Iubiții  mei,

vindecările duhovnicești țin de credință și nu de spital sau de vrăji!

Vindecările minunate sunt daruri de la Dumnezeu…și asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de spitalizare, de medicamentație pentru bolile noastre.

Ci că avem nevoie de Dumnezeu și nu de pseudo-vindecări.

Cine crede că diavolul vindecă sau că medicamentația fără har vindecă…nu vede boala în esența ei. Adică nu o vede ca urmare a păcatelor noastre.

Însă cine se tratează la duhovnic și la medic și, în același timp, consideră că Medicul suprem e Dumnezeu, vede boala în gravitatea ei, în realismul ei dureros…dar așteaptă și vindecarea reală.

Iar Evanghelia zilei [Mt. 8, 5-13] ne vorbește despre vindecarea reală, despre cea pe care Dumnezeu o face în viața celui care crede cu adevărat în umplerea lui de har, de iertare, de vindecare.

Pentru că vindecarea omului pornește de la vindecarea sufletului său.

De la schimbarea vieții lui, în mod real, în mod profund, în mod vizibil…

Și am văzut vindecări minunate…și am văzut oameni care au învins boala, tocmai pentru că s-au învins pe ei înșiși.

Și a te învinge pe tine însuți…adică a-ți învinge frica de moarte, de singurătate, de eșec, deznădejdea, necredința, nesimțirea, răutatea, indiferența, pofta, iuțimea, zgârcenia…înseamnă a ieși, tot mai mult, din boala păcatului.

Și victorioșii lui Dumnezeu, cei care s-au lăsat învățați de Dumnezeu despre modul cum să iasă din boală…au înțeles, la un moment dat, că adevărata boală nu e să nu poți merge, să nu poți vorbi, să nu poți scrie de unul singur, să nu ai pe nimeni…ci aceea de a nu putea iubi.

E o boală imensă să nu poți iubi…adică să nu poți ierta.

Și dacă nu poți ierta…nu poți trece mai departe.

Ura, resentimentul, cearta cu altul, în tine însuți, te face să bați pasul pe loc.

Te face să fii închis în propria ta neputință de a fi liber.

Și dacă luând o pastilă nu te mai doare capul…dacă îți schimbi un organ și te simți din nou întreg…dacă faci o operație și scapi de tumoarea din tine, toate acestea nu înseamnă că te-ai făcut sănătos…dacă sufletul tău e neliniștit, e singur, e lipsit de bucurie.

Integritatea trupului, sănătatea lui relativă…pălește în fața suferinței sufletești.

Omul se simte bine când sufletul lui se simte bine.

Oricât de mult ar vrea să considere păcatul drept o „liniștire”, drept o „stare de bine”, când trăiește fericirea de a dărui, de a ajuta, de a ierta, de a fi iertat, de a fi alinat…omul, oricare ar fi el, știe că acesta e binele, cel care vine din bine, din facerea binelui dorit de Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sănătatea se păstrează cu fapte bune.

Sănătatea înseamnă echilibru și har în suflet și trup.

O viață echilibrată, o viață cuvioasă, o viață curată, fără excese, prin care te umpli de harul lui Dumnezeu.

Pentru că boala îți aduce aminte că orice exces înseamnă chin.

Înseamnă durere, în cele din urmă.

De aceea, pentru a nu învăța durerea din păcat, mai bine să învățăm bucuria din faptele bune.

Și Domnului i-a plăcut la ecatontarhos/ centurion/ sutaș tocmai încrederea în El.

Tocmai faptul că L-a văzut pe El ca izvor al binelui, al sănătății, al vindecării.

A crezut în puterea cuvântului Său.

În puterea Lui cea dumnezeiască, care aduce viață, care înviază, care vindecă pe oameni.

Dar cine crede în puterea cuvintelor cuiva, crede în puterea persoanei. În sfințenia lui.

Iar, aici, în cazul Domnului, centurionul a dat dovadă de credință în dumnezeirea Lui.

În puterea făcătoare de viață a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

În cuvintele Lui convertitoare, iluminatoare, îndumnezeitoare.

Iar credința, încrederea în Dumnezeu, fără să te târguiești cu El, e o dovadă de noblețe. De conștiință înaltă…

Cine se încrede, din puține cuvinte, în cineva…arată că are suflet simplu, frumos, profund…fără vicleșug…

După cum, cine are nevoie de dovezi peste dovezi, nu poate să creadă sau nu vrea să creadă în faptul că, pe lumea asta, mai sunt și oameni cinstiți, oameni integri, oameni care nu suportă matrapazlâcurile…

Cine sunt moștenitorii Împărăției?

Cei care vor veni, din toate laturile lumii, în Biserica lui Dumnezeu, cu inimă simplă, încredințată de adevărul Lui [v. 11].

Cei care vor veni în Biserică pentru a se mântui, pentru a se sfinți…și nu pentru a profita de Biserică.

Pentru că putem fi ai Bisericii până la un punct, putem fi ai Împărăției prin Botez, cum ne spune Domnul în v. 12, dar să cădem de la viața sfântă a Bisericii și să fim întuneric.

Și vom fi, noi, cei ai întunericului, aruncați în „întunericul cel mai din afară” [v. 12]…adică în depărtarea de Dumnezeu, care este Iadul.

De aceea, vindecarea reală e vindecarea de Iad și nu de boală!

Lipsa unui ochi, cocoașa din spate, lipsa unui rinichi sau durerile de cap nu ne scot afară din Împărăție.

Nu ne scoate sărăcia afară din Împărăție, pentru că mulți Sfinți au fost săraci.

Dar ne scoate păcatul, oricare ar fi el…tot păcatul nepocăit și nespovedit.

Ne scoate ce avem rău în noi, ce avem neconform cu blândețea și cu curăția lui Hristos Dumnezeu.

Așa că duminica de azi – după pomenirea de ieri a Sfântului Profet Ilie, care s-a luptat cu idolatria timpului său, cu cei care se închinau la statui făcute de mâini omenești și pe care le considerau zeități – e o reflecție asupra sănătății totale, adică o aprofundare a antropologiei ortodoxe.

Pentru că omul împlinit, omul sănătos e omul care se înduhovnicește.

Nu cel care nu are nicio boală, niciun neajuns, nicio neîmplinire…ci cel care se străduiește, continuu, să se umple de slava lui Dumnezeu.

Biserica nu pledează pentru o sănătate gurmandă, rotofeie, în care simțurile noastre să fie într-o continuă alertă spre lucruri exterioare, din afara noastră, ci, dimpotrivă, pentru o sănătate ascetică, pentru o sănătate lucidă, temperată, care privește în sine, care își închide simțurile de la cele trupești spre înțelegeri și simțiri duhovnicești.

Și spun toate astea, acum, cu puține zile înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului, cel de două săptămâni…care este un remediu sau o cale spre sănătatea noastră ascetică.

Căci sănătatea noastră nu se formează numai din mâncare, somn, destindere, confort ci și din restrângerea acestora.

Când înveți să renunți la mult, la divers, la lucruri îndelung lucrate, începi să percepi rostul simplității, al puținului, al îndeajunsului.

Și te simți împlinit, recules din risipire…

Fără ca prin asta, să renunți, cu totul, la lucrurile minuțioase.

Pentru că e nevoie și de mult și de puțin și de lucrurile delicate și de cele robuste, și de somn dar și de trezirea devreme…dacă toate acestea, multul cu puținul, munca cu studiul, rugăciunea cu munca, munca împreunată cu plimbarea ne fac eficienți la nivel duhovnicesc, intelectual, profesional.

Căci, în cele din urmă, sănătatea este eficientă și e ontologică.

Sănătatea produce lucruri bune, durabile, dacă e sănătate duhovnicească.

Dacă lucrăm doar pentru bani, doar de ochii lumii, doar pentru că ne place să ne așezăm într-un fotoliu…nu lăsăm mare lucru în spate.

Însă unde e determinare bună, unde e trezire bună, în fiecare zi, pentru lucrurile lui Dumnezeu, acolo rămâne parfumul duhovnicesc al vieții unui om duhovnicesc.

Mai pe scurt: Domnul ne cheamă să ne vindecăm sufletul…pentru ca să știm ce să facem cu viața noastră.

În primul rând, Biserica e sursa noastră de viață și de sănătate.

Dacă ne împăcăm cu Dumnezeu tot timpul, dacă stăm în limitele evlaviei tot timpul, atunci învățăm care e sănătatea care ne împlinește: curăția sufletului.

Și de aici, de la împăcarea cu Dumnezeu, învățăm să suportăm toate pentru curățirea noastră de patimi și pentru a fi de ajutor oamenilor.

Să vedeți în alții, iubiții mei, pe voi înșivă și nu veți greși niciodată!

Dacă vouă nu vă faceți niciun rău…veți ști să nu faceți nici altora.

Dumnezeu să ne învețe pe toți să ne vedem pe noi înșine și să ne înțelepțească să ne vindecăm pe noi înșine și unii pe alții. Amin!

Did you like this? Share it: