Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la pomenirea Sfântului Profet Ilie Tesviteanul [20 iulie 2013]

Iubiții mei,

în arșița verii îl pomenim pe cel plin de foc. Pe cel plin de slavă dumnezeiască.

Pentru că suntem îndemnați să mergem spre vederea lui Dumnezeu, spre simțirea Lui, spre comuniunea veșnică cu El.

Căci Sfântul Profet Ilie, ca și Sfântul Enoh, înainte de venirea Domnului, s-a învrednicit a fi ridicat cu trupul la cer în slava lui Dumnezeu.

În ebraică, numele său, este Eliiah din Tișbi [II Reg. 1, 3, cf. WTT].

În greacă: Iliu din Tesvitis [II Reg. 1, 3, cf. LXX].

În latină: Helias Thesbites [II Reg. 1, 8, cf. VUL].

Însă în limba română noi îl cunoaștem ca Ilie, cel ce ne aduce ploaie sau căruia ne rugăm ca să vină ploaie bună, liniștită, roditoare peste pământurile noastre…și despre care Scriptura dă mărturie că a coborât foc din cer prin rugăciune [I Reg. 18, 38; II Reg. 1, 10; 1, 12; 1, 14, LXX], că a coborât apă din cer cu rugăciunea sa [I Reg. 18, 45, LXX]…dar care a și fost înălțat la cer în car de foc, cu cai de foc [II Reg. 2, 11, LXX], adică în slava lui Dumnezeu.

De aceea îl avem iconizat pe Sfântul Ilie ca rugător în pustiu

Sfantul Ilie in pustiu

dar și ca plin de roșu, de foc, la ridicarea lui la cer de către Dumnezeu.

inaltarea la cer a Sfantului Ilie

Pentru că nu relaxarea ne umple de har ci încordarea duhovnicească.

Continua atenție.

Continua trezie a minții.

Starea în care ne unificăm simțurile sufletești și trupești, în rugăciune, în tăcere, în simțirea slavei lui Dumnezeu.

Iar dacă Sfântul Ilie, înainte de venirea Domnului, a ajuns la o asemenea stare de sfințenie personală…vă dați seama ce sfințenie se cere de la noi, cei care ne împărtășim mereu cu El și citim cuvintele Lui și vedem icoanele Lui și suntem cu Domnul tot timpul?

Însă pomenirea lui, azi, pe 20 iulie, înainte de praznicul Schimbării la față, de pe 6 august, e pentru a sublinia faptul că înainte și după venirea Lui oamenii s-au sfințit prin har. Prin simțirea și vederea slavei Sale.

Că același har al Treimii e în toți Sfinții Lui.

Însă prin toată iconomia Fiului lui Dumnezeu întrupat, prezența lui Dumnezeu în oameni a devenit una stabilă și interioară, oamenii au devenit purtători de Dumnezeu, adică plini de focul slavei Sale.

De aceea, în focul verii suntem îndemnați să fim făclii aprinse, duhovnicești, adică oameni cu râvnă dumnezeiască.

Pentru că Sfântul Iliu însuși mărturisește despre sine: „râvnind am râvnit Domnului Panctocratorul [zilon eziloca to Chirio Pantocratori]” [I Reg. 19, 10, LXX].

Însă râvna duhovnicească, râvna pentru Dumnezeu, râvna pentru bine, zelul pentru a face cunoscută voia lui Dumnezeu oamenilor nu are nimic de-a face cu nesimțirea, cu bădărănia, cu extremismul religios.

Adevăratul zel pentru Dumnezeu și pentru Biserică vine din cunoaștere teologică, din asceză, din trudă multă, din iubire de Dumnezeu și de oameni.

De aceea, dacă credem că e de ajuns doar dorința de a face bine, de a converti pe oameni cu forța, de a intra în forță în viețile oamenilor și nu prin evlavie și prin vestirea profundă și acurată, deplină a lui Dumnezeu, confundăm voia noastră…cu voia Lui.

Iar voia Lui e ca El să fie cunoscut și iubit pentru cine este și după revelarea Lui reală față de noi și nu potrivit…unor basme, unor lucruri aproximative, preluate după ureche.

Dumnezeu vrea să Îl cunoaștem potrivit Scripturii și potrivit Părinților Bisericii, potrivit cultului și a dogmelor, a canoanelor și a tuturor datelor Tradiției ajunse până la noi.

El vrea să Îl cunoaștem în liniște, în răbdare, în dăruire, în atenție.

El vrea să ne arate că nu putem să Îl cuprindem pe cât vrem noi ci pe cât putem.

Și când recunoști ce poți…recunoști cine ești și ce faci.

De aceea și lui Ilie Dumnezeu i-a domolit râvna, i-a educat-o.

El l-a învățat prin post și prin rugăciune, prin sărăcie și prin corbi, prin pustiu și prin vederi dumnezeiești, prin suferințele oamenilor dar și prin lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu oamenii…că lucrarea lui Dumnezeu în lume și cu oamenii ne depășește și că a face voia lui Dumnezeu înseamnă a te lăsa purtat de El.

Însă râvna rea, needucată…vrea o mântuire în forță a păcătoșilor.

Pe când Dumnezeul milostivirii apelează la interiorul oamenilor, la înțelegerea lor, la clarificarea de sine și nu vede mântuirea în masă ci ca relație personală, vie, autentică, profundă, îndumnezeitoare cu El.

El ne vrea ai Lui…dar nu oricum: ci pe calea adevărului și a sfințeniei.

Iar calea sfințeniei îmbină bucuriile mari cu tristețile dure, marile descoperiri și înțelegeri cu smintitoarele dezamăgiri.

Calea sfințeniei e dură, nu e ațipire…nu e somnolență…ci conștiința trează, continuă, că fără Dumnezeu nu suntem nimic și nu putem face nimic.

Tocmai de aceea, înainte de ridicarea lui la cer, Sfântul Iliu îl atenționează pe ucenicul său, pe Sfântul Elisee, că trebuie să îl vadă [II Reg. 2, 10, LXX]…ca să primească har.

Să îl vadă extatic, duhovnicește.

Să participe în mod real, conștient și extatic la…ridicarea lui la cer.

Adică îi cerea să fie un ucenic real, un ucenic Sfânt, dacă a avut un Părinte Sfânt.

Pentru că nu familia, nu prietenii, nu Părinții pe care i-am cunoscut, nu școlile și Bisericile pe care le-am frecventat ne fac…prietenii lui Dumnezeu ci viața sfântă.

Dacă și noi ne sfințim viața, dacă și noi suntem sălașuri ale lui Dumnezeu, atunci ne umplem de aceeași slavă a lui Dumnezeu ca toți Sfinții Lui din toate veacurile și din toate locurile.

Și întru slava Lui putem să ne sfințim viața și să fim în comuniune cu toți Sfinții și să ajutăm, în mod real, pe oameni.

Dar dacă Dumnezeu, prin slava Lui care sălășluiește în noi, nu ne învață, nu ne luminează ce să facem cu noi…și cu alții, în mod practic, de unde să știm ce să facem?

Cum știm să aplicăm cărțile la o problemă practică, dacă suntem fără îndrumarea Lui?

Sau cum acționăm într-o problemă, la care nu ne-am gândit niciodată, când ea se petrece și ne ia prin surprindere, fără prietenia cu Dumnezeu, care ne dă sensul, dezlegarea, înțelegerea a ceea ce trebuie să facem?

Așa înțelegem de ce viața ortodoxă e o viață continuă de rugăciune: pentru că avem nevoie, continuu, de luminări vizavi de multiple lucruri.

Avem nevoie să ne umplem de iertarea Lui, de iubirea Lui, de liniștea Lui, de delicatețea Lui…dar și de pasul următor în viața noastră. Trebuie să înțelegem ce să facem după clipa de față, după ziua de azi…

Și Sfântul Ilie ne învață că trebuie să așteptăm prin rugăciune voia Domnului cu noi, că răbdarea și așteptarea Lui înseamnă domolirea și înțelepțirea noastră…că toate lucrurile nu se termină în istorie…

Iar dacă istoria nu e cea mai mare strălucire a noastră, dacă nu e climaxul vieții noastre, dacă nu aici e împlinirea noastră, atunci viața veșnică cu Dumnezeu este adevărata împlinire, acolo unde trebuie să fii urcat de Dumnezeu…

Și cum să urci în cer…fără El?

Cum să te sfințești…fără El și în afara Bisericii Lui?

Cum să te sfințești în afara adevărului Revelației Sale?

Așa stând lucrurile, înțelegem că Sfântul Profet Ilie, Părintele nostru, este un martor al adevărului și al sfințeniei, pentru că nu te sfințești decât în adevăr și adevărul este conținutul sfințeniei.

Dacă vrem să mergem pe drumul sfințeniei, adică potrivit vieții pe care o dorește Dumnezeu, Sfântul Ilie ne este un povățuitor profund și un prieten adevărat.

De aceea, să îl avem pe Sfântul Ilie în rugăciunile și în inima noastră, rugându-ne lui să ne învețe dreapta cumpănire a lucrurilor.

Să ne învețe cum să ne raportăm la ce știm dar și la ce nu știm despre viața cu Dumnezeu și la momentele grele din viața noastră, pe care nu le înțelegem.

Căci de la Dumnezeu este toată luminarea și toată libertatea duhovnicească, de la Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Istorie III. 37

Next

Sfântul Varlaam al Moldovei, Despre cum ne-a răscumpărat Hristos

1 Comment

  1. Olga Marinescu

    „Sau cum acționăm într-o problemă, la care nu ne-am gândit niciodată,
    când ea se petrece și ne ia prin surprindere, fără prietenia cu
    Dumnezeu, care ne dă sensul, dezlegarea, înțelegerea a ceea ce trebuie să facem?”

    Sau chiar la o problemă pe care am avut-o de foarte multe ori de rezolvat şi niciodată nu am prea ştiut ce ar fi bine să facem ca să o rezolvăm. Ca să fiu mai clară, atunci când mă preocupă ceva şi nu găsesc soluţia, ce să fac: să mă străduiesc să mă rog fără să mai încerc să gasesc eu soluţia )mi-a fost foarte greu să fac aşa, dar cred că am mai şi făcut şi am simţit că Dumnezeu mi-a răspuns neaşteptat de repede, dar mi se pare foarte grea calea asta), sau să încerc să găsesc soluţia, până o găsesc, ca să pot astfel ajunge la rugăciunea pe care mi-o doresc şi căreia ii duc dorul atunci cand sunt presata de unele griji, oarecum, urgente.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén