Istorie III. 30

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a.

***

Dan C. Mihăilescu își mărturisește narcisismul[1], îl acuză pe Daniel Cristea-Enache că vrea să îl facă un „subordonat”[2], își editează în carte articole publicate în altă parte[3], lucru care nu se face într-un dialog, unde trebuie să răspunzi punctual iar dacă vrei să te autocitezi nu trebuie să dai tot textul ci doar ideea…în p. 83 dă nume de autori, care au scris din „egofilie memorialistică”, este obsedat de „autenticitate și exfoliere”[4] de sine dar cade în penibil, vorbind despre lucruri care nu își au rostul decât într-o carte cu țățisme la buza șanțului: cum aștepta Cioculescu sau Nichita Stănescu să își ia banii de la casieria Uniunii Scriitorilor sau despre cum, lui Dan Zamfirescu, într-o iarnă, i-au căzut din buzunar „mai multe sute de lei mototolite”[5].

Lui Pleșu nu i-a căzut nimic? Lui Cărtărescu? Lui Liiceanu? Celor din grup?…

Cu alte cuvinte, nu ești credibil dacă îi pui în lumină proastă pe cei pe care nu îi stimezi și îi albești pe prieteni.

În p. 85, Mihăilescu ne dă lista celor pe care i-a vizitat…acasă. Lista conține 61 de nume…

După care, în finalul aceleiași pagini, ne spune despre cele „peste două sute de vizite pe an”, primite în casa sa din strada Câmpineanu. Ne dă iarăși câteva nume…ca să ne spună, în p. 86, că „Nedelciu, Cărtărescu, Lefter, Agopian, Andrei Corbea, Mihai Dinu Gheorghiu, Val Condurache și nu mai știu cine”, veneau pe la el atât de însetați…„de se termina butelca de votcă numai cât ai zice DRP”.

Pe scurt: despre toți aceștia ar putea „să îi ofere” intimități lui Enache…dar el nu îl întreabă despre ei. Asta ca să înțelegem ce dimensiune formativă are memoria culturală a lui Mihăilescu.

După cele 3 stadii ale sale ca cititor[6], intervievatul ne vorbește despre Ioan Alexandru[7]. Apoi despre fiica sa, Ana, l-a cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu[8], pentru ca în p. 103 să ne dea o listă a turnătorilor literari, dându-ne impresia că el „nu a colaborat” cu Securitatea…dar nici vreun alt membru al grupului său.

Pentru că, între turnători/ colaboratori, îi înșiră doar pe Caraion, Vornicu, Eugen Uricaru, Bartolomeu Anania, Dan Zamfirescu, Sorin-Roșca Stănescu etc.

În p. 102: „pianotau” iar în p. 105: „casa lor era trufată cu microfoane”. Adică își caută câte un cuvânt la pagină prin care să ofere senzația falsă a unui insondabil lingvistic.

Deși Flacăra lui Adrian Păunescu era locul în care „și-au găsit loc tot soiul de oameni „cu bube””[9], Tania Radu, soția lui Mihăilescu, lucra acolo, și îl publică pe Octavian Paler, indezirabilul[10].

Și pentru că Securitatea nu face rating la liceeni, iar Enache vrea să vândă cartea în primul rând la liceeni, îl întreabă pe Mihăilescu despre „prietenul adevărat”[11]. La care acesta răspunde că a rămas un licean[12]. Iată răspunsul standard, care te face pe gustul cititorului telenovelist!

După care Mihăilescu se întoarce spre „prietenul” Pleșu, care i-a mărturisit, din pură coincidență, la lansarea Omului recent la Muzeul Țăranului Român, că Horia Roman Patapievici e „prietenul” lui[13].

Lucru important de reținut, pentru că Pleșu „nu credea că-și va mai face vreodată un prieten după anii liceului și facultății”[14]. Și astfel, Patapievici, este excepția din viața lui Pleșu, care nu are decât un singur prieten recent: pe Patapievici.

Și în p. 109 Dan C. Mihăilescu își recunoaște „histrionismul său deșănțat”, adică faptul că e un om duplicitar. Însă, în același timp, începe să-și enumere prietenii, cei „câțiva”[15].

Primul său prieten a fost Dan Arsenie, pe la 16-22 de ani, alături de Cristian Moruzan[16]. În facultate s-a împrietenit cu Marian Popescu, Teodora Stanciu și Christian Crăciun[17]. Și după alte două nume fără vizibilitate, apar numele „pe stil nou”, primul „prieten” fiind Gabriel Liiceanu, al doilea Pleșu, al treilea Patapievici, plus alți 29 numiți și „mulți alții” nenumiți, rezumându-se doar „la breasla literară”[18]. Pentru că orgoliul breslei literare trebuie ostoit în această carte…și nu trebuie pomeniți toți vecinii de bloc, de liceu, de curte, de etc.

Însă de ce sunt „pe stil nou” prietenii de la Liiceanu încoace? Și cum a ajuns Mihăilescu să facă parte din stilul nou sau cum s-a format gruparea stilului nou, numai din oameni adânc înrădăcinați în mentalitatea comunistă? Nu cumva gruparea literară pe stil nou are aceeași mamă cu gruparea capitaliștilor pe stil nou?

Enache îl întreabă despre obiectivitatea criticului literar[19] iar Mihăilescu îi vorbește despre trecerea lui de la poezie la critică[20].

Intervievatul spune despre sine: „sunt obsedat de persoana mea, de dilemele, reveriile și fixațiile mele, acaparat de jubilația trăirilor personale”[21].

Însă din scrisul său rezultă că e obsedat de faptul de a se construi la nivel lingvistic, de a epata, de a fi considerat altfel decât este.

Manolescu și Pleșu sunt „critici artiști”, care te îmbie cu „farmecul estetic”[22]. Dar obiectiviștii Maiorescu, Vianu, Cioculescu, Piru și Ion Bogdan Lefter au adus „un spor bine-venit de exactitate”[23] fără să aibă farmecul celor doi, amintiți anterior. Adică criticul trebuie să te farmece prin subiectivism debordant, să îți spună basme dar nu să facă comentarii directe și organice pe texte.

De la p. 113 începe lista dușmanilor săi literari. Primul: Ion Bogdan Lefter, cu care se cunoștea din anii ’80. Al doilea: Marin Mincu[24], care l-a siderat prin aceea că a cerut o recenzie pentru ca să-i facă o recenzie[25].

Paul Cernat l-a întristat prin cronica lui la vol. 3 din Literatura română în postceaușism dar și prin recenziile la cărți ale lui Patapievici și Cărtărescu[26].

În p. 115 Mihăilescu vorbește despre anul 1995 ca despre anul în care „au intervenit definitiv afilierile de politică literară”. De politică literară sau de politică-politică? Pentru că e vorba de anul în care se pregătea campania electorală a lui Emil Constantinescu, care a devenit președinte pe 29 noiembrie 1996.

În p. 117 ne vorbește despre „frica de enciclopedismul și sincronismul european”, manifestată față de „generația tânără”, din care făcea parte Eliade și Noica. Nu cumva frica aceasta, față de oamenii proteici, o trăiește și gruparea literară pe stil nou din care face parte și Dan C. Mihăilescu?

„A ebluisat” în p. 118.

Optzeciștii sunt la putere și începe cu Hurezeanu și termină cu Ioan T. Morar[27].

În p. 122 nu se poate abține și îi spune lui Enache, de la care așteaptă Istorie literară[28], cum a fost remarcat de Manolescu cu sintagma: „cel mai bun cronicar literar contemporan”.

În aceeași pagină, Cărtărescu e desemnat de Mihăilescu drept „locomotiva” optzecismului și pe Marta Petreu o vede ca împlinită eseistic[29].

Începe să trăiască „senzația bătrâneții”[30], datorită lui Dinescu merge cu Liviu Ioan Stoiciu în Serbia[31], la Paris, în octombrie 1990, a mers pentru că l-a trimis Pleșu[32] și atunci l-a cunoscut pe Cioran, i-a cunoscut pe soții Lovinescu și pe Mircea Iorgulescu[33].

În 1995 a fost la Viena[34]…și aici, în p. 129, avem lista de ieșiri în străinătate: Praga, Lisabona, Frankfurt, Florența, Veneția, Sienna, Amsterdam, Bruges, Lille, Delft, Geneva, Zürich…

Interviul devine jurnal, pentru că așa se petrec lucrurile când îl scrii și nu îl vorbești.

În p. 130 avem lista celor care suferă, crede Mihăilescu, de păltinișofobie. Și printre ei sunt: Cistelecan, Rogozanu, Pecican, Laszlo Alexandru.

În p. 131 suntem în noiembrie 2011. În p. 133 începe sărăcia sub comunism.

Însă la comerț exterior, unde a lucrat între 1977-1980[35], nu a avut parte de colaborare cu…Securitatea?

Din 1991 a scris, împreună cu soția, la Cotidianul iar Tania era și colaborator la Europa Liberă[36].

În p. 140 revine verbul a prefira. Iar în p. 142 înțelegem de ce Mihăilescu a vorbit despre histrionismul său (ca și când ar fi ceva de bine): pentru că a vorbit despre el, în acești termeni, la o emisiune TV, Andrei Pleșu.

Îi place să facă nu să aibă[37], s-a lăsat de fumat[38], pagina 145 a scris-o pe 25 decembrie 2011, nu-i plac „vajnicii nostalgici ai egalitarismului”[39], s-a simțit depersonalizat la Institutul Călinescu[40] și a devenit membru al Uniunii Scriitorilor în 1990[41].


[1] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, col. Portrete în dialog, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 76.

[2] Idem, p. 77.

[3] Idem, p. 78-81, 98-101.

[4] Idem, p. 84.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 89-95.

[7] Idem, p. 92-95.

[8] Idem, p. 94.

[9] Idem, p. 107.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 109.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 109-110.

[18] Idem, p. 110.

[19] Idem, p. 111.

[20] Idem, p. 111-112.

[21] Idem, p. 112.

[22] Idem, p. 113.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 114.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 120.

[28] Idem, p. 121.

[29] Idem, p. 122.

[30] Idem, p. 123.

[31] Idem, p. 127.

[32] Idem, p. 128.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 129.

[35] Idem, p. 134.

[36] Idem, p. 135.

[37] Idem, p. 143.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 149.

[40] Idem, p. 151.

[41] Idem, p. 152.

Emil Botta: masca de histrion [5]

Poemul Fantasmagoria imaginează o întoarcere a lucrurilor în matcă:

Stele ascunse în telescop,
întorceți-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnați
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere să-i redați
luna și soarele.

Melci, reintrați în cocioabe,
cenușă, revino în focuri și-n vetre,
copaci, întoarceți-vă în muguri, în boabe,
și voi, oameni, în pietre.

Întoarcerea aceasta la origini nu are însă motivații fantasmagorice, ci foarte reale și dureroase.

Stelele trebuie să se întoarcă în cer și să nu se lasă văzute și studiate de om, pentru că modul lui de a cerceta este insidios și lipsit de reverență față de tainele lumii.

Este o temă care apare și la Blaga sau la alți poeți.

De altfel, multe dintre aceste teme și idei sunt comune epocii, doar modul de transmitere este profund personal.

Stelele ar trebui să se lase descoperite și observate doar atunci când astronomul le va căuta precum păstorul își caută mioarele. Adică: cu dor și cu dragoste.

Cunoașterea umană trebuie să fie întemeiată pe contemplare iubitoare și pe studiu care să îmbrățișeze universul, nu să-l distrugă.

Privirile ar trebui să fie ca izvoarele de limpezi, de curate. Sau ca ploile pline de revărsări ale iubirii și înțelegerii față de tot ce există.

Pentru ca omul orb să învețe să privească „luna și soarele”, pe care le vede cu ochiul banal al irelevanței și dezinteresului.

Toate ar trebui să revină la vatra lor, să se reîntoarcă la punctul de plecare întru existență, pentru că la un moment dat s-a întâmplat ceva anormal și această existență nu și-a urmat parcursul corect.

Iar pricina apare în ultimul vers: sunt oamenii care au deviat mersul lumii spre destinația ei prestabilită.

Dorința lui Botta ca oamenii să revină în pietre se înțelege ca protest la adresa dezumanizării lor.

Originea lor nu e în pietre, dar comportamentul lor este de așa natură, încât indică mai degrabă faptul că sunt născuți din pietre, decât că sunt făpturi raționale ale lui Dumnezeu.

Obsesia morților violente revine în poemul Jaf. Poetul nu mai poate contempla natura în care s-au produs drame cu aceeași ochi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

E o sensibilitate pe care nu am întâlnit-o la alți poeți.

Astfel, el nu mai poate vedea marea, din cauza înecatului, și nici noaptea cu „prețioasele stele” din cauza spânzuratului care a luat cu el, în buzunar, „recile juvaeruri”.

Frumusețea cosmică pălește în fața suferințelor umane. Ele nu o degradează, dar ființa sensibilă nu poate face abstracție.

Botta nu este poetul pastelurilor optimiste de tipul celor alecsandriene.

La el drama umană e întotdeauna pe primul plan. Ea ține prima pagină a acestui jurnal poetic cu multe seisme și rarisime ape line.

O știre de senzație ar fi că „Înecatul a cuprins marea în brațe,/ a înfășurat-o în uragan ca-ntr-un șal de mătase/ și s-a tot dus sub zodii mai norocoase”.

Sau că: „Spânzuratul a luat noaptea pe umeri,/ a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri/ și a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri”.

Cum observam și undeva mai sus, Botta nu se ferește de amănuntele care fac parte din garderoba teribilă a morții.

Poetul răstoarnă perspectivele: cei morți rechiziționează lumea în și prin care au murit și nu invers.

Pentru că ei nu pier, ci poartă cu ei ceva de valoare mergând „sub zodii mai norocoase” și „prin ceruri”.

Ei iau ce poate fi mai prețios în această viață, iar oamenilor rămași în urmă le este restricționat accesul la o contemplare ignorantă a lumii acesteia, unde frumusețea este împletită cu durere.

