Oricât de des

N-am aflat nici până acum dacă Alin Suciu este ortodox sau baptist dar și-a asumat teza doctorală imediat după susținere și ne-a dat-o spre download. Asta în comparație cu alții, care o sclivisesc câțiva ani și ne-o vând ca fiind „aceeași”. Felicitări!

Familia de tineri mutată de la București la Gurbănești, în județul Călărași, care produce și comercializează 17 feluri de roșii.

Fotografiile Biancăi Tripon și ale Adinei Demetrescu din Picasa.

Blogul lui Răzvan Țupa.

Iar poezia e un crez. O manifestare profundă a sufletului nostru prin care ajungem la ceilalți și îi facem și pe ceilalți să ne simtă.

Istorie III. 31

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a.

***

Cristea-Enache se declară de stânga și îl declară pe Mihăilescu de dreapta[1].

Iar Mihăilescu, cel „de dreapta”, care nu suflă niciun cuvânt despre masacrarea României de către regimul Băsescu, găsea în 2011 că este „comic-fantezist” cuplul politic Ponta-Antonescu[2].

Protestele din Piața Universității, din 2012, sunt pentru Dan C. Mihăilescu, nu strigătele de indignare ale unei nații minimalizate și batjocorite, ci: „jegoasele mitinguri din ianuarie-februarie”[3]. Acestea sunt sentimentele celui care a rămas cu sufletul la Athos…dar nu simte drama României.

Și e normal să vorbească despre „circăreala grobiană în care s-a decapitat ICR-ul”[4], pentru că atunci a fost dată afară soția sa de la ICR, unde ocupa un post politic

„Socialisto-liberalii”, care „au dat foc” României prin aceea că au vrut să-l suspende pe Băsescu, adică gestul lor de a-l suspenda, e comparat de Mihăilescu, nici mai mult și nici mai puțin, decât cu ce a făcut Ceaușescu la revoluție: a tras cu tunurile.

Deci nu e un simplu gest democratic referendumul ci o catastrofă. De unde se vede cât de ușor se schimbă percepția lui Mihăilescu față de cineva anume, dacă la mijloc stau…banii…și nu cărțile.

Pagina 161 e scrisă pe 14 decembrie 2012. Și atunci credea că România va avea parte de „ani de haos dureros”[5], fără să spună nimic despre îndatorarea României sub Băsescu.

Nu-i place „apolitismul” de tip Eugen Simion[6]. Patapievici la ICR a fost „de bine”, pe când „voința dictatorială a USL, prin intermediul lui Andrei Marga”[7], „a distrus” totul. Și ceilalți membri ai grupării lui Mihăilescu au aceeași poziție, așa că această carte poate fi trasă la xerox și pusă pe seama oricăruia dintre ei.

Scrie „dintr-un jet” dar face digresiuni[8]. Iar prima care l-a mustrat pentru „stilul fandosit” a fost Magdalena Bedrosian, în 1982 și i-a spus că trebuie să ajungă la stilul lui Noica: „laconic dar poematic”[9]. Pentru asta însă nu trebuie să fii histrion, adică duplicitar

„Fostului poet acneic” nu îi plac notele de subsol[10], adică munca asiduă. Dar consideră că textele lui sunt cizelate „ca lama de brici”[11].

Cizelate din punct de vedere estetic sau ideatic? Eu cred că estetic…Pentru că în această carte, până acum, nu am văzut gândire

La bloc în Balta Albă[12], nu-i place filmul și nici marea dar are pasiune pentru munte și teatru[13], conștiința „fizicului ingrat”[14], urarea îngăduirii în căsătorie[15], despre limbajul sexual[16] iar în p. 191 e în ianuarie 2013.

Lui Cristea-Enache, care are blog[17], nu-i place „deloc” blogosfera, dar îi place Facebookul[18], că acolo nu trebuie să scrie ci doar să pună poze[19].

Problema e că și pe blog și pe Facebook, Enache nu e scriitor ci publicitator. Și-a publicitat emisiunile pe blog și asta e tot! Nu lucrează pe gratis…cu publicul larg. Poate că nu îl duc puterile…

Bianca Cernat a fost și „mai otrăvită”[20] decât soțul ei în comentariul la cartea lui Mihăilescu despre Athos, dar l-a apărat Sorin Lavric cu „înduioșătoare furie”[21]. Însă nici „dinspre BOR [nu i-a venit, la aceeași carte,] o blagoslovire în revistele de specialitate”[22] dar a dialogat cu Costion Nicolescu la emisiunea lui Bucuroiu[23].

Însă și Pleșu a avut parte, „dinspre stânga, [de] grimase de greață, ricanări orale sau atacuri piezișe”[24].

Însă, „dinspre stânga”, „atacurile” vizează pe cei care s-au înfrățit cu Băsescu în detrimentul poporului român…și, mai puțin, parabolele evanghelice, pe care, și așa domnul Pleșu nu are competența să le comenteze…

A văzut doar că se vinde cartea religioasă…și de aceea a încercat să își rotunjească banii cu o altă carte „religioasă”, dumnealui fiind istoric de artă la origini și nu filosof sau teolog.

Mihăilescu se teme de faptul că oricine poate schimba datele tale în Wikipedia[25], îl îngrozește „anonimatul de pe forumuri”[26], îl înnebunește exhibiționismul de pe Facebook[27], îl folosește pe „concoctat”(?) în p. 201, a fost „dezarticulat de tânăr” ca și Cărtărescu[28], despre care spune că are „o minune de imaginație, energie fabulatorie și realism cât încape”[29].

Însă Andrei Pleșu, în aceeași pagină 210, e „mușcat de preoțimea ortodoxă că dă prea multe citate din catolici și protestanți”, când „ortodoxia valahă n-a dat nici 1% din exegeza problemei”[30].

Dar în ce constă gândirea lui Pleșu referitoare la parabole, dacă dă citate prea multe?

Bibliografie ortodoxă exegetică românească la Scriptură există…și se poate înmulți continuu. Cu smerenie și abnegație. Însă dacă faci o exegeză ca să dai lecții de pretinsă superioritate, mai bine n-o mai faci. Pentru că exegeza este o învățare smerită a membrilor Bisericii, din experiență, și nu un scuipat în obraz.

În aceeași pagină 210 e deplânsă și situația lui Liiceanu și Patapievici, care „n-au avut parte de niciun comentariu adecvat la Sein und Zeit și, respectiv, cartea despre Dante”. De ce nu și-au comandat vreunul? La câți „ucenici” au…poate se găseau 10-15 să le scrie elogii. Mai nou așa am văzut că procedează: se adună câțiva „ucenici” de-ai lor și fac o carte „in memoriam”.

Despre ce a întrevăzut la Athos[31], cameleonicul Enache subliniază și el că Liiceanu și Pleșu sunt „intelectuali străluciți”[32] și îl întreabă, abrupt, pe Mihăilescu, dacă crede în Dumnezeu[33].

Însă Mihăilescu crede dar nu prea suportă Biserica: o traducere a primului paragraf din p. 213.

L-a cunoscut pe Arhim. Ioanichie Bălan și a vorbit cu ÎPS Antonie Plămădeală în casa lui Savin Bratu[34]. S-a luptat cu necredința din el[35]…și acum e „un ortodox”, care privește „totul din afara zidurilor [Bisericii], [a] normelor, [a] obligațiilor”[36].  „Un ortodox” fără Biserică…

Însă Enache îl asigură pe Mihăilescu de faptul că lumea îl iubește. Și, totodată, că lumea vrea să știe ce tot discută ei în această carte[37].

Diferența dintre Polirom și Humanitas în p. 226.

În p. 229, Mihăilescu spune că a colaborat cu Liiceanu din mai 1991, publicitându-i cărțile editate în suplimentul Cotidianului, adică în Litere, arte & idei.

Îl onorează că e „grăjdarul lui Liiceanu”[38]. Expresia îi aparține lui Goma[39].

În p. 239, Mihăilescu mărturisește că făcea critică literară în suplimentul literar al Cotidianului fără să se gândească la publicul cititor. Făcea critică…pentru criticii literari.

La fel face și acum: nu scrie pentru liceeni sau studenți, pentru cumpărătorii de carte, pentru iubitorii de critică literară…ci pentru cei care au ifose în materie de carte.

S-a ocupat, la facultate, cu supervizarea strânsului de sticle goale, hârtie și deșeuri textile[40] și a devenit membru UTC și PCR dintr-o „naturalețe” și cu o „iresponsabilitate”[41] care l-au propulsat spre normalitate.

Căci la fel i-a spus și maică-sa: partidul te face să ai „meserie cumsecade”[42] și dacă ești comunist, atunci ești „un patriot cinstit”[43].

Despre cum s-a întâlnit, ca student, cu Nicu Ceaușescu[44]. Despre Mihai Moraru și vinul său „puterea ursului” amintește în p. 249. Și tot acolo și despre „doamna Bușulenga, [care] avea deja în vizor etalarea curcubeului Ion Iliescu pe cerul patriei”.

Radu Câmpeanu i s-a părut „dubios dintru început”[45]. Aidoma lui și Quintus și Amedeo Lăzărescu[46].

Din nou a „concocta”[47], Ion Rațiu e „primul adevărat politician”[48] pe care l-a întâlnit și care locuia „pe Armindeni 4, unde locuise cândva Dimitrie Gusti”[49].

De la Emil Constantinescu, care, se pare, că nu a ajutat grupul prea mult sau nu atât pe cât s-ar fi așteptat, Mihăilescu a rămas „cu imaginea unei acreli inexplicabile”[50].

Însă, în comparație cu Prof. Constantinescu, care era „ațos”[51], Dan C. Mihăilescu a fost „acaparat numaidecât prin directețe, prin firescul abordării”[52], de căpitanul de navă Băsescu.

Pentru că Băsescu, la decorarea lui Cărtărescu, l-a învăluit „în râsul lui irezistibil” și l-a turmentat (ambele verbe sunt ale intervievatului) „cu o fermecătoare formulă dinesciană: „ce faci, dom’le, pe-aici?!””[53].

N-a putut să-i reziste acestui președinte din popor, care „învăluie” cu „surâsul” lui…și atrage prin vorbirea lui „fermecătoare”. Îți vine să crezi că vorbește despre un alt președinte…Și, cu siguranță, și-a imaginat pe altcineva când a scris această pagină.

În p. 257, Adrian Papahagi i-a luat fața lui Mihail Neamțu, pus în coadă, în coada listei „mai tinerilor săi confrați”, la care se uită „cu sinceră admirație”. Lista „tinerilor confrați” e formată din 6 nume: Theodor Baconsky, Cristian Preda, Mihai Răzvan Ungureanu, Sever Voinescu, Adrian Papahagi și Mihail Neamțu[54].  Ce au făcut cei 6 de-au meritat să intre în gruparea pe stil nou?

Iar ei, cei 6, spune, în mod criptic, Dan C. Mihăilescu, „au intrat în Joc, plănuindu-și inserția în Sistem[55].

Care e jocul și cum intri în sistem? Te bagă Băsescu, cel cu învăluire la intelectuali? Te bagă Liiceanu, cel cu Humanitas luminos? Te face o rotiță „tăcerea masonică filosofică”? Altcineva?! Poate ne va spune într-o altă carte…

După ce mărturisește că a sperat „în rolul mediator, coagulant, al lui Valeriu Stoica”[56], Mihăilescu ne face „o surpriză”: încă de pe când Theodor Baconsky era ambasador în Lisabona…dumnealui l-a văzut președinte al României în 2014[57]

Însă și pe Daniel, pe intervievator, Dan îl curtează sagace, ridicându-l la rangul de „critic atotcuprinzător”[58].

Daniel îl întreabă despre prezidențiabilul lui 2014[59]. Iar Mihăilescu îl preferă pe Baconsky în locul lui Becali, Vadim, Crin, DD, Voiculescu and co., deși știe foarte bine că doar Crin Antonescu este prezidențiabilul USL[60].

Mihăilescu vituperează continuu sistemul…dar nu și pe cei care conduc sistemul. De aceea, Raed Arafat este băiatul bun al sistemului de urgență[61]…însă din cauza umilirii lui au ieșit oamenii în stradă și au apărut „jegoasele” proteste.

Pe Bălăceanu-Stolnici refuză să-l mai vadă[62]. Mihăilescu a suferit două infarcte[63], îl numește pe Enache, în prima pagină a postfeței, un „caietist” al lui Eugen Simion[64] și între p. 287-302 ne oferă câteva poeme de-ale sale, care au calități „dincolo de estetic”[65]. În traducere: îi e rușine cu ele.


[1] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, col. Portrete în dialog, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 158.

[2] Idem, p. 159.

[3] Idem, p. 160.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 161.

[6] Idem, p. 162.

[7] Idem, p. 163.

[8] Idem, p. 169.

[9] Idem, p. 170.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 171.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 173.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 176.

[16] Idem, p. 181-184.

[18] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 193.

[20] Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, op. cit., p. 197.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 198.

[25] Idem, p. 199-200.

[26] Idem, p. 200.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 208.

[29] Idem, p. 210.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 211.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 212.

[34] Idem, p. 215.

[35] Idem, p. 216.

[36] Idem, p. 218.

[37] Idem, p. 225.

[38] Idem, p. 230.

[39] Idem, p. 229.

[40] Idem, p. 243.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 245.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 246-247.

[45] Idem, p. 252.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 253.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 254.

[50] Idem, p. 256.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 257.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 258.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 259.

[59] Idem, p. 258.

[60] Idem, p. 259.

[61] Idem, p. 263.

[62] Idem, p. 264.

[63] Idem, p. 265.

[64] Idem, p. 275.

[65] Idem, p. 285.

Stavrinos, Poveste preafrumoasă despre Mihail Voievod

[item image]

Read Online
(38.0 M) PDF
(1.8 M) PDF with text
(43.0 K) EPUB
Kindle
Daisy
(65.3 K) Full Text
(1.3 M) DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

Este vorba despre cronica în versuri a domniei lui Mihai Viteazul, scrisă de vistiernicul Stavrinos, aflat și el în armata Domnitorului.

Această cronică, în 1312 versuri grecești (în greaca modernă însumând peste o sută de pagini), reprezintă un elogiu adus Voievodului care a unit cele trei țări românești, pentru campania sa antiotomană.

Unii au sperat că el va fi eliberatorul creștinilor din Balcani și al Constantinopolului de sub dominația turcească.

Ediția de față reprezintă traducerea și așezarea în versuri românești a acestei cronici, de către poetul Gheorghe Tomozei.

Tomozei nu a respectat metrica originalului grec, ci a adaptat textul, transformându-l într-o baladă românească, pastișând totodată și stilul lui Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifică și creând o limbă poetică originală, arhaizată stilistic.

Din păcate, nu există nicio baladă populară românească dedicată lui Mihai Viteazul, pentru că acesta a luat o măsură socială drastică, aceea de a-i lega pe țărani de moșia pe care lucrau, pentru a obține susținere și ajutor financiar din partea boierilor pentru războiul împotriva Imperiului Otoman.

Același motiv l-a determinat, mai târziu, și pe Ion Heliade Rădulescu, poet cu vederi socialiste, să întrerupă lucrul la proiectata epopee Mihaida.

Așa încât poemul-cronică al lui Stavrinos, scris în 1601, a căpătat, de-a lungul timpului, o tot mai mare valoare documentară, dar și literară, fiind editat prima dată la Veneția, în 1672, de ieromonahul Neofit.

Poet înzestrat, Gheorghe Tomozei a reușit o transpunere care ar putea fi utilizată de istoriile noastre literare.

Stavrinos, alături de Matei al Mirelor și de alții, face parte dintre alogenii care au scris la noi și despre noi și pe care Dan Horia Mazilu propunea să-i includem între autorii de studiat ai epocii vechi.