Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 15 iulie 2013

Emil Botta: masca de histrion [6]

Moartea are multe ipostaze, schimbă multe chipuri.

În poemul Apoteoză, Botta și-o imaginează ca pe o îmbrăcare „în ale nopții straie/ un opac în opacitate”.

Deși nu atât de opac încât să nu fie recunoscut. Îi e temă de întuneric, de a nu mai avea personalitate și a se contopi cu opacitatea, de a nu se risipi

S-ar dori un rege al cosmosului, în ipostaza tradițională, ca să nu fie năpădit de moarte și înhățat de duhurile de care se teme: „copacii mi-or spune: „Maiestate”!// Lupii să nu-mi sfâșie vestmântul,/ corbule, dă-mi pace /…/ Priculiciul,/ să lase biciul./ Și inima sus! Înălțarea!/ Ducă-se duhul asfodelelor/ la ruginosul scaun al stelelor”.

Foarte puține din poeziile lui Botta sunt citadine. Poetul hălăduiește într-un univers larg, natural, departe de civilizație, având pururi un orizont deschis spre transcendență sau spre cosmosul mare, cu lună și stele.

El reiterează cazul lui Eminescu, refugiindu-se într-un univers în care predomină elementele naturale, reconfigurate.

În Vedeniile pădurarului, „Mândra cu coasa îmi face semne/ semne tainice dintr-un lan aerian”.

Urșii se duc să se joace „în stafia vaporoasă a pădurii”, iar luna are degete reci care „se încaieră prin fuiorul copacilor”.

Strofele reproduc un coșmar sălbatic. O maladie fără nume provoacă această febră care transformă pădurea într-un univers straniu, înspăimântător.

De fapt, e o viziune crispată de spaima morții:

Arborii torturați de friguri
delirau sub cerga stelelor.
Noroadele nopții emigrau spre auroră,
cortegii zdrențuite, cârtitoare.

Arborii stufoși, cu părul vâlvoi,
evadează din ospiciu, țipând.
Ei rătăcesc prin tundrele somnului
și vânează visătorii cu arcanul.

Dintre metaforele acestor versuri, „cerga stelelor” și „tundrele somnului” sunt cele mai pătrunzătoare.

Ele indică însă și o anumită obsesie a nordului împădurit sau a întinderilor reci, înfrigurate sub cerga stelelor.

O impresie în ceea ce privește existența unor elemente de mitologie nordică, cu răul nedefinit dar persistent al unei realități semi-schimonosite, se desprinde parcă din această construcție poetică.

Cineva, poate poetul, doarme un somn scandinav sub un cer maramureșean și visează răcorile morții și pre-fantasmele ei agonice.

„Spusu-mi-a odată moartea/ că sunt cel mai nebun paj al ei” (Acel „eu însumi”), admite poetul.

Un paj eminescian, căruia moartea vrea să-i fie mireasă: „nu e un supliciu să fii holtei?”.

Însă această nuntă este dureroasă: „Dar un fum de piatră/ și un vânt de granit/ ca un văl șăgalnic/ m-au învăluit”.

Între inefabil și realitatea cea mai cruntă, moartea este cea care nu are chip, ci doar multe fețe.

Aceeași metaforă, a nuntirii cu moartea, apare și în Mireasa Carpena: „Un aleluia deci acestui mire solemn,/ o lămâiță miresei de lemn,/ lemn de carpen pe tăcuta alee,/ carne din carnea ta, dulcinee”.

Acest poem conține însă și o definiție sublimă: „Inima e pasărea calamității/ care nu mai poate zbura”.

Și poetul se întrebă, anti-heraclitian: „Izvorule, unde ți-s apele,/ ale căror unde le aud?”.

Aud izvorul pe care nu îl văd.

Presimt ceea ce încă nu este.

Iar poetul, ba „față de cenușă” (Acel „eu însumi”), ba „Palidă Rază”, așteaptă „zmeul tristeții” (Mireasa Carpena).

Știe că de calvar nu poate scăpa nicidecum: „Nu mi-e teamă de rugul amurgului,/ de arcanele nopții, de calvar, de cruce,/ Sibylla mi-a spus într-un dor, într-o zi,/ nu cules, ci smuls că voi fi”.

