Emil Botta: masca de histrion [9]

Versurile lui Botta sunt o formă de catharsis, de eliberare de obsesiile și motivele care îi apasă conștiința.

Trecerea timpului și așteptarea înfiorată a morții sunt subiectele lui predilecte.

Timpul și spațiul se dilată și se contractă, se atomizează sau se condensează pentru a forma partituri existențiale mirobolante:

Ore, încingeți o horă
tăcută, vastă, incoloră.
Minute ca păpădiile,
veniți cu miile.
Clipe capricioase, clipe cu toane,
Veniți în milioane. /…/

Lună, ia-mi ochii
cu strălucirea frumoaselor tale rochii.
Umiliți-mă ceruri, constelații
Cu ale voastre steme, tronuri și spații.

(Petrecere)

Atomii incolori temporali (orele, minutele și clipele), formează o lume incredibilă, contemplată cu surprindere.

Ea e tăcută și incoloră, dacă e privită de departe, din afara fascinației ei caleidoscopice; dacă toată această existență este privită ca o aglomerare sau o avalanșă de ore, minute și clipe, descompusă așadar în secvențe temporale din ce în ce mai mici.

Și totuși aceste particule de timp părut haotice, „cu toane”, găzduiesc lumi stelare care nu sunt la voia hazardului, în formă de „steme, tronuri și spații”. Și profilează o lună suavă: o prințesă într-un roman cavaleresc proiectat prin simboluri constelate.

E și aici o reformulare prescurtată a viziunilor eminesciene.

Evanescența și splendoarea incalculabilă ale lumii sunt reproduse concomitent, oximoronic.

Interesant este că poetul pleacă de la inconsistența temporală pentru a zări consistența cosmică și rațiunea ei exemplară, fascinantele ei înlănțuiri logice și narative.

Structura fluidă a timpului, cu insesizabilele secunde care se destramă ca păpădiile, susține perplexant tronurile celeste, uriașa materie cosmică organizată armonic în nenumărate…legende stelare.

Și de această realitate mirifică dorește să fie bombardat, la nivelul rațiunii contemplative,  de acest cortegiu ebluisant al coerenței micro și macro-cosmice.

Sub aparența surprinzătoare a unui joc de cuvinte/ cu cuvintele, copilăresc aproape, Emil Botta ascunde probleme de o severă gravitate.

Iată și poemul Pact:

Pâlcuri, pâlcuri, la podul calicilor
așteptăm să treacă alaiul rândunicilor
ce să duc la cer în ambasadă
cu flamuri sute și muzici o grămadă.

Ala, bala, portocala,
Doamne, unde Ți-s tunetele,
unde chimvalele,
unde cele patru puncte, cardinalele?

Învoitu-s-au cu singuratecul om,
rătăcită frunză prin al nopții dom.
Frunții lui să-i împrumute divinul nimb
și el să renunțe la plimbare, în schimb.

Situat între enigmatic și infantil-derizoriu, acest tip de exprimare poetică pune cititorul, fără îndoială, în nedumerire.

Este poezia de acest fel expresia unor stări fulgurante, a unor sentimente volatile, sau țintește semnificații mult mai profunde?

Lecturate rapid, frunzărite, versurile sale lasă impresia mai degrabă a fi rezultatul unor experiențe și idei febrile, dar momentane.

Sub magma unor formulări care exprimă tensiuni liminare, pare totuși că adastă un complex de semnificații și înțelegeri stabile, o luciditate căreia îi displace retorica limpede și îi place, dimpotrivă, să îngâne concluziile cugetărilor sale.

Mai degrabă credem că poetul conjugă cele două constante ale operei sale, instantaneitatea și prelucrarea reflecției îndelungi asupra propriei experiențe existențiale sau asupra literaturii parcurse.

De aici rezultă o poetică ingenioasă, de factură nouă, un colaj neobișnuit între naivitate/ superficialitate și profunzime.

Dar poate că e mai mult jucată această naivitate, în descendența unor modele ca Eminescu, Arghezi sau Ion Barbu (cel din După melci).

Și atunci vorbim de foarte puțină instinctivitate în versurile sale, deși încearcă să ne lase impresia notației sub amprenta evenimentului.

Însă tocmai circumstanțele concrete sunt foarte neclare în lirica sa, fiind transformate în poveste simbolică, eliptică.

Uneori, printre versuri include și insolite formule sentențiale sau afirmații care îl definesc în mod profund.

Așa este și definiția din poemul amintit anterior, cu referire la omul singuratic, care este o „rătăcită frunză prin al nopții dom”.

Reconstruită într-un limbaj modern, această sentință poartă însă conținutul unei perspective străvechi în literatura și cultura noastră.

Esențial pentru interpretarea poeticii lui Botta este însă și următorul vers, oarecum banal și neobservabil în contextul poemului A vedea, vedere: „vreau să văd lucruri neobișnuite”.

Deși această dorință în sine plutea în ambianța epocii moderne, lucrurile neobișnuite sunt mereu altele, pentru fiecare poet în parte.

Și acest fapt le asigură originalitatea, în pofida dezideratului comun, altfel firesc, specific curentului.

Întotdeauna moartea e, la Botta, un liman nedeslușit, chiar și atunci când pare că o dorește: „Ah, plăcută, plăcută e boarea/ care-mi duce nava în golfurile ceții” (A vedea, vedere).

Cu sau fără „lampa lui Aladin”, presimte o „nefastă dreptate” care îl așteaptă: nefastă pentru erorile și păcatele sale.

Însă această conștiință este cât se poate de ortodoxă.