Zi: 17 iulie 2013

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a.

***

I se refuză plecarea la Halki pentru doctorat[1]. Scria literatură fără să tragă nădejdea că va fi publicat[2].

Vacanțele de vară ale anilor 1952 și 1953 și le-a petrecut la Vatra Dornei[3].

A terminat piesa Miorița în vara lui 1953, pe care o știa, printre alții, și George Vraca, Vasile Voiculescu, Al. Mironescu, Părintele Ghiuș și ÎPS Firmilian al Olteniei[4]. Însă nu l-a impresionat cu ea pe Părintele Scrima[5].

În 1955 îl cunoaște pe Șerban Cioculescu, care „o ducea prost, trăia din munca soției, care lucra manual la cooperativa meșteșugărească; nu era publicat nicăieri, i se refuza (dar și refuza) orice colaborare, și ajunsese să-și vândă cărțile rare din biblioteca proprie, umblând după un preț mai bun”[6].

Arghezi „suferea de sărăcie și de izolare”[7]. La Arghezi în curte i-a cunoscut pe Alexandru Balaci și pe Mihai Șora[8].

În cenaclul literar din casa lui Barbu Slătineanu, unde, în 1956, fusese introdus de Cioculescu, i-a întâlnit pe Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Alice Voinescu, Ștefan Augustin Doinaș[9].

În 1956, după 11 ani de închisoare, Radu Gyr a fost eliberat[10]. Și Bartolomeu e chemat de Gyr pentru ca să intervină pe lângă Arghezi, acum „reabilitat”, pentru a primi o casă, o pensie de la Uniunea Scriitorilor, prin Beniuc și republicarea unei plachete de versuri pentru copii[11].

Însă Gyr nu se cunoscuse niciodată cu Arghezi[12]…Și Arghezi nu l-a ajutat în niciun fel, în cele din urmă[13].

Dar Patriarhul Justinian i-a trimis lui Gyr „impresionante cantități de carne, ouă, brânzeturi și vin…prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colțul străzii”[14].

Gyr îl vizita pe autor. Și, la cererea lui Bartolomeu, Gyr i-a recitat două balade, pe care le-a imprimat „pe bandă de magnetofon”, având astfel de înregistrări și cu Arghezi, Vasile Voiculescu și Sandu Tudor[15].

Părintele Andrei Scrima pleacă în străinătate[16]. Părintele Bartolomeu, la vizite oficiale, era traducător de limbă franceză[17].

Îl cunoștea pe Radu Popescu[18].

Însă e arestat, vârât într-un jeep și i s-au pus ochelari negri[19].

E închis la Uranus[20]. Ieșirea la aer era pentru „15-20 de minute”[21]. Anchetatorul său, maiorul Aramă, îl prețuia ca scriitor[22].

Însă „tehnica anchetei era aceea de a-ți crea probleme sufletești, de a te ține veșnic încordat, agitat interior”[23].

Scrisese primele poezii pe la 10 ani, pe când păștea vaca pe luncă[24].

E anchetat asupra relațiilor sale cu Gyr[25].

Maica Olimpiada Lițescu inventează pe seama lui o subversiune la Târgoviște[26].

În p. 270 începe tortura: legat, îl pun la gura unui cuptor aprins. Și în această postură e întrebat ce cunoaște „despre banii pe care patriarhul îi are în băncile din străinătate”[27].

E lovit cu vâna de bou peste tălpi[28]. Când leșină…e trezit cu găleata de apă rece[29].

Îl bat, până când Părintele Bartolomeu începe să urle îngrozitor[30]. A doua zi, din cauza bătăilor la picioare, avea picioarele „ca butucii”[31].

I-au pus înainte un act fals, cel prin care i se cerea să recunoască activitatea sa legionară de la Viforâta…și el l-a semnat[32].

În p. 273: află că au fost arestați și Părintele Sofian și Părintele Grigore Băbuș și Părintele Stăniloae și Părintele Daniil Sandu Tudor.

Și tot în p. 273, Părintele Bartolomeu mărturisește că recita Liturghia, „în genunchi, ca de obicei”.

E dus „în arestul Securității din Ploiești”[33].

Aici, de la avocatul Popescu, Bartolomeu află că Radu Gyr fusese arestat din nou[34].

Află, de asemenea, că va fi judecat în curând și i se arată dosarul personal: 1. 250 de pagini[35]. În două zile îl citește aproape în întregime și își dă seama că „sute de oameni [fuseseră] interogați [din cauza lui] și puși să iscălească declarații”[36]. Printre cei interogați, Bartolomeu găsește și „nume scumpe”[37].

În p. 277 aflăm că i s-au pus pe masă două dosare, care o vizau pe maica Veniamina. Despre care Securitatea credea că delapidase peste 100.000 de lei[38].

Pe 7 mai 1959 e dus la frizerie și aranjat la păr și barbă. Nu mai văzuse o oglindă de…un an de zile[39]. Pentru că va fi dus la tribunal pentru judecată[40].

Îi spune judecătorului că a fost torturat[41].

E condamnat la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, o mie de lei cheltuieli de judecată și confiscarea totală a averii personale[42]. Motivele? A fost legionar și a luptat pentru schimbarea ordinii sociale[43].

De la p. 289 începe pușcăria. Află că și Părintele Arsenie Papacioc fusese arestat[44].

E readus la Uranus, pentru ca să fie martor al acuzării în procesul lui Gyr[45].

Ochelarii enormi ai lui Gyr…și el, cel care „privea tăcut”, la propriul său proces[46].

Cere „curaj și putere”[47] în rugăciunile sale.

Renunță la planul de a se orbi în urma visului avut[48].

Îl revede pe Gyr[49]. Și Gyr fuma[50]…

Bartolomeu e dus la Jilava[51]. Stă cu aproape 30 de oameni într-o celulă[52]. Mâncau turtoi (mălai copt la tavă) la cele 3 mese ale zilei[53].

E dus la Pitești ca martor în procesul Preotului Fănel Mărgăritescu, consătean cu el[54].

De la doctorul Pâslaru a învățat codul Morse[55].

I s-au pus lanțuri la picioare[56]. În închisoarea de la Pitești termină poemul cosmogonic Facerea[57].

E readus la Jilava, într-o celulă „foarte murdară”, unde „urina fermentase în hârdău și împinsese pe de margini fecale uscate” [58]. Și un șobolan își avea vizuina sub pat[59]…

I se taie lanțurile[60]. Îi catehizează pe gardieni[61].

E dus la Aiud[62]. Aici lucrează la Steaua Zimbrului și Meșterul Manole[63]. Nu avea voie să stea întins pe pat în timpul zilei[64].

Mama lui îl alinta Valerică[65].

Decretul din 1959 împotriva monahismului[66].

Pe 1 august 1964 este eliberat[67].

Fusese închis 6 ani și două luni. Revine la București[68]. E primit de Patriarhul Justinian și se confesează reciproc[69]. De la Justinian află că „mitropolitul Iustin [Moisescu], susținut de profesorul Dumitru Dogaru, șeful Departamentului Cultelor, propusese în Sinod ca arhidiaconul Anania să fie exclus din monahism și caterisit”[70].

Pleacă la Glăvile și plânge la mormântul mamei sale. Tatăl său murise, la câteva luni după moartea soției, într-o casă de bătrâni[71].

A vizitat-o la Bistrița pe Mama Olga, care nu mai avea „uniformă călugărească” și care locuia, cu chirie, într-o casă în afara Mănăstirii[72].

Tot din p. 337 aflăm că a scos „în taină”, din pușcărie, niște caiete. Cu mașina de scris de la patriarh, „vreme de trei săptămâni, ziua și seara până târziu”, a scris cele două piese (Steaua Zimbrului și Meșterul Manole) și poeziile compuse și memorate în închisoare[73].

A început să lucreze la Biblioteca Sfântului Sinod, de la Mănăstirea Antim[74]. Și, cineva de la Securitate, i-a adus „caietele rămase la Aiud”[75].

De la Părintele Liviu Stan află că e cerut în America[76].

Concediu la mare, la Mamaia[77]. Primește 1.092 de dolari, la plecarea în America, de la patriarh[78]. Părintele Stăniloae i-a dat „câteva adrese din America”[79].

Pleacă cu avionul, de la Băneasa, pe 29 octombrie 1965[80].

Și prima parte a memoriilor sale se încheie în p. 345, fiind semnate ca finalizate în 8 mai 1974, la Detroit, Michigan.

Dacă prima parte a fost scrisă pe hârtie și a fost transcrisă electronic între 2007-2008[81], a doua parte a fost scrisă direct pe computer și începută la Cluj, în februarie 2004. Și, la fel ca în prima parte, autorul și-a propus să fie „veridic”[82].

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a.

***

Jumătate din câștigul lunar îl trimitea părinților săi[1]. Folosește expresia: „nu mă dumeream” în ultimul rând al p. 198.

Devine Asistent la Institutul Teologic prin desemnarea Sfântului Sinod[2].

Și-ar fi dorit să predea Omiletică și Catehetică la București. Însă titularul catedrei era Părintele Grigore Cristescu…care îl ataca pe patriarh „la modul vulgar, mai ales când se îmbăta (ceea ce se întâmpla foarte des)”[3].

De aceea a predat la Istorie bisericească universală, unde titular era Prof. Teodor M. Popescu, „om de caracter gigantic și nu mai puțin uriașă integritate morală, pe lângă faptul că era un savant”[4].

Pentru 6-7 luni se ocupă din nou de aghiologie[5]. Și-ar fi dorit să se înscrie la doctorat dar nu știa prea bine limba greacă[6].

Pune în scenă piese de teatru[7]. O reîntâlnește pe Maica Artemia la Bistrița, în vacanță…care îi aduce un top de hârtie și îl învăluie cu „surâsul ochilor ei migdalați, luminați pe dinlăuntru de niște efluvii romantice ce se cereau, acum, și mărturisite”[8]. Efluvii despre care știa și Mama Olga dar „se făcea a nu pricepe”[9].

În 1950 Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost închisă, „pe motiv că poporul nu trebuie să mai aibă acces la mormintele regale” iar Sfintele Moaște ale Sfintei Filofteia au fost strămutate la Episcopia din Râmnicu-Vâlcea[10].

Însă Patriarhul Justinian a dat comuniștilor clădirile Mănăstirii Radu Vodă în schimbul Bisericii de la Curtea de Argeș[11].

De aceea patriarhul îl pune pe Părintele Bartolomeu decan al Centrului de la Argeș[12].

Se mută la Curtea de Argeș[13].

Aici locuiește „în micul apartament, de două camere, fost cândva al reginei Elisabeta”[14].

În p. 206 explică rolul pe care îl aveau „cursurile de îndrumări misionare” și tot în această pagină mărturisește, că împreună cu profesorii Iustin Moisescu, Nicolae Chițescu, Mircea Chialda, Mihail Bulacu (care predau la București), asculta seară de seară Vocea Americii la radio.

Viitorul patriarh Iustin Moisescu îl atenționează pe Bartolomeu că Părintele Bulacu e „ciripitor”, adică informator al Securității[15].

La beție, Părintele Grigore Cristescu îi mărturisește Părintelui Bartolomeu că venise la Curtea de Argeș ca să îl toarne[16].

Începe p. 208 vorbind despre Părintele Gala Galaction, care predică la Curtea de Argeș și mărturisește că în acest oraș a scris nuvela Trandafirii.

Din partea patriarhului, autorul primise „un Chevrolet vechi, condus de un călugăr priceput și cuminte, Părintele Partenie”[17].

De ziua patriarhului, în luna februarie, acesta îi spune autorului că Pogăceanu insistă ca Bartolomeu să fie scos afară din învățământ[18].

E înlocuit cu Arhim. Atanasie Gladcovschi, fapt pentru care se întoarce la București[19]. Astfel devine directorul bibliotecii din palatul patriarhal[20].

În bibliotecă, datorită prafului, lucrează cu mască chirurgicală[21].

Odată cu el, „mai fusese dat afară de la Institutul Teologic și profesorul Iustin Moisescu, titular al catedrei de studiul Noului Testament”[22].

Însă în p. 211, autorul ne mărturisește că Patriarhul Justinian s-a purtat „rece și neînduplecat” cu viitorul patriarh Iustin Moisescu, după ce acesta a fost dat afară de la facultate.

Viitorul Patriarh Iustin e caracterizat de Bartolomeu ca risipitor, cheltuindu-și salariul „în numai patru-cinci zile, prin restaurante bune”, după care mânca la cantina facultății[23].

Iar când a rămas fără salariu…„l-am văzut așteptând ore întregi – și zile de-a rândul – la ușa patriarhului, în nădejdea unei slujbe, fără să fie primit”[24] în audiență.

Însă, după o masă la Prof. Nicolae Chițescu, viitorul patriarh i-a mărturisit că a fost dat afară din facultate pentru că „nu acceptase să devină informatorul lui Pogăceanu”[25].

Când ministru al Cultelor a ajuns Prof. Constantinescu-Iași, președintele Partidului Național Popular, care se înființase pe 23 august 1944 pentru intelectualii „progresiști”, simpatizanți ai Partidului Comunist, la care, „printre primii”, a aderat Prof. Iustin Moisescu, viitorul patriarh Iustin a fost readus la catedră și a devenit director la Ministerul Cultelor[26].

Moare ÎPS Nicolae Bălan și e ales mitropolit, în locul lui, Iustin Moisescu[27]. Însă Iustin era profesor necăsătorit și de aceea a fost făcut monah la Mănăstirea Cernica[28]. Părintele Bartolomeu și Atanasie Gladcovschi, acum stareț al Cernicăi, îi sunt nași de călugărie viitorului patriarh Iustin[29].

Iustin e hirotonit, „la câteva zile”, ierodiacon și apoi ieromonah[30]. Iar „acolo, în stăreția de la Cernica, l-am învățat să spună ecteniile și să slujească pe cel care urma să devină arhiereu fără ca în viața lui să fi pus mâna pe o cădelniță”[31].

Iustin e făcut arhiereu pentru că fusese ales Mitropolit al Ardealului[32]. Bartolomeu a fost prezent la instalare, fiind „în suita patriarhului”[33].

Rămâne cu mitropolitul Iustin și împreună merg la Mănăstirea Sâmbăta de Sus[34]. Mitropolitul era stângaci la slujbe, nu-i plăcea postul și nici privegherile cu metanii[35].

În p. 214, cu amărăciune, autorul spune: „din profesorul modest și cuviincios [, care era Iustin Moisescu,] răsărise un ierarh arogant și ambițios, cu nasul ascuțit și vorba tăioasă”.

Moare Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei, Prof. Liviu Stan interpretează canonul, luat în discuție, în favoarea guvernului[36] și ÎPS Iustin devine mitropolitul Moldovei[37].

În p. 217 aflăm că PFP Justinian trăia cu frica de a nu fi otrăvit. Iar în finalul aceleiași pagini, Bartolomeu ne vorbește despre o discuție a lui Iustin cu Teoctist Arăpaș (nu Arăpașu!), „pe atunci vicar patriarhal și considerat unul dintre cei mai devotați oameni ai lui Justinian”.

Discuția o aude fără să vrea…și este „cutremurat și scârbit”[38]. Pentru că „Teoctist se oferea să treacă „de partea” lui Iustin, cerând ca acesta, în schimb, să-i asigure scaunul de la Roman. Și l-am văzut pe mitropolit surâzând triumfător și pufnind un aer de dispreț în fumul de țigară aruncat în nasul interlocutorului, fără să se rostească în vreun fel. Teoctist a suportat palma și s’a înecat într’o garafă de Cotnar”[39]. Însă nu i-a spus niciodată lui Justinian despre această discuție între cei doi[40]. Motivul? Deși ținea la Justinian, îi era frică să nu îl taxeze drept delator[41].

Părintele Bartolomeu l-a adus la București pe Părintele Andrei Scrima, în 1952, ca ajutor de bibliotecar[42]. Însă, fiind cooptați ca „experți culturali” de către patriarh, pentru vizita lui în Damasc, înainte de a pleca, când strângeau informații despre locurile pe care or să le viziteze, Scrima i-a mărturisit că vrea să fugă din țară[43].

În 1957, Patriarhul Justinian îi vestește autorului că puterea sa politică e în declin și că îi dă binecuvântare să se alipească de orice ierarh, în care are încredere, pentru a-și asigura viitorul[44].