Emil Botta: masca de histrion [8]

Botta este printre puținii poeți care scriu despre greutatea conștiinței sau despre povara gândurilor.

Tema este în sine una religioasă, chiar isihastă, deși versurile par să nu aibă nimic metafizic în ele.

Nu sunt neliniștile existențiale exprimate filosofic ale lui Blaga, ci probleme mult mai concrete, mai dostoievskiene am putea spune.

Omul pe care îl afundă mulțimea de gânduri întunecate așteaptă mereu o nouă zi, mereu un alt anotimp, care să le șteargă, să le înmormânteze.

Existența devine o așteptare neîncetată a unei ierni care să înghețe cu frigul ei extrem furtunile lăuntrice, sau, dimpotrivă, a unei veri ca să le domolească cu arșița sa.

E nevoie de acest disconfort provocat de frig sau de zăduf, ca să tacă suferințele sufletului, să fie astupate durerile lăuntrice.

Sau strălucirea soarelui poate să orbească aceste gânduri vociferante, pe care noaptea mai mult le lasă să se audă:

Toamna mi-a scuturat pe frunte
noian de gânduri veștede, arămii, mărunte.
Iarnă, să le iei te implor,
și să așterni altele în locul lor.

Primăvara mi-a turnat în pahar
un vin dătător de vedenii, de coșmar.
Vară, te rog vino-n pripă
și primește-mă sub arzătoarea-ți aripă.

Nu mai plânge, stea, nu mai jeli,
noapte, nu mă dojeni.
Bădie soare, fă tu dreptate
și-am să-ți fiu frate.

(Recolta)

„Noian de gânduri” ne amintește de versurile lui Eminescu: „O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,/  În noaptea gândurilor mele vină.// Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină” (Răsai asupra mea).

Voiculescu scris și el o poezie pe aceeași temă, În pădurile de gânduri, pe care am comentat-o altădată.

Insomniile sunt „arzătoare tunici ale lui Nessus” (T. B.) și se imaginează ucigând, într-o noapte, Melancolia, „ca Saul omorând vrăjitoarele”, așa încât „din oroarea crimei va rămâne o metaforă” (Ca Saul…).

Și la Eminescu, „melancolia-mi, /…/ se face vers” (Singurătate).

Obsesia morții revine în Schiță pentru infernul meu, iar în Armada, cea a trecerii timpului. Aici aflăm din nou versuri cu aer nichitian: „De când îl vorbesc, de când îl tac,/ o, verde se făcu acest copac”.

Dar, din același poem, inedită este și metafora mâinilor care au crescut ca niște pâini: „De când le port ca pe niște pâini,/ o, cum au crescut aceste mâini”.

Pentru că mâinile sunt foarte folositoare, dar în același timp, le simte ca unelte străine.

Corpul uman, care se schimbă în timp, dă mărturie despre înstrăinarea omului de sine însuși.

Ființa umană e disociativă și acest lucru este de neînțeles sau de neacceptat, pentru că omul a păstrat conștiința unității sale indestructibile și nu poate primi ușor realitatea descompunerii sale treptate:

„Lucrurile să-și amintească de mine/ ca maniacul de vechile figurine./…/ Un ciclon îmi trece prin plete ca o răsplată,/ adierile mă împresoară și mă îmbată./ Și fața serafică, tristă/ se destramă ca o batistă”.

Categoric, Botta e creatorul unei expresivități poetice novatoare.

Într-o tragedie fără nume, e inserat romantic „un sihastru” locuind pe un munte, „părăsit ca regele Lear”.

Și totul se petrece într-un decor cosmic demn de a se derula în el drama regelui lumii (a omului, adică): „Din volbura cuvintelor s-a născut un munte/ și o pădure și un vaier și o vale”.

Acesta este, chintesențiat, habitatul cosmic al dramei umane.

Sihastrului îi lipsește însă, biblic sau mioritic, „un fluier la chimir”, cu care să își însoțească singurătatea care se lovește de văi și de stele.

Nu i se poate da fluierul, pentru că: „singurătatea nu-i o stână, mi-au spus/ răii tragedieni cu voci dogite./ Și ursuzul sihastru nu-i un păstor,/ el n-are nici turme, nici Sulamite”.

Poate fi o aluzie la condiția omului contemporan, care s-a îndepărtat de modul de viață patriarhal și care nu mai are imensul univers ca loc de tânguire și nu mai are nici credința Patriarhilor Sfinți, a unora ca David sau Solomon.

Singurătatea omului modern nu e stâna la care păstorul poate să o transforme în cântec din fluier.

El a pierdut conștiința locuirii în mijlocul unei scene cosmice, unde durerea lui se putea vedea în adevărata ei dimensiune, stârnind participarea și compasiunea universală.

E o viziune care nu e proprie baladelor populare haiducești[1], cum s-a susținut multă vreme la noi, ci literaturii patristice, care a subliniat regalitatea omului, demnitatea lui, ca și comunicarea/ comuniunea lui haric-rațională lui cu întreaga creație și participarea acesteia la drama lui.

Acest tip de nostalgie e propriu literaturii romantice și moderne.

E o temă pe care a dezvoltat-o și Arghezi…