Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [60]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

   *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

  O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

 în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

    *

     vol. 1

***

„Glasul Domnului [este] peste ape” [28, 3]. Iar „apele” sau „apele multe” de la 28, 3 sunt o expresie a slavei Sale. Pentru că Domnul vorbește întru slava Sa, adică în vederi extatice, dumnezeiești.

Tot în 28, 3 e pentru prima dată în Psalmi când regăsim sintagma Dumnezeul slavei. Anterior, în Ps. 23, El fusese numit de 5 ori Împăratul slavei.

Pentru a doua oară în Psalmi, la 28, 3, aflăm că Dumnezeu a tunat. Prima dată am aflat din Ps. 17, 14. Iar sintagma „glasul Domnului” apare de 7 ori în Ps. 28.

Glasul Lui este „în tărie” [28, 4]. Tăria fiind un alt sinonim al slavei Sale. Glasul Lui este „în mare cuviință” [en megaloprepia] [28, 4]. Căci El Se exprimă cuviincios, pentru că Se adresează oamenilor evlavioși, curați, plini de sfințenie.

Însă glasul Lui zdrobește cedrii. Cedrii din Libanos [28, 5]. Pe leptini, Biblia de la 1688 îl traduce prin va mărunți. Căci Domnul va mărunți cedrii, pe care îi va zdrobi, ca pe vițelul Libanosului [ton moshon ton Libanon] și pe cel iubit [o igapimenos] ca pe fiul celor cu un corn [nonocheroton] [28, 6].

Glasul Lui taie în două [diacoptontos[1]] flacăra/ văpaia focului [28, 7]. Glasul Lui clatină/ cutremură pustiul [28, 8]. Glasul Lui pregătește [catartizomenu][2] cerbii  și dezvăluie crângurile/ dumbrăvile [28, 9].

În 28, 10 revine cuvântul potop [ton cataclismon], existent doar în Facerea. Pentru ca să ni se spună că „Domnul va locui în potop [Chirios ton cataclismon catichii]”.

Însă potopul, în Ps. 28, 10, e o expresie a mulțimii slavei Sale și nu a distrugerii, așa cum a fost în Facerea. De aceea, „Domnul va locui în potop” se traduce prin: „Domnul va locui în slavă multă”. Sau slava Sa va fi receptată, de către cei înviați din morți și transfigurați prin ea, ca un potop, ca o bogăție nesfârșită ce le depășește puterea de cuprindere, de înțelegere.

Și atunci când El Se va arăta în potopul/ în mulțimea slavei Sale, vom vedea cum „Domnul stă Împărat întru veac” [28, 10].

Domnul dă tărie poporului Său [28, 11] și îl binecuvintează în pace [28, 11]. El ne scoate sufletul din Iad [29, 4], căci sfințenia este a Lui [29, 5].

Domnul are urgie în mânia Lui [29, 6] și viață în voia Lui [29, 6]. Și când El Își întoarce fața de la noi, atunci ne tulburăm [29, 8].

Însă El Se și grăbește să ne scoată [30, 3] din situații grele. Pentru că El Se face nouă întru casă a scăpării [is icon catafighis][3] [30, 3] și El ne hrănește [30, 4].

Despre mâinile lui Dumnezeu se vorbește în 9, 35; 30, 6; 30, 16. Și în mâinile Sale ne punem/ ne încredințăm duhurile noastre [30, 6], pentru că în mâinile Lui sunt timpurile [i cheri][4]/ vremurile noastre [30, 16].

Ps. 30, 6 e singurul loc din Psalmi în care găsim sintagma: Dumnezeul adevărului [o Teos tis alitias]. Pentru că niciodată Dumnezeu nu a mințit și nici nu ne va minți.

Dacă în 17, 12 întunericul era ascunderea Lui, în 30, 21 Dumnezeu ne acoperă „în ascunderea feței” [en apocrifo tu prosopu] Sale, adică în slava Lui. Pentru că întunericul și ascunderea feței vorbesc, în mod mistic, despre slava/ lumina Lui.

Domnul răsplătește celor care se mândresc [30, 24]. În sensul că îi pedepsește.

În 31, 1, prin expresia acoperirea păcatelor, nu se afirmă că Dumnezeu consimte și ascunde păcatele noastre, ca și când ar fi „lucruri bune”, ci că El ne acoperă cu slava Sa și ne iartă păcatele, atunci când ne pocăim pentru ele. El ne acoperă păcatele cu iertarea Sa, le șterge din noi, nu mai le ia în seamă, dacă nouă ne pare rău de ele. Căci El nu mai socotește/ nu mai judecă păcatele pe care le-a iertat [31, 2].

În 31, 4, cel păcătos este împovărat/ îngreunat, ziua și noaptea, de mâna Lui. Iar pentru ca să fim iertați, trebuie să ne mărturisim Lui fărădelegile noastre [31, 5].

Verbul a lăsa are de-a face cu iertarea noastră și îl regăsim în Taina Mărturisirii. Pentru că El lasă neevlavia [tin asevian] păcatelor noastre [31, 5]. El lasă/ iartă/ șterge/ uită păcatele noastre (care sunt, cu toatele, o cădere din evlavie, o lipsă de evlavie), atunci când ne pocăim pentru ele și le mărturisim înaintea Lui.

De aceea, El este bucuria [to agalliama] noastră [31, 7].


[1] Formă unică în LXX.

[2] În Biblia de la 1688 avem „întărind”.

[3] Sintagma: casă a scăpării este unică în Psalmi, potrivit LXX.

[4] Și e singura dată în Psalmi când se folosește forma de plural timpurile.

Emil Botta: masca de histrion [8]

Botta este printre puținii poeți care scriu despre greutatea conștiinței sau despre povara gândurilor.

Tema este în sine una religioasă, chiar isihastă, deși versurile par să nu aibă nimic metafizic în ele.

Nu sunt neliniștile existențiale exprimate filosofic ale lui Blaga, ci probleme mult mai concrete, mai dostoievskiene am putea spune.

Omul pe care îl afundă mulțimea de gânduri întunecate așteaptă mereu o nouă zi, mereu un alt anotimp, care să le șteargă, să le înmormânteze.

Existența devine o așteptare neîncetată a unei ierni care să înghețe cu frigul ei extrem furtunile lăuntrice, sau, dimpotrivă, a unei veri ca să le domolească cu arșița sa.

E nevoie de acest disconfort provocat de frig sau de zăduf, ca să tacă suferințele sufletului, să fie astupate durerile lăuntrice.

Sau strălucirea soarelui poate să orbească aceste gânduri vociferante, pe care noaptea mai mult le lasă să se audă:

Toamna mi-a scuturat pe frunte
noian de gânduri veștede, arămii, mărunte.
Iarnă, să le iei te implor,
și să așterni altele în locul lor.

Primăvara mi-a turnat în pahar
un vin dătător de vedenii, de coșmar.
Vară, te rog vino-n pripă
și primește-mă sub arzătoarea-ți aripă.

Nu mai plânge, stea, nu mai jeli,
noapte, nu mă dojeni.
Bădie soare, fă tu dreptate
și-am să-ți fiu frate.

(Recolta)

„Noian de gânduri” ne amintește de versurile lui Eminescu: „O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,/  În noaptea gândurilor mele vină.// Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină” (Răsai asupra mea).

Voiculescu scris și el o poezie pe aceeași temă, În pădurile de gânduri, pe care am comentat-o altădată.

Insomniile sunt „arzătoare tunici ale lui Nessus” (T. B.) și se imaginează ucigând, într-o noapte, Melancolia, „ca Saul omorând vrăjitoarele”, așa încât „din oroarea crimei va rămâne o metaforă” (Ca Saul…).

Și la Eminescu, „melancolia-mi, /…/ se face vers” (Singurătate).

Obsesia morții revine în Schiță pentru infernul meu, iar în Armada, cea a trecerii timpului. Aici aflăm din nou versuri cu aer nichitian: „De când îl vorbesc, de când îl tac,/ o, verde se făcu acest copac”.

Dar, din același poem, inedită este și metafora mâinilor care au crescut ca niște pâini: „De când le port ca pe niște pâini,/ o, cum au crescut aceste mâini”.

Pentru că mâinile sunt foarte folositoare, dar în același timp, le simte ca unelte străine.

Corpul uman, care se schimbă în timp, dă mărturie despre înstrăinarea omului de sine însuși.

Ființa umană e disociativă și acest lucru este de neînțeles sau de neacceptat, pentru că omul a păstrat conștiința unității sale indestructibile și nu poate primi ușor realitatea descompunerii sale treptate:

„Lucrurile să-și amintească de mine/ ca maniacul de vechile figurine./…/ Un ciclon îmi trece prin plete ca o răsplată,/ adierile mă împresoară și mă îmbată./ Și fața serafică, tristă/ se destramă ca o batistă”.

Categoric, Botta e creatorul unei expresivități poetice novatoare.

Într-o tragedie fără nume, e inserat romantic „un sihastru” locuind pe un munte, „părăsit ca regele Lear”.

Și totul se petrece într-un decor cosmic demn de a se derula în el drama regelui lumii (a omului, adică): „Din volbura cuvintelor s-a născut un munte/ și o pădure și un vaier și o vale”.

Acesta este, chintesențiat, habitatul cosmic al dramei umane.

Sihastrului îi lipsește însă, biblic sau mioritic, „un fluier la chimir”, cu care să își însoțească singurătatea care se lovește de văi și de stele.

Nu i se poate da fluierul, pentru că: „singurătatea nu-i o stână, mi-au spus/ răii tragedieni cu voci dogite./ Și ursuzul sihastru nu-i un păstor,/ el n-are nici turme, nici Sulamite”.

Poate fi o aluzie la condiția omului contemporan, care s-a îndepărtat de modul de viață patriarhal și care nu mai are imensul univers ca loc de tânguire și nu mai are nici credința Patriarhilor Sfinți, a unora ca David sau Solomon.

Singurătatea omului modern nu e stâna la care păstorul poate să o transforme în cântec din fluier.

El a pierdut conștiința locuirii în mijlocul unei scene cosmice, unde durerea lui se putea vedea în adevărata ei dimensiune, stârnind participarea și compasiunea universală.

E o viziune care nu e proprie baladelor populare haiducești[1], cum s-a susținut multă vreme la noi, ci literaturii patristice, care a subliniat regalitatea omului, demnitatea lui, ca și comunicarea/ comuniunea lui haric-rațională lui cu întreaga creație și participarea acesteia la drama lui.

Acest tip de nostalgie e propriu literaturii romantice și moderne.

E o temă pe care a dezvoltat-o și Arghezi…


[1] Pașoptiștii au fost cei care au impus în conștiința publică o imagini idilică a baladei populare haiducești. A se vedea Mihaela Grancea, Haiducul și tâlharul – o dilemă culturală? Schiță de imagologie istorică și literatură comparată, în vol. ­coordonat de Andi Mihalache și Alexandru Istrate, Romantism și modernitate. Atitudini, reevaluări, polemici, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 522-523: „Balada/ cântecul haiducesc (această definire a fost preferată, de multe ori, de Alecsandri, deși denumirea tradițională era aceea de cântec bătrânesc) transmite, în primul rând, date/ descrieri despre natura rebelului, personaj care presupunea, cel puțin la nivelul manifestărilor publice, un amestec arhaic, precreștin aproape, de superstiție și ferocitate. […] Cântecele epice care nu conveneau mito-genezei romantice, au fost, de regulă, eliminate din proiectul care viza culegerea și publicarea celor mai reprezentative creații folclorice”.