Poemul intitulat Și fauna imaginează un fel de antecameră a morții, în care se înfățișează „leii, paraleii” acestei vieți – adică cei care se cred astfel –, „minotauri, centauri” și alte caricaturi umane care s-au crezut: puternicii zilei.

Acum, militarii au „mâinile roase de carii”, iar civilii, „fanții cu flori veștede la butonieră” sunt „mâncați de molii”.

Și toți mor „scuzându-se: fără să vreau”.

Curtează cu toții o ultimă doamnă, cea cu coasa. Se înghesuie la un ultim bordel, „hruba Frumoasei”, de unde nu se mai întorc înapoi cei ce au crezut că vor fi veșnic plini de vigoare.

Moartea e înfățișată ca o tânără amantă care îi primește pe toți: „Și Frumoasa cu buzele pale/ își lega curelușa la sandale”. În mod ironic…

Scriitorii adunați la Cenaclu se pregătesc să se prefacă surzi când va veni Judecata lui Dumnezeu.

Premeditează, altfel spus, ca să rămână impasibili, să nu răspundă niciodată pentru calitatea morală a scrisului lor:

Huliții cu piei tărcate
la bariera luminii s-au adunat.
Ei premeditează miracole și jafuri
sub clinchetele unui cer dezabuzat.

Trântorii, neghina, codoșii
(nici c-am văzut mai rea răutate),
iată ce gânduri gândeau
huliții cu piei tărcate:

„Darabanele Judecății când vor vesti,
să ne prefacem că nu știm.
Aprodul va căpia strigându-ne,
și noi surzi să fim”.

Poezia ne aduce aminte de cuvintele lui Miron Costin: „scrisoarea ieste un lucru vecinic […] Eu voi dea seama de ale mele, câte scriu”[1].

E frumoasă metafora prin care numește Judecata de apoi drept: „bariera luminii”.

Protocol e un poem argheziano-eminescian, pe tema căutării marilor mistere de către omul-vierme, dar pe un ton ludic:

„Cântați, cete, din ceteri, din oboaie,/ să mă încingă a stelelor văpaie./ Amețit sufletul de atâta slavă/ să se legene ca rimbaldesca navă.// Cheia farmecelor îmi deschide,/ una câte una, ușile vechilor piramide. /…/ Enigmele stau bosumflate/ ca la dans domnișoarele neinvitate./ Dar eu, cavaler-gândac, vierme-cavaler,/ când începe cadrilul, mâna le-o cer”.

E condiția poetului, exprimată șăgalnic, dar enunțând realitatea unei căutări dureroase, a unei vitejii îndârjite.

E o artă poetică, prin care viermele-cavaler se disociază de „huliții cu piei tărcate”, care plănuiesc să facă pe surzii la Judecată.

Dar prin aceasta Botta se (auto)înscrie pe linia Eminescu-Arghezi, a unei poezii aflate în căutarea marilor răspunsuri.

Care, așadar, în ciuda intenționatei expresivități naive, nu e un joc, o pură fantezie fără semnificații metafizice.

Un vagabond printre îngeri, cum va insinua în alte versuri, Botta îi avea printre modele, neîndoielnic, și pe Villon[2] și Rimbaud[3].

Sugerează faptul că depășește afectarea unui artist oarecare: „Flautul meu are un ton arhitrist,/ de aceea poate nu sunt artist” (Gravitațiuni).

O strofă din același poem (Zi și noapte mă lamentez,/ singur, singur ca un huhurez[4]./ Clipele trec pe lângă mine/ ca furtuna printre ruine”) reactualizează un motiv psalmic, reprodus în mai multe feluri de edițiile biblice românești:

„Asămănaiu-mă cu pelecanul pustinic, făcuiu-mă ca corbul de noapte în jăriște” (Ps. 101, 7, Biblia 1688).

„Asemănatu-m-am cu pelicanul de pustie, făcutu-m-am ca corbul de noapte în loc nelăcuit” (Ps. 101, 7, Biblia 1914).

„Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustie; ajuns-am ca bufnița din dărâmături” (Ps. 101, 7, Biblia 1988).

„Devenit-am asemenea pelicanului pustiei,/ ajuns-am ca o bufniță într-o casă dărăpănată” (Ps. 101, 7, Biblia 2001).

Ca și Arghezi, se apleacă spre lumea lucrurilor umile:

Pe temelii de rouă
zidi-voi viața cea nouă.

Omizile
să care cărămizile,

ciocârliile
să aducă mistriile,

plopul
să ardice târnăcopul.

Cărăbușii
să fie cărăușii,

și zgârie-norii, cocorii,
să fie salahorii.

(Vita nuova)

*

Prințul florilor, Tatăl florilor, Adonai
a vizitat la miez de noapte albastrul pământ.
O, cum ondulau brațele margheritelor
și câmpia…

Adonai S-a oprit la cocioaba urzicilor
și trufașul munte a încremenit.
Jivinele cu botul pe labe
au articulat câteva silabe.

Vântul ca un sclav își rupea degetele
ca ele să nu mai treacă prin lira copacilor,
doar ulciorul șchiop aduse apă,
și au mai venit un codru de pâine, un drob de sare și o ceapă.

Adonai mulțumind lucrurilor umile
S-a urcat la cer, peste fire.
Cocioaba urzicilor era un trandafiriu rai
și ulciorul și pâinea și sarea și ceapa cântau: „Adonai, Adonai”.

(Prinos)

Arhitristețea lui Botta pare un indiciu al scepticismului și, deși mai există și versuri în care exprimarea frizează blasfemia, în altele (ca în mai sus citata poezie Prinos) nu se află nicio impietate.

Dimpotrivă, faptul că Dumnezeu Se revelează în umilință poate fi arătat poetic și în felul în care a făcut-o Botta.

Dumnezeu nu uită nici urzicile, nici ceapa, nici codrul de pâine și nici ulciorul șchiop…oricât de nesemnificative ar părea.

Mai mult, aceste elemente ar putea fi doar simbolice, poetul sugerând că cei vizitați de Dumnezeu sunt, de fapt, săracii Lui.


[1] Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 243.

[4] Huhurez = pasăre răpitoare nocturnă, asemănătoare cu bufnița.

Did you like this? Share it: