Dante, Divina Comedie [21]

Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Ed. Polirom, 2000.

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

Toma d’Aquino pomenește de Minos și Ariadna, în lecția pe care i-o ține lui Dante/ p. 589.

„obrazul minunat” al Evei/ p. 590. Obraz e folosit cu semnificația veche, de față, chip.

Până la p. 595 urmează alte perorații ale lui Bonaventura.

Dante pune aceste cuvinte pe seama lui Solomon: „Iubirea noastră-n Rai atâta timp cât ține sărbătoarea,/ luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.// Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea/ și-ardoarea văzul, ce ne este-aici/ atât cât grația ne-a sporit valoarea”/ p. 597.

E ilustrată concepția proprie numai catolicismului despre grația supra-adăugată.

Când vor învia și trupurile, Sfinții vor lumina și mai mult: „de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt/ învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă”.

Doar că lumina aceasta în care sunt îmbrăcate trupurile pare ceva exterior, ce nu iradiază din interiorul Sfinților.

„cerul se reschiră [se luminează]”/ p. 599.

„așa-mi păru că văd cum licurară

ființe nouă, cari în cerc au cins

pe-aceste două hori pe dinafară”/ Ibidem.

Urcă „spre cerul altei sfere”, adică pe Marte/ p. 599 ș. u.

În cerul al cincilea, al lui Marte, se află sufletele războinicilor/ p. 603 ș. u.

Lui Dante îi vorbește un strămoș pe care îl întâlnește aici/ p. 603 ș. u.

Dante i se adresează: „topaze viu, ce-ntr-astă stea/ ornezi a dânsei prețioas-ornare,/ s-astâmperi cu-al tău nume setea mea”/ p. 606.

Odinioară, „Veghea la leagăn tânăra soție/ Și dezmierda-ngânând în limba ceea/ ce-o au părinții-o primă bucurie./ Torcând pe fus dincoa’ fuior femeia/ vrun basm spunea-ntre caznicii-adunați/ de Fiesole, de Rom-ori de Enea”/ p. 608.

Strămoșul se numește Caciaguida, cavaler participant la o cruciadă sau la o expediție împotriva sarazinilor/ p. 609.

Caciaguida murise în bătălie, și de aceea Dante îl așază între martiri/ p. 610.

„O, tu, sărman-a sângelui noblețe! /…/ căci și-unde-s moarte-a poftelor răscoale,/ eu zic, în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!”/ p. 611.

Dante întreabă despre strămoșii săi/ p. 612 ș. u.

Urmează pagini în care Dante își urmărește genealogia și istoria provinciei sale, și care n-au nimic de-a face cu Raiul. Până la p. 618.

Dante întreabă despre viitor/ p. 620.

Și răspunsul este că: „în ochi îmi vine/ din ochiul Lui așa și-a ta ursită”/ p. 621.

Spusese și mai sus că „marii-ori micii-n Rai,/ citesc oglinda-n care-a ta gândire/ ei clar o văd”/ p. 605.

Adică, cei din Rai ar putea vedea gândirea lui Dumnezeu ca-ntr-o oglindă și de acolo înțeleg și care este gândirea pământenilor.

Explicațiile lui Dante sunt alambicate și sunt îndatorate mai mult de teoriilor filosofice decât teologiei mistice.

În Rai, Dante face filozofie, istorie și morală, fiind foarte puțin preocupat de vederea contemplativă.

Nu există niciun peisaj extraordinar de tipul celor din aghiografiile ortodoxe (care l-au inspirat pe Eminescu), și nicio înțelegere sublimă.

Eminescu ar fi putut fi influențat în ceea ce privește localizările paradisiace în lună și pe alte planete, dar nu și în construirea peisajelor propriu-zise.