Istorie III. 35

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a.

***

Jumătate din câștigul lunar îl trimitea părinților săi[1]. Folosește expresia: „nu mă dumeream” în ultimul rând al p. 198.

Devine Asistent la Institutul Teologic prin desemnarea Sfântului Sinod[2].

Și-ar fi dorit să predea Omiletică și Catehetică la București. Însă titularul catedrei era Părintele Grigore Cristescu…care îl ataca pe patriarh „la modul vulgar, mai ales când se îmbăta (ceea ce se întâmpla foarte des)”[3].

De aceea a predat la Istorie bisericească universală, unde titular era Prof. Teodor M. Popescu, „om de caracter gigantic și nu mai puțin uriașă integritate morală, pe lângă faptul că era un savant”[4].

Pentru 6-7 luni se ocupă din nou de aghiologie[5]. Și-ar fi dorit să se înscrie la doctorat dar nu știa prea bine limba greacă[6].

Pune în scenă piese de teatru[7]. O reîntâlnește pe Maica Artemia la Bistrița, în vacanță…care îi aduce un top de hârtie și îl învăluie cu „surâsul ochilor ei migdalați, luminați pe dinlăuntru de niște efluvii romantice ce se cereau, acum, și mărturisite”[8]. Efluvii despre care știa și Mama Olga dar „se făcea a nu pricepe”[9].

În 1950 Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost închisă, „pe motiv că poporul nu trebuie să mai aibă acces la mormintele regale” iar Sfintele Moaște ale Sfintei Filofteia au fost strămutate la Episcopia din Râmnicu-Vâlcea[10].

Însă Patriarhul Justinian a dat comuniștilor clădirile Mănăstirii Radu Vodă în schimbul Bisericii de la Curtea de Argeș[11].

De aceea patriarhul îl pune pe Părintele Bartolomeu decan al Centrului de la Argeș[12].

Se mută la Curtea de Argeș[13].

Aici locuiește „în micul apartament, de două camere, fost cândva al reginei Elisabeta”[14].

În p. 206 explică rolul pe care îl aveau „cursurile de îndrumări misionare” și tot în această pagină mărturisește, că împreună cu profesorii Iustin Moisescu, Nicolae Chițescu, Mircea Chialda, Mihail Bulacu (care predau la București), asculta seară de seară Vocea Americii la radio.

Viitorul patriarh Iustin Moisescu îl atenționează pe Bartolomeu că Părintele Bulacu e „ciripitor”, adică informator al Securității[15].

La beție, Părintele Grigore Cristescu îi mărturisește Părintelui Bartolomeu că venise la Curtea de Argeș ca să îl toarne[16].

Începe p. 208 vorbind despre Părintele Gala Galaction, care predică la Curtea de Argeș și mărturisește că în acest oraș a scris nuvela Trandafirii.

Din partea patriarhului, autorul primise „un Chevrolet vechi, condus de un călugăr priceput și cuminte, Părintele Partenie”[17].

De ziua patriarhului, în luna februarie, acesta îi spune autorului că Pogăceanu insistă ca Bartolomeu să fie scos afară din învățământ[18].

E înlocuit cu Arhim. Atanasie Gladcovschi, fapt pentru care se întoarce la București[19]. Astfel devine directorul bibliotecii din palatul patriarhal[20].

În bibliotecă, datorită prafului, lucrează cu mască chirurgicală[21].

Odată cu el, „mai fusese dat afară de la Institutul Teologic și profesorul Iustin Moisescu, titular al catedrei de studiul Noului Testament”[22].

Însă în p. 211, autorul ne mărturisește că Patriarhul Justinian s-a purtat „rece și neînduplecat” cu viitorul patriarh Iustin Moisescu, după ce acesta a fost dat afară de la facultate.

Viitorul Patriarh Iustin e caracterizat de Bartolomeu ca risipitor, cheltuindu-și salariul „în numai patru-cinci zile, prin restaurante bune”, după care mânca la cantina facultății[23].

Iar când a rămas fără salariu…„l-am văzut așteptând ore întregi – și zile de-a rândul – la ușa patriarhului, în nădejdea unei slujbe, fără să fie primit”[24] în audiență.

Însă, după o masă la Prof. Nicolae Chițescu, viitorul patriarh i-a mărturisit că a fost dat afară din facultate pentru că „nu acceptase să devină informatorul lui Pogăceanu”[25].

Când ministru al Cultelor a ajuns Prof. Constantinescu-Iași, președintele Partidului Național Popular, care se înființase pe 23 august 1944 pentru intelectualii „progresiști”, simpatizanți ai Partidului Comunist, la care, „printre primii”, a aderat Prof. Iustin Moisescu, viitorul patriarh Iustin a fost readus la catedră și a devenit director la Ministerul Cultelor[26].

Moare ÎPS Nicolae Bălan și e ales mitropolit, în locul lui, Iustin Moisescu[27]. Însă Iustin era profesor necăsătorit și de aceea a fost făcut monah la Mănăstirea Cernica[28]. Părintele Bartolomeu și Atanasie Gladcovschi, acum stareț al Cernicăi, îi sunt nași de călugărie viitorului patriarh Iustin[29].

Iustin e hirotonit, „la câteva zile”, ierodiacon și apoi ieromonah[30]. Iar „acolo, în stăreția de la Cernica, l-am învățat să spună ecteniile și să slujească pe cel care urma să devină arhiereu fără ca în viața lui să fi pus mâna pe o cădelniță”[31].

Iustin e făcut arhiereu pentru că fusese ales Mitropolit al Ardealului[32]. Bartolomeu a fost prezent la instalare, fiind „în suita patriarhului”[33].

Rămâne cu mitropolitul Iustin și împreună merg la Mănăstirea Sâmbăta de Sus[34]. Mitropolitul era stângaci la slujbe, nu-i plăcea postul și nici privegherile cu metanii[35].

În p. 214, cu amărăciune, autorul spune: „din profesorul modest și cuviincios [, care era Iustin Moisescu,] răsărise un ierarh arogant și ambițios, cu nasul ascuțit și vorba tăioasă”.

Moare Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei, Prof. Liviu Stan interpretează canonul, luat în discuție, în favoarea guvernului[36] și ÎPS Iustin devine mitropolitul Moldovei[37].

În p. 217 aflăm că PFP Justinian trăia cu frica de a nu fi otrăvit. Iar în finalul aceleiași pagini, Bartolomeu ne vorbește despre o discuție a lui Iustin cu Teoctist Arăpaș (nu Arăpașu!), „pe atunci vicar patriarhal și considerat unul dintre cei mai devotați oameni ai lui Justinian”.

Discuția o aude fără să vrea…și este „cutremurat și scârbit”[38]. Pentru că „Teoctist se oferea să treacă „de partea” lui Iustin, cerând ca acesta, în schimb, să-i asigure scaunul de la Roman. Și l-am văzut pe mitropolit surâzând triumfător și pufnind un aer de dispreț în fumul de țigară aruncat în nasul interlocutorului, fără să se rostească în vreun fel. Teoctist a suportat palma și s’a înecat într’o garafă de Cotnar”[39]. Însă nu i-a spus niciodată lui Justinian despre această discuție între cei doi[40]. Motivul? Deși ținea la Justinian, îi era frică să nu îl taxeze drept delator[41].

Părintele Bartolomeu l-a adus la București pe Părintele Andrei Scrima, în 1952, ca ajutor de bibliotecar[42]. Însă, fiind cooptați ca „experți culturali” de către patriarh, pentru vizita lui în Damasc, înainte de a pleca, când strângeau informații despre locurile pe care or să le viziteze, Scrima i-a mărturisit că vrea să fugă din țară[43].

În 1957, Patriarhul Justinian îi vestește autorului că puterea sa politică e în declin și că îi dă binecuvântare să se alipească de orice ierarh, în care are încredere, pentru a-și asigura viitorul[44].