba despre filosofic…
Din întrebarea lui Cristea-Enache de la p. 41-42 aflăm că întrebarea era „de după alegeri”, când a pierdut Geoană…Și Mihăilescu, în loc să răspundă la întrebarea, de ce variază adevărul în funcție de culoarea politică, ne spune prima minciună echidistantă: „nu am nici cea mai mică participare emoțională la viața politică”[27]. Asta când el și gruparea lui, cu tot oprobriul public, l-au sprijinit pe Băsescu de la un capăt la altul…iar Tania Radu fiind vicepreședinte ICR între 2009-2012[28].
Cum să n-ai participare emoțională la viața politică, când ai o participare existențială și profitabilă? Sau întrebarea e alta: cum de Mihăilescu, Pleșu, Patapievici, Liiceanu etc. se mai cred echidistanți, neparticipanți la zona politică, în afara unei mimări continue a respectabilității, când au fost profitorii politicii partizane timp de două decenii?
După ce ne minte că nu se uită la TV la talk-showuri ci doar la filme și documentare[29], ne deconspiră, pentru ca nu cumva să uităm vreunul, lista, „grupul de prieteni”[30], cu care are aceeași „direcție spirituală”[31]: Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, Baconsky, Tismăneanu, Valeriu Stoica, Cazaban, Liiceanu + „ș.a.m.d.”[32], pentru că ea e mai lungă…dar aceștia sunt principalii, cei care „trebuie reținuți”.
Și ce să vezi? În aceeași pagină 43, după lista scurtă (a „tăcerii masonice filosofice”?!), Mihăilescu, cel care nu avea, în p. 42, „nici cea mai mică participare emoțională la viața politică”, pentru că „avem o clasă politică primitivă, lamentabilă, un electorat preponderent manelizat, tabloidizat, isterizat și inconștient”[33], adică vorbe…în p. 43 spune despre o faptă concretă: „am votat cu Băsescu”. Însă nu numai că a votat…ci a și activat, alături de soția și prietenii săi, în campania de susținere continuă a lui Băsescu la putere, în detrimentul poporului român.
Și pentru că Traian Băsescu, comunist ca și Ion Iliescu, nu are „nimic de-a face” cu comunismul, Dan C. Mihăilescu, ca și prietenii lui, după ce au mâncat bani de pe urma lui Iliescu, după ce au primit Humanitasul de la Iliescu și Pleșu a fost ministrul lui Iliescu, au început să le fie frică de „proiectul bolșevizant”[34] al lui Iliescu și au ales proiectul exterminator al lui Băsescu.
Labilitatea intelectualului român, când vine vorba de relațiile cu politicul, din ce spune Mihăilescu, e una majoră. Schimbă macazul lingvistic după cum îl avantajează, de unde și prostituarea avansată a intelectualului român sau căderea lui de la principii.
Regimul Iliescu a fost o liniște sub care „colcăiau, pe tăcute, coloniile de ploșnițe”[35].
Însă intervievatul nu ne vorbește despre regimul Băsescu, deși el era în funcție din 2004, ci despre „regimul anti-Băsescu”, constituit, în fapt, dintr-o televiziune și niște oameni care au protestat în stradă, care fac „gherilă zilnică, au apetit pentru linșajul mediatic, [provoacă] tensiune continuă și instabilitate”[36].
Deși face parte dintre gazetari, Mihăilescu pune la zid: „pofta gazetărească de carnagiu”[37].
Și, deși nu are „nicio legătură” cu politica, Dan C. Mihăilescu are, totuși, o mare iubire politică: și „cum să nu fiu alături de singurul șef de stat care a acceptat să semneze condamnarea oficială a comunismului, într-un cor de huiduieli unic în istoria parlamentarismului valah”.
Numai că gestul demagogic al condamnării comunismului, pe care l-am înțeles din plin după și pe care l-au înțeles și membrii comisiei Tismăneanu, nu l-a făcut pe „singurul șef de stat care”…să admită și relațiile sale profunde cu regimul ateu și antiuman. Ci pozează în continuare, într-o fecioară de bordel, cu același râs funambulesc…pe care așteptăm să-l uităm…
Enache vrea să îl tragă spre al doilea mandat al lui Băsescu și spre participările lui la OTV și TVR. Însă Mihăilescu își aduce aminte de muzica de la 18-20 de ani ai săi[38], în amestec cu fobiile sale „aproape sexagenare”: i se pare dizgrațioasă „isteria sărbătorilor la noi, demențiala călcare-n picioare a oamenilor în magazine, forfota mocirloasă de pe străzi”[39].
Revelion în doi la început de 2010[40], simte că devine „tot mai mizantrop și agorafob”[41], în satul românesc se vorbește spaniola[42], după care plonjează în trecut, în Conțeștii de Dâmbovița, literaturizând și idealizând totul[43].
A plantat livadă la socrul lui[44] și le-a pus nume de bărbați la 3 mesteceni: Ioachim, Ștefan și Matei[45].
Eugen Negrici persiflează iluzii[46]. Mihăilescu e incapabil structural să conducă[47]. Știe ce fel de emisiuni TV face Mitică Popescu: burlești[48].
Deși ei nu au apărut în lista scurtă, pot fi o parte din „ș.a.m.d.”-ul lui Dan C. Mihăilescu, pentru că se vede vorbind cu ei: Mugur Isărescu, Vintilă Mihăilescu, Șerban Sturdza, Ana Blandiana, Ștefan Câlția, Oana Pellea, Sorin Ilfoveanu, Alexandru Vlad, Maria și Costion Nicolescu, Părintele Iustin Marchiș, Luiza Zamora, Șerban Bonciocat[49].
La fel face și Vladimir Tismăneanu sau Mihail Neamțu când vor „să se autentifice”: dau lista „cu prieteni”, o listă scurtă, fără să știi dacă sunt sau nu ceva vorbe între ei.
Însă nu e de ajuns opera, ca să vorbească despre tine? Cu ce m-ar ajuta să îmi spun cunoscuții, cu cine m-am întâlnit, cu cine am vorbit la telefon, dacă cartea nu are nimic de-a face cu ei, cu cei pe care îi cunosc?
Bunicul soției[50], ce a făcut Mihăilescu la țară (listă extinsă)[51], dar, din cauza „analfabetismului său legumicol”, a confundat ardeiul gras cu cartofii[52]…
Trece de la viața la țară la politică, la „gestica și mentalitatea leninistă a lui Iliescu”[53]. Și în primăvara lui 1990, Mihăilescu cică ar fi vorbit despre Iliescu ca despre „părintele fondator al șatrei românești de azi”[54]. Poate ne dă și sursa/ articolul ca atare…într-o viitoare carte…
Fără să fie numit, Corneliu Vadim Tudor e „cel care s-a comportat ca o grădină zoologică atunci când a citit Băsescu raportul despre condamnarea comunismului”[55], deși protestul și boicotul parlamentar sunt mijloace politice valide, practicate peste tot.
Isărescu, Arafat, Manolescu, Cristian Tudor Popescu sunt apreciați de Dan C. Mihăilescu[56]. Cu Zigu Ornea se întâlnea la Biblioteca Academiei, la sfârșitul anilor ’80[57].
Și după cum se observă, intervievatul dă numai nume cu notorietate, nu anonimi, pentru ca cititorul să știe unde să-l plaseze: lângă cei cunoscuți. Lângă cei care „trebuie apreciați”.
Pentru că Cristea-Enache, intervievatorul, ne-a spus-o încă din start: această carte „va cunoaște mai multe ediții și va avea un viitor”[58]. Însă orice carte poate avea un viitor, ba chiar foarte-foarte multe ediții, fără a fi mai mult decât o carte banală.
Enache întreabă despre dreapta și stânga politică[59], iar Mihăilescu îi răspunde că este „un elitarist anti-egalitarist”[60]. Adică el este un elitist, care nu suportă republicanismul și nici regalismul, pentru că este „un naționalist europenizat”[61].
În p. 62, rândul 2 de sus, apare Patapievici și Omul recent. Pentru că fiecare membru al grupului trebuie să amintească, în cărțile și în aparițiile sale în public, despre ceilalți membri ai grupului și despre ce mai scriu ei.
În p. 62, după 10 rânduri, apare Andrei Pleșu și Note, stări, zile și când a fost lansată: 27 aprilie 2010 și unde: librăria Kretzulescu. Deși întrebarea nu era nici despre Pleșu și nici despre Patapievici ci despre dreapta și stânga politică.
Pentru că interviul nu vrea să ne spună niște lucruri neștiute și neînțelese despre Mihăilescu și despre „marile sale opere de viitor” ci doar să ne reinformeze asupra stării de lucruri. Asupra faptului că el este dintr-un grup, că ei sunt „uniți” și sunt „cu Băsescu”, că Băsescu e bun și Iliescu e rău și restul: de umplutură.
În p. 67 apar „Lojele, [care] s-au resemnat și nu mai au imaginație decât pentru neocomunism sau diversiuni monarhiste”. De ce s-au resemnat? Au pierdut ceva? Iar prin diversiunile monarhiste se referă cumva la ascensiunea, la nivel public, a casei regale românești?
Prima referire la Scriptură și Pateric: în p. 68.
În p. 69 aflăm că această carte se putea termina în fașă, pentru că Mihăilescu se supărase pe Enache. Enache, pentru Mihăilescu, e un „douămiist cinic, pragmatic, negociabil și adaptabil”[62]. Adică cameleonic. Însă și Mihăilescu e la fel, din punctul meu de vedere, numai că mai bătrân decât Enache. Tocmai de aceea au și făcut cartea până la urmă: pentru că se aseamănă.
Cine i-a tasat prezența lui Mihăilescu în Cultura[63]? Următorii „vinovați”: C. Stănescu, Teodora Dumitru și Mihai Iovănel[64]. Însă nu așa se face cultura, cu comentariu critic? Cum să te torpileze niște observații ale unora, dacă ele nu sunt adevăruri în tine și în scriitura ta?
Resentimentele lui Buzura[65]…iar la p. 74 îi reamintește lui Cristea-Enache că ar fi fost mai bine „50 de întrebări cu 30 de zile termen de predare a răspunsurilor”, decât un dialog care trenează și care e o surpriză continuă.
Însă lipsa de așteptări mari a grupării lui Mihăilescu e observabilă de la mile depărtare. Nu așteaptă nicio apariție fulminantă în literatura română, nicio somitate a creației, ci numai să mai scoată, unul-altul din grupare, câte o carte mică și să vorbească, cu toții, despre ea. Cam astea sunt marile așteptări de tip Humanitas…sau să mai ia cineva un premiu Nobel ca să îl traducem în română…
[1] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, col. Portrete în dialog, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 7.
[2] Idem, p. 18.
[3] Idem, p. 14.
[4] Idem, p. 7.
[5] Idem, p. 13.
[6] Idem, p. 15-16.
[7] Idem, p. 20.
[8] Idem, p. 21.
[9] Idem, p. 22.
[10] Idem, p. 23.
[11] Idem, p. 24-29.
[12] Idem, p. 26.
[13] Idem, p. 28.
[14] Idem, p. 29.
[15] Idem, p. 32-33.
[16] Idem, p. 34.
[17] Idem, p. 35.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 36.
[23] Idem, p. 37.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Idem, p. 40.
[27] Idem, p. 42.
[28] A se vedea: http://www.icr.ro/bucuresti/declaratii-de-avere-fosti-angajati/tania-radu-vicepresedinte.html.
[29] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 43.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Idem, p. 42.
[34] Idem, p. 43.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem.
[37] Idem, p. 44.
[38] Idem, p. 44-45.
[39] Idem, p. 45.
[40] Ibidem.
[41] Idem, p. 46.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Idem, p. 47.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Idem, p. 49.
[48] Ibidem.
[49] Idem, p. 50.
[50] Idem, p. 51.
[51] Idem, p. 53.
[52] Ibidem.
[53] Idem, p. 55.
[54] Ibidem.
[55] Idem, p. 57.
[56] Idem, p. 56-57.
[57] Idem, p. 59.
[58] Idem, p. 7.
[59] Idem, p. 60.
[60] Idem, p. 61.
[61] Ibidem.
[62] Idem, p. 71.
[63] A se vedea: http://revistacultura.ro/.
[64] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 71.
[65] Idem, p. 71-72.