Lumea e teatrul unor drame de care s-ar cuveni să fim conștienți chiar dacă nu se petrec întotdeauna sub ochii noștri:

Prin al iepurilor somn speriat,
au trecut ogarii în lung și-n lat.
În fruntea lor vânătorul
împărțea din belșug omorul.

Prin somnul profund al stejarilor
au trecut ca hoardele tătarilor
o mie de toamne despletite
și o mie de ierni, care de care mai cumplite.

(Nuanțe)

Urmele acestor triste evenimente se află, desigur, numai în mintea celui care poate să reflecteze asupra lor, care vede și ceea ce nu se vede imprimat în realitatea imediată.

Celui care înțelege, însă, ce înseamnă istoria acestui pământ și a umanității, i se deschid în fața ochilor marile cicatrici pe care oamenii vor să le uite.

El vede cataractele nevăzute pe care le poartă pământul pe care locuiește.

Lumea e plină de stigmate și dacă ar putea să fie conștientă de toate suferințele abominabile care s-au petrecut în ea, ar trebui să tresară în fiecare clipă dintr-un coșmar inepuizabil.

Poetul chiar se simte vinovat că nu trăiește această tresărire:

Doar prin somnul meu Cel Rău nu aducea
nici spaimă, nici urgie, nici aprigă nea.
Până și perlele nopții dormeau
în cer, ca-ntr-o scoică.
Ssst! Vorbește încet,
să nu le deștepți, doică.

Se simte vinovat că doarme somnul unui prunc inconștient de nenorocirile lumii.

Aici nu pot să nu mă opresc și să nu fac o comparație cu acea reflecție, până în străfundurile sinelui și ale lumii, care este cerută celor care practică asceza ortodoxă, mai ales pe cea lăuntrică.

Se știe că părintele Nicolae Steinhardt admira lirica lui Botta și nu mă mir de ce.

Una dintre fundamentalele aspirații ale creștinului ortodox este să contemple universul și să ajungă să înțeleagă atât frumusețea creației în inocența ei originală, cât și adâncul inimaginabil al răului corosiv, care erodează ființa umană și distorsionează fața lumii.

Dacă nu vede care sunt consecințele răului în dimensiunea lor adevărată, catastrofică, nu își poate curăți inima și nu poate dori Frumusețea și Nevinovăția mai presus de vederea celor imediate.

De aceea, deși – la fel ca în cazul altor poeți români – versurile lui Botta nu conțin în mod explicit o confesiune creștin-ortodoxă, în majoritatea cazurilor nici nu o contrazic.

Însă viața lăuntrică și neliniștile sau căutările ei disperate sunt sau ar trebui să fie conținutul unor discuții sau relatări duhovnicești.

Din păcate, acest lucru nu prea s-a întâmplat nici în interbelic și nici în prezent. Pentru că redescoperirea Ortodoxiei a fost și este confiscată de unii spre a fi reorientată spre aspecte exterioare, sociale și mai ales politice.

Aspecte ușor digerabile și în stare să nască fanatici care să susțină ascensiunea politică a unora.

Pe când viața interioară a fost și este lăsată uitării, adică vederea de sine și constatarea consecințelor ultime ale păcatului în oameni și în univers.

Tocmai aceea din care se naște înălțarea deasupra dezideratelor futile și a vanităților vremelnice.

Dumnezeu ne-a avertizat că nu toți cei ce-I zic Lui „Doamne, Doamne” vor intra în Împărăția Cerurilor.

Este, din păcate, și cazul poeziei românești, în care mulți care spun „Doamne, Doamne” în poezie nu scriu lucruri mari și demne de o lirică creștină, ci lucruri mici și neînsemnate, reducând creștinismul la sentimente ușoare.

Și multora li se pare că Nichifor Crainic sau Vasile Militaru sunt mari poeți creștini sau că versurile de la Oastea Domnului ar fi cine știe ce capodopere.

Se pare că n-au citit niciodată imnele Sfântului Grigorie de Nazianz sau ale Sfântului Efrem Sirul, ca să facă o comparație și să vadă dacă seamănă cumva, versificările copilărești ale celor dintâi cu teologia și poezia copleșitoare ale celor din urmă.

În fine…Revenind la Emil Botta, el își asumă o expresivitate părut ludică, chiar…populară, în spatele căreia ascunde însă multă dramă și multă reflecție grea.

Pe când alții încercau să-și deghizeze vulgaritatea în versuri prețioase.

Poezia lui Botta nu este însă deloc facilă.

Sub pretextul autohtonizării și a adaptării la ritmuri și la o imagistică tipic românească a unor  mari teme universale, Emil Botta ascunde o individualitate lirică foarte puternică.

El este însă poetul care, din pudoare sau din umilință, face pe actorul în poezie și se ascunde în spatele rolurilor.