Părintele Nicolae Steinhardt amintea undeva, în Jurnalul fericirii, despre un personaj care se aștepta să fie condamnat la moarte și care își ocupa răstimpul, până la acel moment, imaginându-și toate torturilor posibile și toate morțile cumplite.

Astfel nu avea să mai se teamă de ce putea să urmeze.

Exercițiile poetice ale lui Botta par să aibă același scop.

Fiorii morții sunt neanticipabili în adevărata lor cutremurare, dar o anumită pregătire este totuși posibilă.

Pădurea și moartea se regăsesc împreună și în poemul Toma Necredinciosul.

S-ar părea că moartea ia forma unei traversări printr-o pădure plină copaci în delir, cum spunea mai devreme:

Spune-mi în șoaptă cine-i jupânița
căreia îi tace pururi gurița?
Asta e sora moarte,
care ne adună după ce ne desparte.

Dar aceste zvonuri, dar aceste murmùre?
O, pădure, Toma, o pădure.

O aluzie livrescă a acestui poem este cea la „Por-împărat cu cei zece mii”, adică la Alexandria populară.

De asemenea, poemul Aventura începe cu aceste versuri: „Ceasuri agonice trec peste pădure,/ fagii somnoroși se gătesc de culcare,/ gnomii și-au tras cușmele pe ochi, ursul în bârlog suflă-n lumânare”.

S-ar părea că societatea pădurii e mai aproape de poet decât cea umană.

Pentru cea umană are poezii pline de sarcasm:

Elita luase loc la parter
și proștii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întâmplare cam abătută
și un năprasnic destin în mare ținută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfășurat în lințoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocență
strălucea printr-o totală absență.
Piesa era o răfuială
între virtute și greșeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii își îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghițea nămolul;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Și când căzu cortina
toți se-ntrebau cine poartă vina
și cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete, etc.

 Nu sunt multe asemenea poezii, dar sunt grăitoare.

Istorie III. 32

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a.

***

89. Din memoriile ÎPS Bartolomeu Anania

Ediția primă, ediția 2008, are 691 p.[1]. Și autorul își începe cartea cu mărturia că nu a ținut niciodată un jurnal[2]. De aceea memoriile sale sunt incomplete, scrise în grabă (semnate la Detroit, în 9 mai 1974)[3] și au fost păstrate într-o bancă (probabil americană) până în 2001[4].

Prima amintire e din vara lui 1941[5]. Devine chelner după terminarea seminarului[6]…unde observă că nemții lui Hitler beau „din plin bere amestecată cu coniac”[7].

Fuma, pantofii îi erau stricați, scria la o revistă[8]…și vede pe stradă convoiul funerar al lui Horia Codreanu[9].

Pe viitorul mitropolit nu îl mai interesa „politica legionară”, pentru că fratele său se afla în pușcărie pentru instigare la omor[10].

Însă la 15 ani, pe când era seminarist, a fost recrutat în Frăția de Cruce[11]. De către cine? De către „un elev mai în vârstă decât mine”[12]. Care avea un limbaj ideologic, din câte observ în p. 11, identic cu al celor care încearcă astăzi, la nivel online, să ne arate „binefacerile” extremismului religios.

Și iată cum, în mod ironic, descrie ÎPS Bartolomeu întreaga persuasiune asupra sa a elevului mai în vârstă: îmi „vorbise îndelung și cu tact despre soarta nenorocită a țării, roasă până’n măduvă de stricăciunea partidelor politice, despre apariția Căpitanului inspirat de Arhanghelul Mihail, despre lupta lui cea sfântă pentru mântuirea neamului de sub ghearele jidanilor și jidoviților, despre trebuința imperioasă a unei regenerări morale prin cultivarea credinței în Dumnezeu, a cinstei, onoarei, eroismului continuu și spiritului de sacrificiu, despre elita legionară, selecționată din tot ce are neamul mai bun, despre rolul mesianic al românismului printre semințiile pământului”[13].  Însă, în același timp, că ea este „o organizație secretă, conspirativă…în care sunt chemați și primiți decât cei destinați să devină legionarii de mâine ai Căpitanului”[14].

L-a gâdilat orgoliul de a face parte din „elită”…și a depus jurământul pe 25 martie 1936[15]. Pe câmpul Cotroceanca toți se regăsesc îmbrăcați…în cămașă verde[16]. Și după ce se leagă „să nu trădeze niciodată Legiunea și Căpitanul”[17], Valeriu primește „săcușorul cu pelin, pe care avea să și-l coase la cingătoare”[18].

Și pentru că l-a pedepsit „camaradul Grecu” să nu mănânce în Săptămâna Mare, a leșinat, de Paști, la Biserica Bazilescu[19].

Autorul mărturisește că nu avea vocație „mistică și nici ostășească”[20]. Despre lipsa vocației mistice și la bătrânețe a vorbit Eugeniei Vodă, în interviul de la Profesioniștii.

Însă a fost în Frăția de Cruce și între „1938-1939, după asasinarea lui Corneliu Codreanu, când o asemenea activitate era extrem de primejdioasă”[21].

În p. 14, mitropolitul nostru vorbește despre generația lui, de la seminar, ca despre o generație filogermană și antisemită, naționalistă și radicală.

Dar Frăția de Cruce, care „pretindea că nu face politică, ci doar educație”[22] pentru tineretul român, „ca orice extremă, cultiva o atitudine sectară, exclusivistă”[23], lucru care se vede până azi în persoanele, puține, care o mai trăiesc sau în cei care vor, în mod utopic, să o reinventeze.

Și extremismul legionar consta în faptul, subliniază autorul, că „tot ceea ce e în afara Legiunii sau împotriva ei e rău, corupt”[24].

Valeriu avea „o idee foarte vagă” despre comunism[25]. Nu știa prea multe nici despre francmasonerie sau iudaism[26]. Dar știa despre evrei că sunt „dușmanii numărul unu ai Neamului”[27], deși el, născut în Oltenia, nu prea văzuse evrei[28].

Primește un premiu de 5 mii de lei de la generalul Dombrovski, primarul Bucureștiului…doar pentru poezia Drapelul[29].

În iunie 1939 a primit medalia „Meritul Cultural”, din mâna regelui Carol al II-lea, care era „poreclit „Berilă”, asasinul Căpitanului”[30].

Datorită organizației Straja Țării[31], Valeriu primea „o bursă lunară de la preotul profesor Grigore Cristescu, fost cândva legionar și devenind apoi „trădător””[32].

Camarazii îl numeau pe Valeriu: „escrocul”, spus admirativ[33].

În vara lui 1940 a dat lecții copiilor bogați[34]. Când a abdicat regele, el deja își arsese cămașa verde[35]. Însă mitropolitul folosește în p. 16 sintagma „mântuirea Neamului” și ne povestește despre cum a muncit, în vara lui 1937, „în tabăra legionară de la Drăgășani”[36].

Pe Calea Victoriei îl întâlnește pe Mihale, consătean cu el și curvarul satului, care „răspândise prin sat o blenoragie care a ucis o femeie măritată”[37] și care acum devenise și el…legionar[38].

Și când a văzut că până și Mihale a devenit „legionar”, mitropolitul spune: „m’am dus acasă, am dezbrăcat cămașa verde și din ziua aceea nam mai pus-o niciodată[39].

Știa să schieze[40]. Marele cutremur din 10 noiembrie…în care s-a prăbușit blocul Carlton[41].

Ajunge cu Mioc în Banatul sârbesc[42]. În p. 21 are pistol. Și trage cu el în văzduh de Bobotează[43].

Când se întoarce din Iugoslavia află că „fuseseră asasinați Iorga și Madgearu, deținuții politici de la Jilava, că între cei doi lideri existau tensiuni și că o oarecare tensiune exista și între Horia Sima și bătrânul Codreanu”[44].

Primește aprobare pentru a scoate revista Dacia[45], care se va numi Dacia Rediviva[46]. Nichifor Crainic era pe atunci ministru[47].

La cimitirul Pătrunjelu îl aude vorbind pe „bătrânul Codreanu”[48]. Însă de acolo Valeriu e săltat de poliție[49].

E dus la închisoarea Malmaison[50]. Aici, ziua, se lupta cu muștele iar noaptea cu puricii[51]. „Purici de cal”[52].

A fost calificat drept legionar în timpul anchetei[53]. Pentru că „bătrânul Codreanu…dusese niște tratative cu Antonescu”, grupul închis odată cu Valeriu a fost eliberat dar fișele anchetei au rămas la poliție[54].

A ieșit cu barbă din arestul poliției. Așa că a înspăimântat-o pe doamna Buliga[55], la care stătea în gazdă…și care, cu bărbatul pe front, „avea nerușinarea să se dezbrace cu ușa deschisă și se făcea că are junghiuri prin coaste”[56].

În p. 34 autorul ne vorbește despre cum s-a inițiat în literatura ocultă și francmasonică.

Pe 22 septembrie 1941 a dezamăgit-o pe Genoveva: i-a spus că nu se căsătorește cu ea[57]. Și după ce și-a plătit chiria…a bătut la poarta Mănăstirii Antim, „cu un geamantan în mână”[58].

Însă nu s-a făcut monah „din vocație”[59]. Îl cunoștea pe Părintele Grigore Băbuș dar și pe Părintele Nicodim Bujor[60].

Când s-a făcut monah…stareț la Mănăstirea Sfântul Antim era PS Eugeniu Laiu Suceveanul, care l-a primit și l-a pus în chilie cu Băbuș[61].

Aici îl cunoaște pe ÎPS Gurie Grosu al Basarabiei[62], care era alungat din scaun[63]…și care îi spune să rămână în lume[64].

În p. 36, PS Eugeniu, starețul Antimului, are multe defecte. Iar Valeriu, deși la Antim, era cântăreț la Schitul Maicilor, unde Părintele Săvulescu îi da „un mic salar”[65].

Îl cunoaște la Antim pe Părintele Benedict Ghiuș, „cel cu sufletul și glasul de argint” dar și pe Părintele Sofian Boghiu[66].

Ca novice la Antim, Valeriu devine student teolog[67].  Și noviciatul său a fost de…„vreo patru luni”[68]. E făcut monah pe 2 februarie 1942…și PS Eugeniu l-a pus să-și aleagă numele monahal: între Visarion și Vartolomeu[69].

El dorea Vincențiu, episcopul dorea Visarion, dar pentru ca să nu îl cheme ca pe ÎPS Visarion Puiu și-a ales Vartolomeu[70].

Părintele Firmilian i-a fost naș de călugărie[71]. Tremura de emoție, a vrut să fugă de sub mantie…dar s-a lăsat purtat până la capăt[72].

După două săptămâni de la intrarea în monahism, PS Eugeniu l-a făcut diacon. Și a fost diacon aproape 25 de ani[73]

Publică în Gândirea[74]. Începe relația sa cu Nichifor Crainic, care îl sfătuiește să nu se dea cu legionarii și să devină „un călugăr bandit” dar nici să renunțe la monahism, așa cum a făcut Arghezi[75].


[1] Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iași, 2008, 691 p.

[2] Idem, p. 7.

[3] Idem, p. 8.

[4] Idem, p. 7, n. 1.

[5] Idem, p. 9.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 10.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 11.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 12.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 13.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 14.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 14-15.

[30] Idem, p. 15.

[31] Organizație paramilitară a tineretului din Regatul României, de inspirație fascistă, creată în 1935 de regele Carol al II-lea pentru a combate influența nefastă a Gărzii de Fier asupra tineretului românesc. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Straja_%C8%9A%C4%83rii.

[32] Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 15.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 16.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 17.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 18.

[42] Idem, p. 19.

[43] Idem, p. 21.

[44] Idem, p. 23.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 24.

[47] Idem, p. 25.

[48] Idem, p. 29.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 30.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 32.

[54] Idem, p. 32-33.

[55] Idem, p. 33.

[56] Idem, p. 25.

[57] Idem, p. 34.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 34-35.

[61] Idem, p. 35.

[63] Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 35.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 36.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 37.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 38.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 39.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno