Poemul Fantasmagoria imaginează o întoarcere a lucrurilor în matcă:

Stele ascunse în telescop,
întorceți-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnați
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere să-i redați
luna și soarele.

Melci, reintrați în cocioabe,
cenușă, revino în focuri și-n vetre,
copaci, întoarceți-vă în muguri, în boabe,
și voi, oameni, în pietre.

Întoarcerea aceasta la origini nu are însă motivații fantasmagorice, ci foarte reale și dureroase.

Stelele trebuie să se întoarcă în cer și să nu se lasă văzute și studiate de om, pentru că modul lui de a cerceta este insidios și lipsit de reverență față de tainele lumii.

Este o temă care apare și la Blaga sau la alți poeți.

De altfel, multe dintre aceste teme și idei sunt comune epocii, doar modul de transmitere este profund personal.

Stelele ar trebui să se lase descoperite și observate doar atunci când astronomul le va căuta precum păstorul își caută mioarele. Adică: cu dor și cu dragoste.

Cunoașterea umană trebuie să fie întemeiată pe contemplare iubitoare și pe studiu care să îmbrățișeze universul, nu să-l distrugă.

Privirile ar trebui să fie ca izvoarele de limpezi, de curate. Sau ca ploile pline de revărsări ale iubirii și înțelegerii față de tot ce există.

Pentru ca omul orb să învețe să privească „luna și soarele”, pe care le vede cu ochiul banal al irelevanței și dezinteresului.

Toate ar trebui să revină la vatra lor, să se reîntoarcă la punctul de plecare întru existență, pentru că la un moment dat s-a întâmplat ceva anormal și această existență nu și-a urmat parcursul corect.

Iar pricina apare în ultimul vers: sunt oamenii care au deviat mersul lumii spre destinația ei prestabilită.

Dorința lui Botta ca oamenii să revină în pietre se înțelege ca protest la adresa dezumanizării lor.

Originea lor nu e în pietre, dar comportamentul lor este de așa natură, încât indică mai degrabă faptul că sunt născuți din pietre, decât că sunt făpturi raționale ale lui Dumnezeu.

Obsesia morților violente revine în poemul Jaf. Poetul nu mai poate contempla natura în care s-au produs drame cu aceeași ochi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

E o sensibilitate pe care nu am întâlnit-o la alți poeți.

Astfel, el nu mai poate vedea marea, din cauza înecatului, și nici noaptea cu „prețioasele stele” din cauza spânzuratului care a luat cu el, în buzunar, „recile juvaeruri”.

Frumusețea cosmică pălește în fața suferințelor umane. Ele nu o degradează, dar ființa sensibilă nu poate face abstracție.

Botta nu este poetul pastelurilor optimiste de tipul celor alecsandriene.

La el drama umană e întotdeauna pe primul plan. Ea ține prima pagină a acestui jurnal poetic cu multe seisme și rarisime ape line.

O știre de senzație ar fi că „Înecatul a cuprins marea în brațe,/ a înfășurat-o în uragan ca-ntr-un șal de mătase/ și s-a tot dus sub zodii mai norocoase”.

Sau că: „Spânzuratul a luat noaptea pe umeri,/ a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri/ și a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri”.

Cum observam și undeva mai sus, Botta nu se ferește de amănuntele care fac parte din garderoba teribilă a morții.

Poetul răstoarnă perspectivele: cei morți rechiziționează lumea în și prin care au murit și nu invers.

Pentru că ei nu pier, ci poartă cu ei ceva de valoare mergând „sub zodii mai norocoase” și „prin ceruri”.

Ei iau ce poate fi mai prețios în această viață, iar oamenilor rămași în urmă le este restricționat accesul la o contemplare ignorantă a lumii acesteia, unde frumusețea este împletită cu durere.

Lumea e teatrul unor drame de care s-ar cuveni să fim conștienți chiar dacă nu se petrec întotdeauna sub ochii noștri:

Prin al iepurilor somn speriat,
au trecut ogarii în lung și-n lat.
În fruntea lor vânătorul
împărțea din belșug omorul.

Prin somnul profund al stejarilor
au trecut ca hoardele tătarilor
o mie de toamne despletite
și o mie de ierni, care de care mai cumplite.

(Nuanțe)

Urmele acestor triste evenimente se află, desigur, numai în mintea celui care poate să reflecteze asupra lor, care vede și ceea ce nu se vede imprimat în realitatea imediată.

Celui care înțelege, însă, ce înseamnă istoria acestui pământ și a umanității, i se deschid în fața ochilor marile cicatrici pe care oamenii vor să le uite.

El vede cataractele nevăzute pe care le poartă pământul pe care locuiește.

Lumea e plină de stigmate și dacă ar putea să fie conștientă de toate suferințele abominabile care s-au petrecut în ea, ar trebui să tresară în fiecare clipă dintr-un coșmar inepuizabil.

Poetul chiar se simte vinovat că nu trăiește această tresărire:

Doar prin somnul meu Cel Rău nu aducea
nici spaimă, nici urgie, nici aprigă nea.
Până și perlele nopții dormeau
în cer, ca-ntr-o scoică.
Ssst! Vorbește încet,
să nu le deștepți, doică.

Se simte vinovat că doarme somnul unui prunc inconștient de nenorocirile lumii.

Aici nu pot să nu mă opresc și să nu fac o comparație cu acea reflecție, până în străfundurile sinelui și ale lumii, care este cerută celor care practică asceza ortodoxă, mai ales pe cea lăuntrică.

Se știe că părintele Nicolae Steinhardt admira lirica lui Botta și nu mă mir de ce.

Una dintre fundamentalele aspirații ale creștinului ortodox este să contemple universul și să ajungă să înțeleagă atât frumusețea creației în inocența ei originală, cât și adâncul inimaginabil al răului corosiv, care erodează ființa umană și distorsionează fața lumii.

Dacă nu vede care sunt consecințele răului în dimensiunea lor adevărată, catastrofică, nu își poate curăți inima și nu poate dori Frumusețea și Nevinovăția mai presus de vederea celor imediate.

De aceea, deși – la fel ca în cazul altor poeți români – versurile lui Botta nu conțin în mod explicit o confesiune creștin-ortodoxă, în majoritatea cazurilor nici nu o contrazic.

Însă viața lăuntrică și neliniștile sau căutările ei disperate sunt sau ar trebui să fie conținutul unor discuții sau relatări duhovnicești.

Din păcate, acest lucru nu prea s-a întâmplat nici în interbelic și nici în prezent. Pentru că redescoperirea Ortodoxiei a fost și este confiscată de unii spre a fi reorientată spre aspecte exterioare, sociale și mai ales politice.

Aspecte ușor digerabile și în stare să nască fanatici care să susțină ascensiunea politică a unora.

Pe când viața interioară a fost și este lăsată uitării, adică vederea de sine și constatarea consecințelor ultime ale păcatului în oameni și în univers.

Tocmai aceea din care se naște înălțarea deasupra dezideratelor futile și a vanităților vremelnice.

Dumnezeu ne-a avertizat că nu toți cei ce-I zic Lui „Doamne, Doamne” vor intra în Împărăția Cerurilor.

Este, din păcate, și cazul poeziei românești, în care mulți care spun „Doamne, Doamne” în poezie nu scriu lucruri mari și demne de o lirică creștină, ci lucruri mici și neînsemnate, reducând creștinismul la sentimente ușoare.

Și multora li se pare că Nichifor Crainic sau Vasile Militaru sunt mari poeți creștini sau că versurile de la Oastea Domnului ar fi cine știe ce capodopere.

Se pare că n-au citit niciodată imnele Sfântului Grigorie de Nazianz sau ale Sfântului Efrem Sirul, ca să facă o comparație și să vadă dacă seamănă cumva, versificările copilărești ale celor dintâi cu teologia și poezia copleșitoare ale celor din urmă.

În fine…Revenind la Emil Botta, el își asumă o expresivitate părut ludică, chiar…populară, în spatele căreia ascunde însă multă dramă și multă reflecție grea.

Pe când alții încercau să-și deghizeze vulgaritatea în versuri prețioase.

Poezia lui Botta nu este însă deloc facilă.

Sub pretextul autohtonizării și a adaptării la ritmuri și la o imagistică tipic românească a unor  mari teme universale, Emil Botta ascunde o individualitate lirică foarte puternică.

El este însă poetul care, din pudoare sau din umilință, face pe actorul în poezie și se ascunde în spatele rolurilor.

Did you like this? Share it: