Moartea are multe ipostaze, schimbă multe chipuri.

În poemul Apoteoză, Botta și-o imaginează ca pe o îmbrăcare „în ale nopții straie/ un opac în opacitate”.

Deși nu atât de opac încât să nu fie recunoscut. Îi e temă de întuneric, de a nu mai avea personalitate și a se contopi cu opacitatea, de a nu se risipi

S-ar dori un rege al cosmosului, în ipostaza tradițională, ca să nu fie năpădit de moarte și înhățat de duhurile de care se teme: „copacii mi-or spune: „Maiestate”!// Lupii să nu-mi sfâșie vestmântul,/ corbule, dă-mi pace /…/ Priculiciul,/ să lase biciul./ Și inima sus! Înălțarea!/ Ducă-se duhul asfodelelor/ la ruginosul scaun al stelelor”.

Foarte puține din poeziile lui Botta sunt citadine. Poetul hălăduiește într-un univers larg, natural, departe de civilizație, având pururi un orizont deschis spre transcendență sau spre cosmosul mare, cu lună și stele.

El reiterează cazul lui Eminescu, refugiindu-se într-un univers în care predomină elementele naturale, reconfigurate.

În Vedeniile pădurarului, „Mândra cu coasa îmi face semne/ semne tainice dintr-un lan aerian”.

Urșii se duc să se joace „în stafia vaporoasă a pădurii”, iar luna are degete reci care „se încaieră prin fuiorul copacilor”.

Strofele reproduc un coșmar sălbatic. O maladie fără nume provoacă această febră care transformă pădurea într-un univers straniu, înspăimântător.

De fapt, e o viziune crispată de spaima morții:

Arborii torturați de friguri
delirau sub cerga stelelor.
Noroadele nopții emigrau spre auroră,
cortegii zdrențuite, cârtitoare.

Arborii stufoși, cu părul vâlvoi,
evadează din ospiciu, țipând.
Ei rătăcesc prin tundrele somnului
și vânează visătorii cu arcanul.

Dintre metaforele acestor versuri, „cerga stelelor” și „tundrele somnului” sunt cele mai pătrunzătoare.

Ele indică însă și o anumită obsesie a nordului împădurit sau a întinderilor reci, înfrigurate sub cerga stelelor.

O impresie în ceea ce privește existența unor elemente de mitologie nordică, cu răul nedefinit dar persistent al unei realități semi-schimonosite, se desprinde parcă din această construcție poetică.

Cineva, poate poetul, doarme un somn scandinav sub un cer maramureșean și visează răcorile morții și pre-fantasmele ei agonice.

„Spusu-mi-a odată moartea/ că sunt cel mai nebun paj al ei” (Acel „eu însumi”), admite poetul.

Un paj eminescian, căruia moartea vrea să-i fie mireasă: „nu e un supliciu să fii holtei?”.

Însă această nuntă este dureroasă: „Dar un fum de piatră/ și un vânt de granit/ ca un văl șăgalnic/ m-au învăluit”.

Între inefabil și realitatea cea mai cruntă, moartea este cea care nu are chip, ci doar multe fețe.

Aceeași metaforă, a nuntirii cu moartea, apare și în Mireasa Carpena: „Un aleluia deci acestui mire solemn,/ o lămâiță miresei de lemn,/ lemn de carpen pe tăcuta alee,/ carne din carnea ta, dulcinee”.

Acest poem conține însă și o definiție sublimă: „Inima e pasărea calamității/ care nu mai poate zbura”.

Și poetul se întrebă, anti-heraclitian: „Izvorule, unde ți-s apele,/ ale căror unde le aud?”.

Aud izvorul pe care nu îl văd.

Presimt ceea ce încă nu este.

Iar poetul, ba „față de cenușă” (Acel „eu însumi”), ba „Palidă Rază”, așteaptă „zmeul tristeții” (Mireasa Carpena).

Știe că de calvar nu poate scăpa nicidecum: „Nu mi-e teamă de rugul amurgului,/ de arcanele nopții, de calvar, de cruce,/ Sibylla mi-a spus într-un dor, într-o zi,/ nu cules, ci smuls că voi fi”.

Părintele Nicolae Steinhardt amintea undeva, în Jurnalul fericirii, despre un personaj care se aștepta să fie condamnat la moarte și care își ocupa răstimpul, până la acel moment, imaginându-și toate torturilor posibile și toate morțile cumplite.

Astfel nu avea să mai se teamă de ce putea să urmeze.

Exercițiile poetice ale lui Botta par să aibă același scop.

Fiorii morții sunt neanticipabili în adevărata lor cutremurare, dar o anumită pregătire este totuși posibilă.

Pădurea și moartea se regăsesc împreună și în poemul Toma Necredinciosul.

S-ar părea că moartea ia forma unei traversări printr-o pădure plină copaci în delir, cum spunea mai devreme:

Spune-mi în șoaptă cine-i jupânița
căreia îi tace pururi gurița?
Asta e sora moarte,
care ne adună după ce ne desparte.

Dar aceste zvonuri, dar aceste murmùre?
O, pădure, Toma, o pădure.

O aluzie livrescă a acestui poem este cea la „Por-împărat cu cei zece mii”, adică la Alexandria populară.

De asemenea, poemul Aventura începe cu aceste versuri: „Ceasuri agonice trec peste pădure,/ fagii somnoroși se gătesc de culcare,/ gnomii și-au tras cușmele pe ochi, ursul în bârlog suflă-n lumânare”.

S-ar părea că societatea pădurii e mai aproape de poet decât cea umană.

Pentru cea umană are poezii pline de sarcasm:

Elita luase loc la parter
și proștii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întâmplare cam abătută
și un năprasnic destin în mare ținută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfășurat în lințoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocență
strălucea printr-o totală absență.
Piesa era o răfuială
între virtute și greșeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii își îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghițea nămolul;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Și când căzu cortina
toți se-ntrebau cine poartă vina
și cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete, etc.

 Nu sunt multe asemenea poezii, dar sunt grăitoare.

Did you like this? Share it: